Padurea copacilor spanzurati

lui Vlad

Se auzise asa un zvon prin primavara ca in toamna vor desfiinta parcul. Imi si imaginam cum in loc sa cada frunzele uscate, vor cadea copacii cu totul. Si cand toata lumea uitase, intr-o dimineata treceam cu bicicleta prin parc si cand aproape sa ies ma opresc brusc si ma uit mirata inapoi, asa ca in desenele animate: toate aparatele pentru exercitii disparusera. Abia acum vedeam clar ceea ce de pe bicicleta doar zarisem inconstient: nu mai era nicio bara de fier de diverse forme si culori, fusesera smulse din ciment si ramasesera doar niste gropi. Instantaneu m-am gandit la ultima mea executie la aparate, cu o saptamana in urma, incercand sa mi-o fixez bine in minte, ca pe o amintire de pret, sa o mai lipesc ici-colo cu amintiri din alte zile, in caz ca uitasem cate ceva. (Poze)

Ce chinez lucrase cu zel la aparatul de langa mine, uitandu-se insistent si zicandu-mi halou, USA?!, cu cel mai larg zambet posibil. Daca il vazusem sau nu atunci pe batranul care vindea masaj si reflexoterapie pe care iata, nu mai apucasem sa le incerc. Cati chinezi exersau cu sabia in dimineata aceea si cate femei cu evantaie sau cu stegulete ca de majorete. Daca era sau nu, ca in fiecare zi, grupul care canta de pe niste caiete, mereu cu batranul imobilizat in carut langa ei, absent la toate; daca incercasera, ca de fiecare data, sa-mi zica ceva in chineza, desi eu niciodata nu intelegeam tot. Daca venisem nici prea devreme, nici prea tarziu, ca sa-i vad si pe cei care dansau, perechi-perechi, la umbra. Cand mai jucasem badminton, cum batuse vantul cand inaltasem zmeul aici ultima data. Cand ma mai minunasem de satra de copii plini de praf. Cand avusesem in parc ultima lectie de chineza cu Bruce, profesorul de kung fu, pe care il invatam in schimb engleza; daca o adusese si pe fetita lui simpatica.

Dupa ce au scos aparatele, au desfiintat terenul de baschet. Pentru o vreme, dreptunghiul de ciment ramas liber a fost tocmai bun de ring de dans pentru oamenii care se adunau si dansau in fiecare seara, nostalgici dupa balurile desfiintate demult. Pana atunci ringul de dans fusese bucata de ciment mai larga unde se intalneau aleile parcului. Apoi au facut un zid mare, ca intotdeauna cand vor chinezii sa construiasca ceva pe un teren, incep cu un zid gros si inalt in jurul proprietatii lor, caci la ziduri chiar se pricep.

Pana sa fie zidul complet, oamenii au continuat sa vina in parc in fiecare dimineata pentru exercitiile lor in grup, pentru dansuri si cantece; iar seara pentru balul lor in intuneric. Tot mai putini pe masura ce parcul disparea. In ultima zi mai erau doar doua femei in varsta, manuidu-si sabiile intre sleauri, remorci si copaci trantiti la pamant. Vedeam de la fereastra cate un scolar pe bicicleta incercand sa traverseze ca in fiecare zi parcul. Asteptam momentul cand avea sa se intoarca de dupa tufisurile inalte inca nesmulse, caci deja inchisesera a doua iesire-intrare a parcului. As fi vrut sa-i strig sa se opreasca, pentru ca nu mai e nicio iesire. Nu intelegeam de ce muncitorii nu-i avertizau, parca le placea sa-i vada pe oameni dezamagiti in fata zidului inalt.

De cand il stiu parcul era ca un om imbatranit prea devreme, zdrentaros, plesuv, jegarit.
Insa pentru toti oamenii aceia era curtea lor. Dimineata se opreau de la piata si desfaceau pe o banca teci verzi de leguminoase, pentru pranz. Isi parcau bicicletele cu carut la umbra, se intindeau in ele si sooomn! Se dormea bine si pe banca, la umbra. Intindeau mese si jucau mahjong sau alte jocuri. Se retrageau sub crengile vreunui copac si se pieptanau indelung. Veneau la reflexoterapie la batranul care avea salonul de masaj acolo, sub cerul liber. Spre pranz acesta isi strangea toate obiectele expuse pe banca, inclusiv afisul inramat care anunta ca poate vindeca orice boala si cele doua scaunele, incarca totul pe bicicleta si se mai intorcea dupa-amiaza. Ma intreb ce vor face de acum, cel mai apropiat parc e departe. Isi vor face exercitiile in camarutele de 12mp in care locuieste intreaga familie? Sau in holul blocului, pe trotuar, la vreun colt de strada? Acum o parte dintre ei isi fac exercitiile in fasia generoasa care a ramas intre zid si trotuar. Pentru mai multa intimitate, stau intorsi spre zidul inalt. Muzica dupa care isi fac miscarile de-abia se aude din casetofon, acoperita de zgomotul masinilor matinale.

Cand agonia parcului era pe la jumatate, m-am dus la piata. Dar n-am luat-o pe drumul ocolit, am tinut mortis sa trec prin parc, ca intotdeauna, poate de teama ca ar fi ultima data cand as putea trece pe acolo, chiar si asa pe moarte cum era. Sau ca sa ma conving cu ochii si cu talpile mele ca gata, chiar nu mai e. M-am incapatanat sa urmez aleea, sarind peste crengi, gramezi de pamant sau gropi. Mi-am luat rucsacul si mi-am adunat in el toate amintirile din parcul moribund, care nu mai era decat inceputul unui zgarie-nori. Asa, gol, parcul parea si mai mic. Asa, gol, nu mai valora nimic. Decat cateva mii de dolari metrul patrat.

M-a impresiont ca n-au taiat copacii, i-au transportat ca sa-i replanteze. Au sapat adanc in jurul lor, lasandu-le radacini cat un cerc cu diametrul cam de un metru, plin de pamant. Ii legau de bratul excavatorului si ii incarcau intr-o remorca. Sigur, mai taiau cu ferastraul cate-o creanga verde, sa se aseze mai bine. Cam patru copaci mari intr-un transport. Le-au legat crengile cum legi cocenii cu o sfoara in caruta la tara. Imi si imaginam remorcile astea pline cu copaci ocupand toata strada si maturand pe toata lumea in calea lor. Caci vazusem vehicule chinezesti transportand pe oricine si orice, de la oglinzi si geamuri incarcate pe bicicleta pana la gaini vii, dar o padure pe patru roti inca nu vazusem. Mi-a ramas pe creier imaginea copacilor suspendati in aer. Copacii spanzurati, vrand-nevrand plutitori, niste enti fara picioare. Au mai ramas cativa copaci uscati pe margine si cativa brazi, crutati poate pana dupa Craciun.

Masinaria cu brat metalic si cu o cupa la capat isi infigea coltii in tufisurile verzi, le smulgea ca pe niste buruieni. Excavatorul asta era ca un caine-dinozaur, cum insfaca asa totul si apoi intindea docil catre stapan. Intindea gatul ca sa-i agate in colti banda de care era prins un copac. Dupa ce ducea copacul in remorca, astepta rabdator sa ii prinda la loc banda, se ducea la muncitori si intindea din nou gatul, ca acestia sa ia banda si sa-i spanzure alt copac.

La sfarsit au mai ramas numai copacii foarte inalti, pe care n-aveau cum sa-i transporte decat injumatatiti. Asta e, daca esti mic, te-ai salvat, daca nu te potrivesti tiparului remorcii, te mai scurtam putin. Copaci mari, cu coroana verde, bogata, taiati in doua cu ferastraul. Si coroanele copacilor decapitati au stat in praf, parasite pana la sfarsit, ca niste cadavre care nu pot fi ingropate.

Ce frumos batea in ziua aceea vantul prin copaci! Prin cei sapati adanc la radacina. Prin ultimii copaci, trantiti la pamant, taiati in doua cu ferastraul.

Lacul adanc pana la cer

Catalinei

„Cel mai frumos oras din lume“, ar fi spus Marco Polo despre Hangzhou (poze) . Ti se descopera un oras plin de culori si inveselit de turisti idilizati, desi e mijloc de noiembrie. De peste tot vizitatorii pot inchiria biciclete verzi sau portocalii, care au in loc de spite discuri colorate ce-ti atrag privirea. Unii tin pe coarnele bicicletelor niste flori mari artificiale care se invartesc ca morile de vant, ca niste curcubee rotitoare. Florile vii stau cuminti, multe-multe, in spatiile verzi multicolore. Cate o fata isi mai prinde de biciclete si cateva baloane. Iar pe cer culorile sunt niste zmeie jucause. Ajungi sa nu mai vezi decat culori care se invartesc ametitor. Ca orice loc turistic, Hangzhou e ca un spatiu ales si inzestrat, innobilat. A carui binecuvantare si blestem sunt obiectivele care atrag vizitatori din toata lumea. Unde viata cotidiana a locuitorilor se estompeaza si adevaratii locuitori par a fi turistii. Parca orasul ar fi in vacanta permanenta, iar conditia primara a omului ar fi relaxarea si distractia.

Pe masura ce mergi te inconjoara dealurile impadurite cu pretentie de munti din jurul orasului iar vegetatia imbogatita te transpune exotic. Iti dai sema ca-ti place sa te plimbi pentru ca strazile se onduleaza tridimensional, facand orasul placut la pas. Ne-a luat valul turistic pana la un templu budist plin de oameni. Caci chinezii nu prea practica ei budismul, dar il viziteaza cu religiozitate, poate aduce noroc sa te pozezi asa cu Buddha. Sute de statui cioplite in stanci acum o mie de ani au devenit vedete, caci turistilor li se pare esential pentru evolutia lor viitoare sa-si faca poze zambarete cu cat mai multe dintre ele. Le iau de dupa umeri ca pe niste vechi tovarasi, sunt nemultumiti ca nu se uita la aparat cu ochii lor goliti. Le-ar largi gura de piatra intr-un zambet potrivit pentru pozele lor. De fapt turistii par a fi vedetele, caci ei sunt in centrul pozelor, obiectivele turistice sunt doar niste accesorii care ar trebui sa ii puna in valoare. Inchinarea pe care le-o aduceau calugarii statuilor a devenit acum o adorare pe dos, profanatoare. Multe tocuri (cele cunoscute si sub numele de toace). Nicaieri n-am vazut atatea tocuri turistice ca in China. Se mai incumeta cate o pereche sa urce cele cincisprezece minute de trepte pana la templu, se poticnesc, cad. As da turistilor niste opinci silentioase, i-as imbraca in robe, le-as lua aparatele de furat imagini si le-as lipi gura cu scotch.

Ce noroc ca prea putini din cei de la baza se incumeta sa urce. E o colina-templu, caci pe fiecare treapta a dealului se afla cate o sala, o bucata de templu independenta, asa ca o capela, dar legata invizibil de celelalte, cu rolul ei unic in purificarea treptata si crescanda pe masura ce te aproprii de varf. Insa ultima bucata de templu nu e grandioasa si finala, incat simti ca mai e ceva, ca urcusul trebuie sa continue, nevazut. Pe un urcus paralel am gasit... un restaurant! Am fost revoltata sa-l vad. Nici acum nu stiu daca e bine sau nu sa fie acolo, insa de indata ce am intrat nici n-a mai contat, caci se integra foarte bine. Lemn negru, intuneric spart de cateva lumanari, atmosfera atat de intima, mai tulburatoare decat toate salile templului. Mese joase si perne in loc de scaune, separeuri labirintice si muzica aceea. Parea facut sa fie vizitat, nu sa mananci, sau cel mult ai fi baut ceai in tacere. Din fericire, niciun toc intrus n-a tulburat linistea lemnului somnoros si a lumanarilor intunecate. Turistii puteau comanda numai mancarea pe care o consuma calugarii si preferau terasa restaurantului, unde niste vase mari de piatra ca niste cupe inchideau cativa pestisori, nelasandu-i sa vada decat cerul si zidurile de piatra. M-am apropiat de artefactele vii ca sa le variez putin privelistea si s-au bucurat, caci le placea sa ma apuce de unghii.

Apoi am inceput sa simt ca mai e ceva, ca ceva atrage spre centrul orasului, ca si cum vantul ar fi fost absorbit de acolo, nu suflat de aici. Si cum mergeam asa asteptand, deodata, de dupa o cladire, in centrul orasului, in mijlocul multimii, s-a aratat: lacul. Xi Hu – Lacul de Vest – pe numele lui chinezesc, cioplit in piatra de la intrare asaltata de turistii care se hranesc cu poze, lacomi sa ia in stapanire un loc facut sa i te daruiesti. Dupa-amiaza era spre seara si toata agitatia cu viata care il inconjura parea si mai spoita peste eternitatea lacului deghizata in inserare efemera. Barcile traditionale de lemn erau conduse de cate un om cu vasla; imi fusese asa teama sa nu gasesc barci electrice, sau mai rau, cu motor. Caci cel sumbru s-ar fi spoit peste lacul vechi si impunator niste ambarcatiuni albe si vitezomane. Atat de ireal in simplitatea lui imensa, incat nu mai incap si toate legendele si lirismul cu care incearca oamenii sa-l incarce.

Am luat o barca leganata, condusa de un om cu fata arsa de soare si cu vasla. Suprafata apei, botita de vant in cute inalte si egale, deforma inghetat realitatea. Si din barca rotita pe nesimtite de valuri ascutite vedeam soarele de jar aproape stins invartindu-se in jurul lacului. Cand esti pe lac, existi mai mult ca reflectare pe suprafata lui taiata de vasla si rupta in fasii de burta barcii. Valurile o mangaie ca niste limbi lacome, si neputand sa o inghita, se multumesc cu partea esentiala, cu oglindirea. Sunt toate acolo, plutind pe dos, toate barcile care au traversat vreodata lacul. Ei spun ca lacul e cinci metri de adanc. Insa orice suprafata oglinditoare are adancimea spatiului reflectat, deci lacul trebuie ca e adanc cat cerul. Altfel cum ar putea inghiti imaginile atator barci? Pe Lacul de Vest mi-am inteles dorinta irationala de a pluti pe balta mea de la tara, pe o camera de tractor. Nestiind sa-mi fac accesibila oglindirea in balta banalizata, am plecat in lume sa o caut. Si aplecandu-ma peste reflectarea mea, n-am gasit raspunsul la toate incertitudinile care imi pulsasera sub piele, in relief, sub forma de semne de intrebare. Doar ca n-am mai avut nevoie sa pun intrebari.

Lacul troneaza in mijlocul orasului si atrage ca o Zona. Simti ca acolo e toata esenta acelui loc, ca toate au crescut din lac – muntii, padurile, ca el a nascut oamenii. E omniprezent. Cand te indepartezi si nu-l mai vezi, il simti. Cand te intorci cu spatele si crezi ca l-ai uitat, ii ghicesti prezenta, il simti in spatele tau ridicat ca un zid urias de apa adulmecandu-te, colcaind de pesti, ii auzi valurile in urechi si ii simti briza pe piele, ii mirosi ne-mirosul. Te indepartezi, dar el e prezent in tot orasul, a nascut peste tot lacuri mai mici. Si-a intins peste tot canale-brate-de-caracatita, iti apare in cale in cele mai neasteptate locuri si te invaluie. Insa cu adevarat fara scapare esti cand il traversezi pe una dintre cele trei faleze decativa kilometri. Lacul nocturn e imaginea in negativ a celui diurn. Ii vezi clar imensitatea intunecata, asa cum ziua ti se arata toata intinderea luminata. Si nu sunt numai luminile care aproape il inconjoara sau stelele care il invelesc, ci o lumina imperceptibila emana dintre valuri. Iar acolo unde nu sunt lumini care sa-i limiteze malurile, lacul iti scapa privirilor si se intinde fara sfarsit.

Cum ar fi pentru o zi sa fiu singura cu lacul si orasul sa fie pustiu... M-as plimba complet in jurul kilometrilor lui patrati, cu pasi marunti si inceti, cu opriri dese. L-as privi din toate unghiurile si, desigur, aparatul de fotografiat nu se va fi inventat. M-as urca pe toti muntii din jur si l-a sprivi de la toate distantele, printre copaci, peste nori. Dimineata i-as veghea desteptarea. I-as fredona cele mai frumoase cantece. Sau poate doar as sta nemiscata si as privi povestea de o zi a luminii soarelui si a apei lacului. M-as intinde pe toata suprafata lui, intre apa si vant. M-as scufunda ore intregi printre pestii translucizi, as dormi pe fundul lacului invelita in ierburi, intr-un culcus de namol. M-as minuna cum se creeaza sub ochii mei materia apa-cu-lumina. As privi rasaritul – peisaj adormit cu soare – si apusul – peisaj cu soare dormitand –, insa totul s-ar opri in loc in lumina ireala a soarelui din a doua dupa-amiaza, atunci cand iubeste el cel mai mult lumea. Seara as aprinde torte in jurul lacului si as adormi leganata pe o pluta.

Acum caut un lac pustiu, daca mai exista asa ceva pe lume. Sau macar un lac cu oras, ca Xi Hu. Un oras cu un ochi urias de apa. Si daca nu voi gasi, ma voi intoarce curand aici si va dura trei zile si trei nopti.

Soarele inchis afara

Ramonei

Shanghaiul nu are orizont – deci nici rasarit, nici apus – , dar are ploi, multe ploi, uneori torentiale. Asa m-a intampinat orasul cand mi-a simtit prezenta pentru prima data, cu ploaie. Insa de multe ori sta sa ploua si totusi nu se intampla. E ca atunci cand simti ca ti-ar face bine sa plangi, dar pur si simplu nu poti. Toata vara a fost asa la Shanghai, o ipoteza suspendata a ploii, picurand concluzii din cand in cand. (poze)

La Shanghai mai tot timpul e o vreme laptoasa. Te uiti de la fereastra si vezi ceata, te astepti sa fie racoare, insa cand iesi afara, intri in aburi. Te izbeste si te impregneaza o umezeala calda. Inoti. Si curg apele de pe tine nu pentru ca ai transpira, ci pentru ca aerul transpira. Vaporii de apa te inconjoara, iti mangaie parul, se muleaza pe forma corpului tau, iti mangaie pielea. Epiderma devine lichida. Esti in continuare un corp solid, dar nu mai existi decat in limitele acestui invelis lichid. Aceasta limita a corpului tau devine centru, caci acolo se intalnesc doua umiditati, una interioara, limitata dar agresiva, cealalta exterioara, nelimitata, pasiva; fiecare dorindu-si sa treaca dincolo. Acum esti o fiinta de apa mai mult decat oricand. Pentru cateva luni vei fi o fiinta aerian-acvatica, vei inota uscat prin vapori fierbinti. Daca te-ai arunca de pe un zgarie-nori nici nu ai cadea, te-ar prinde si ai trece de la un vapor la un vaporas si la un alt vapor fierbinte, pana jos. Moleculele de apa te-ar purta pe bratele lor si te-ar arunca dintr-o parte in alta, ca pe un bulgare de apa.

E un fel de ceata de vara, de fapt vapori de apa amestecati bine cu poluare, fara indoiala dupa o reteta chinezeasca originala. Cerul s-a spart si curge peste oras ca un albus, uneori ca o spuma. Cerul asta de aburi se lasa peste oras si apasa. Inghite soarele si norii, uneori chiar varfurile zgarie-norilor. Te strange moale si te inchide, te sufoca precum un puf. Nu mai respiri aer, ci aburi calzi. Parca acel cineva care se ocupa cu fabricarea vremii ar lua cu cana apa din ocean si ar turna peste oras pana umple si cel mai mic gol. Si cand ceata se mai topeste si cerul se mai insenineaza putin, toarna iar, si iar, incat Shanghaiul e ca un orasel inchis intr-un bol de sticla plin cu lichid, pe care il poti agita. Parca tot oceanul s-ar fi rasturnat peste oras, cu fundul in sus. Soarele, atunci cand i se permite sa se arate, pare doar un far indepartat, sau cel mult o luna apoasa si moarta, pe care de-abia o zaresti pe cerul-fost-fund-de-ocean.

Din cand cand, soarele se revolta si alunga ceata. Atunci iti amintesti ca cerul e de fapt albastru si inalt si ca vara asa ar trebui sa fie de fapt, cu lumina orbitoare, fierbinte si sufocanta. Soarele incepe sa muste, insa oamenii au invatat sa se apere. Ei il inchid afara, izoleaza imediat soarele de lumea lor. Se deschid umbrelele, se desfac evantaiele si se pun ochelarii de soare. Se ascund la umbra, se trag perdelele. Palarii, masti speciale care seamana cu cele de sudor, pentru a-i proteja de soare cand merg pe bicicleta, umbrele mici de pus direct pe cap sau chiar prosoape umede. Bratele lasate descoperite de manecile scurte sunt protejate de niste maneci de panza atasate.

Aici am descoperit institutia umbrelei. De la sapte dimineata pana se lasa seara, din aprilie pana in octombrie, vezi deschise umbrelele rasei galbene, in efortul de a-si mentine pielea cat mai alba. Mai mult femeile, mai putin barbatii. Chiar si cand drumul lor e mai mult pe la umbra, chiar si cand soarele se retrage printre nori sa se mai odihneasca pentru un nou asalt, omuletii-galbeni-visand-sa-devina-albi isi tin umbrela cu aceeasi constiinciozitate.
Contribui si eu la exilul soarelui, cu umbrela-curcubeu. Ma protejeaza sa nu ma ofilesc instantaneu si ma face sa ma simt de parca as avea asa un aer distins, din alt secol. La Shanghai umbrela iti e camarad nedespartit, caci daca nu e soare cu dinti fierbinti, atunci sunt sanse mari sa ploua. Dar daca ploua, imi pare rau ca am umbrela. Cometropolitanii mei, chiar si cei cu umbrela, se adapostesc pe unde pot si se uita la mine speriati ca merg fara umbrela prin ploaia blanda, ca si cum ar fi daunatoare. Cu umbrela deschisa trebuie sa inveti noi reguli de circulatie, caci deodata spatiile mici ale trotuarelor si strazilor, devin si mai neincapatoate.

Cand ploua parculetul se inunda pe jumatate. Si petecul asta de pamant exploatat se transforma astfel, din cand in cand, in cel mai fermecator taram lacustru. De fiecare data cand se anunta taifun, aici nu se intampla nimic, doar ploua mai mult si bate vantul ceva mai tare. De furtuna adevarata, cu tunete si fulgere, am avut parte doar de cateva ori. Pur si simplu nu imi imaginam Shanghaiul in furtuna. Nu credeam sa fie in stare sa ofere asa un spectacol, il credeam un oras blazat, incapabil de pasiunea unei furtuni. Si ce atmosfera limpede dupa ploaie, ce culori ireale!

Gata, inchei, caci chiar acum, cand bat aceste ultime taste, a inceput sa ploua ca-n povesti. Ma duc sa-mi continui existenta de amfibian, sa fiu o fiinta aeriana adaptat acvatic in cuptorul-lacustru-cu-vapori.

De partea cealalta a vantului

lui George

Pana de curand mersul pe bicicleta in Shanghai era pentru mine o distractie nepermisa. Simteam traficul din autobuz si din taxi sau ca pieton, dar nu-l puteam trai. Eram cu el, dar nu in el. Ma miram cum, atunci cand nu era coloana de masini, biciclistii mergeau pe mijlocul strazii, iar masinile ii ocoleau cu rabdare si cu grija, parand dintr-odata mai umane. La randul lor, biciclistii ii ocolesc cu rabdare pe pietoni, caci patrund frecvent unii in spatiul celorlalti. Am invatat astfel pe jumatate cum se supravietuieste pe bicicleta in Shanghai.

Dimineata traficul pe doua roti e foarte aglomerat. E vremea pentru ciclismul diurn si pentru experimentarea colectivitatii. Ma simt ca un peste in apa. Acum sunt si eu, ca chinezii, un peste in suvoiul traficului. Merg linistita pe bicicleta mea rosie, cu cos si sonerie. Alte biciclete ma depasesc sau pun frana pe langa mine. Curg pe langa mine, alunecam unii pe langa altii pana cand coloana de biciclisti devine omogena, pare un organism viu care serpuieste pe marginea strazii. Traficul e fluid ca un dans. Singurele obstacole sunt masinile care se intersecteaza cu acest flux, il imping incet-incet spre mijlocul strazii, pana reusesc sa-l sparga pentru putin pentru a-si face loc. Alteori cate un atfel de intrus e inconjurat si imobilizat, ca o ganganie prinsa de furnici. Atunci ma simt mandra sa apartin unei multimi numeroase de biciclisti, care poate fi de neoprit si care imblanzeste chiar si cele mai fioroase masini.

Trec pe langa scutere care cara cate trei lazi de oua, pe langa biciclete incarcate cu patru bidoane mari de apa sau pe langa cate o mini-gradina umblatoare de plante si arbusti, care acopera cu totul scuterul si pe pasagerul acestuia. Doamne si domnisoare in fusta si cu incaltari cu toc stau relaxate in scuterele lor, ca intr-un fotoliu, uneori vorbind la telefon; ma astept oricand sa puna picior peste picior, sa-si aprinda o tigara si sa bea ceai. Copiii carati pe scaunelul special din spate au acelasi aer relaxat ca cei de pe bancheta confortabila a unei masini. Mai vad si cate o motocicleta-familie, caci pe langa tata si mama e loc si pentru doi copii, unul in fata si altul in spate. Cea mai grea sarcina pentru bicicleta mea a fost sa care in cos un pepene mare. In timpul saptamanii, de dimineata pana seara, va sta legata in parcarea subterana, insuficient de aerisita si de luminata. I-ar placea sa stea afara, la umbra unui copac, insa n-am incotro, e atat de atragatoare incat ar starni pasiuni necontrolate si ar fi pe loc... rapita. Cel putin in restul timpului o tin in apartament, o scutesc de inchisoarea bicicletelor din parcarea subterana.

Se intampla des ca bicicletele sa treaca prin fata masinilor fara sa semnalizeze. Si nu e semn de necivilizatie, cum credeam. Desi nu li se anunta in nici un fel aceasta miscare, desi nu stiu, soferii simt; sau oricum, circula atat de incet incat totul merge ca uns si in toata inghesuiala e intotdeuna loc pentru toata lumea. Iti dezvolti un simt suplimentar, l-as numi simtul-trafic. E ca si cum ti-ar creste niste perisori invizibili cu care simti pulsul, miscarea, suflul traficului. Simti cand vine o motocicleta si te grabesti, ca sa-i faci loc. Simti ca cel din fata ta va icetini si incetinesti si tu. Treci pe rosu fara nicio problema daca e liber sau aproape liber, caci uneori, incercand sa respecti regulile mai mult incurci traficul. Totul se rezolva tacit, cu intelegere; nici nu e nevoie sa te uiti, sa vezi tot, e suficient sa ghicesti cu coada ochiului sau sa auzi. Ocolesti cu rabdare masinile, daca se poate mai repede, sa nu incetinesti coloana din spatele tau. Mergi pe margine, sa aiba si altii loc. Bicicletele care intra pe contrasens nu sunt doar tolerate, ci acceptate ca si cum ar avea pur si simplu dreptul sa fie acolo. Un pieton ocoleste o masina oprita pe margine, o alta bicicleta il ocoleste pe pieton iar bicicleta ta va fi ocolitor de gradul trei. Masinile cele mai moderne se opresc sa lase sa treaca si bicicletele cu carut, simbolurile saraciei, cele mai lente si cel mai greu de condus. Toata lumea le face loc, cu un fel de respect amestect cu mila si intelegere. Incepi sa crezi ca viata poate curge asa, fluid, fara incidente si incrancenari.

Prin alte parti oamenii se bazeaza doar pe reguli de circulatie, oricum imposibil de respectat intotdeauna si au pierdut acest simt al convietuirii in trafic, au un fel de ne-simtire.
Imi ramane ca un cosmar cum m-a claxonat in Bucuresti o tanti speriata pentru ca n-am semnalizat cand am ocolit cu bicicleta un lac. Si era departe si avea destul loc. Aici un sofer si-ar da seama ca biciclistul va trebui sa ocoleasca lacul din fata lui si ar astepta rabdator. Sau cum m-a claxonat o doamna aranjata, strigand si gesticuland disperata ca ma oprisem - din cauza ghetii de la apa cu care isi spalase masina - si ii blocasem pentru cateva secunde Jeep-ul inca nepornit (si ce daca eram pe contrasens pe straduta ei cu case!?). Sau cum se uitau speriati cand treceam foarte aproape de oglinzi, uneori ferindu-mi capul, la masinile mari, sa nu le ating macar pretioasele fiare. Oare cum ar reactiona daca ar fi cuprinsi din toate partile de o multime colcaitoare de biciclisti, asa cum ii inconjurau salbaticii calare pe cei prinsi. De cateva luni in Shanghai au interzis si claxonatul; in plus, nu vezi coada de caine – in Bucuresti si cea mai mica javra se distra alergandu-ma cand eram pe bicicleta.

Peste tot sunt benzi pentru biciclisti, iar acolo unde nu sunt, masinile lasa o fasie respectuoasa pana la bordura. Pe unele strazi mari e interzis pentru bicle si chiar nu vezi, decat pe trotuar. Desi traficul e mult mai aglomerat si mai haotic, ma simt mult mai in siguranta decat in Bucuresti. Iar un aproape-accident e o intamplare ca era-cat-pe-ce, nu un noroc ca nu-a-fost. In Bucuresti era invers. Si pentru ca filosofia traficului in Shanghai este sa circuli fara sa te opresti, in cate o intersectie in care trebuie sa fii cu ochii in trei–patru deodata ca sa poti trece, indiferent daca e rosu sau verde, m-am trezit de cateva ori far in far cu cate o masina care astepta rabdatoare sa-mi gasesc drumul. De cateva ori bicicleta mea s-a atins intr-un usor salut cu cate o motocicleta si o data, pe cand imi gaseam mai greu drumul, o masina s-a simtit datoare sa ma ajute, impingandu-ma usor din spate. Dupa prima spaima si dupa ce m-am convins ca n-am cazut, mi s-a parut chiar fain. Socializare in trafic. Simt insa ca mai am de invatat din curajul si toleranta acestor oameni in trafic, sau mai degraba din modul cum le gradeaza si cum le succed. Traversarea unei intersectii mari inseamna negociere. Daca vrei sa mergi inainte si te intersectezi cu masini care au si ele verde si fac stanga, se vor baga in coloana de biciclisti pana profita de cel mai mic spatiu si o sparg. Intr-o seara, pe cand ma strecuram eu cu tupeu ocolind astfel o masina mare si lacoma care pur si simplu intra in mine ca sa treaca si ea, i-am aruncat soferului un zambet triumfator si o exclamatie de satisfactie, iar el a scos pe geam fata arsa de soare, mi-a zambit larg si mi-a strigat: Halou! De atunci, negocierea in trafic nu mai e infruntare, ci intalnire amicala.

Am avut de cateva ori ocazia sa imbin cele doua lucruri care imi plac cel mai mult aici: bicicleta si ploaia. Asa am facut prima data cunostinta cu China, chiar inainte de a intra bine in Shanghai, primul lucru pe care l-am vazut au fost biciclistii prin ploaie, cu pelerine sau tinandu-si umbrela in timp ce pedaleaza. Mai multi decat pe vreme buna in multe parti ale lumii. Atunci am stiut ca imi va placea la Shanghai. Ploaia e calda si blanda, incat mi-as scoate pelerina. Acum traficul e format din pelerine pe bicicleta, care au inlocuit palariile, ochelarii, panzele si alte forme de protectie solara si care acopera cu grija, ca un mini-cort, si cosul plin de cumparaturi. Pasagerul velo nr. 2 se ghiceste ascuns cu totul sub pelerina celui de pe sha, iar cand nu au pelerina, tine umbrela pentru amandoi. Cate un copil-pasager-secund tine umbrela parintelui care il duce la scoala.

Seara strazile sunt libere. E vremea pentru experimentarea ciclismului nocturn si individualist.
Cand mi-am cumparat bicicleta asta ca din filme nu mai pedalasem de vreo noua luni. M-am simtit ca si cum in tot timpul asta as fi stat incremenita ca o statuie velo-estra, intr-o miscare impietrita, si pe masura ce pedalele se invarteau, straturile de amorteala cadeau, ca un blestem alungat. La Shanghai se poate merge in fusta pe bicicleta. Peste tot in lume se poate, doar ca oamenii nu stiu. De fapt, nu se gasesc biciclete pentru fuste. Inainte eram doar un biciclist–fata, acum ma simt o fata pe bicicleta. Ma simt ca o printesa in caleasca. Am o pozitie atat de comoda, ca intr-un fotoliu, parca as pluti fara sa ma misc. Cand incalec parca m-as aseza pe un covoras zburator care ma poarta lin pe strazi. Cu mountain bike-ul esti un pietroi care se rostogoleste. Cu bicicleta asta esti ca un fulg cu carma. Cu cornite. Fara curse de mare viteza, asta e era altor ritmuri, a plimbarilor de relaxare.

Cand merg pe bicicleta, eu sunt vantul. Vantul sta si eu trec prin aer. Cand merg pe bicicleta trec eu prin vant, nu vantul prin mine. Vantul pe aripile mele, vantul pe aripile aerului meu. Primele se transforma rotile, sunt mai putin vizibile pe masura ce se invartesc mai repede si devin niste rotocoale de aer care, rotindu-se, ma propulseaza inainte. In curand sunt un vartej orizontal care se mangaie cu aerul. Iar cand ploua sunt o cascada in forma velo-estra. Pe bicicleta in centrul omenirii, la marginea experintei senzoriale. Dincolo de vant, dincoace de ploaie.

Sportul lor cel de toate zilele

Veronicai

In fiecare dimineata, inainte sa deschid bine ochii, primul meu contact cu lumea este sa ma uit pe fereastra, in parc. Lumea e deja acolo. Pe cand ma trezeam la sapte, ma miram ca au iesit chinezii in parc asa de devreme. Curioasa sa vad cat de devreme ies totusi, m-am trezit la 6.30, apoi la 5.45, chiar si la 5.30. Si da, erau in parc. Mai devreme de atat nu indraznesc sa ma trezesc. Cred ca ies odata cu lumina. Acum inteleg de ce in limba chineza sunt doua cuvinte pentru prima parte a zilei: unul care inseamna dimineata devreme si altul pentru simplu dimineata.

Ce-i scoate din pat asa de devreme sunt exercitiile de dimineata. Ma uitam cu jind de la fereastra, incercand sa execut miscarile odata cu sportivii ultra-matinali. Programul meu occidental nu-mi permitea sa ies la exercitii decat mult mai tarziu. Ceea ce era foarte convenabil, caci parcul era mai liber. Nu aveam curajul sa fac singura o baie matinala de multime chinezeasca. Vara insa, inca de la ora opt e deja prea cald. Si dupa ce luni la rand mi-am zis in fiecare dimineata ca maine voi iesi si eu la sase, intr-o dimineata chiar am iesit, fara sa ma mai gandesc.

Sportivii matinali sunt mai ales chinezi de varsta a doua si a treia, foarte rar tineri; si mai mult femei. Isi aduc un casetofon din care o voce feminina da indicatii si tine ritmul. Sunt vreo patru grupe cel putin, incepand la intervale diferite. Cu cat incep mai tarziu, cu atat se trag mai sub copaci; caci deja de la ora sapte ai sta mai degraba la umbra. Prima grupa cred ca face taichi; cea mai matinala, tacuta si cu acele miscari de tehnici orientale care iti dau impresia ca implica si o dimensiune spirituala. Urmatoarele grupe sunt doar de sport; una dintre ele, mai vesela si mai ritmata, face un fel de gimnastica aerobica. Gospodine si batranele stau in cercuri, vorbesc si rad in timp ce executa miscarile ritmate. In alte grupe se maseaza ochii, nasul, sprancenele; un–doi, se roteste capul; se scobesc urechile; un, doi, trei – se lovesc fesele; fiecare muschi chinezesc trebuie trezit; se incalzesc pana si corzile vocale inca adormite, caci la un moment dat chinezii sportivi striga ceva in cor.

Foarte putinii mai individualisti intre numerosii sportivi colectivi se retrag intr-o parte, sub crengile vreunui copac, uneori cu spatele la ceilalti, desi executa odata cu ei. Pe iarba din parc vezi deja numerosi fluturasi de badminton zburand in toate partile. Intr-un colt se retrag cei cativa initiati in arta manuirii sabiei. Cateva femei fac miscari asemanatoare cu un fel de evantaie. Pe aleile si asa foarte aglomerate isi fac loc si cei care fac jogging, si cei care fac turul parcului mergand mai repede si miscand amplu bratele sau rotindu-le. Si tot pe acolo isi fac loc si bicicletele si motocicletele care trec tot timpul prin parc. Chinezii fac sport pe unde pot, pe unde apuca, langa orice spatiu verde, chiar daca poate fi doar o banca si un tufis intre doi zgarie-nori sau in fata blocului. Cand trec prin parc sau de la fereastra, la orice ora din zi, vad cate un chinez langa bicicleta parcata, sub un copac, cu spatele la trecatori, facand tot felul de exercitii. Am vazut chiar si o vanzatoare intr-un mall profitand de un moment fara clienti pentru a face putina miscare. La fel, asteptand autobuzul, e un moment bun pentru a scutura bratele macar.

In afara exercitiilor de grup pe care le fac dimineata, chinezii mai fac sport si la diferite aparate care se gasesc aproape in orice parc si parculet, langa orice spatiu verde amenajat sau direct in fata blocului, chiar daca uneori „in fata blocului“ inseamna chiar in intersectie. Dimineata sunt suprapopulate iar in restul zilei chinezii se perinda pe la ele tot timpul, sa-si ia portia zilnica sau multi-zilnica de sport. De la distanta, colorate, aparatele arata ca cele de pe terenurile de joaca ale copiilor. Corzi pentru exersarea bratelor, tot felul de manivele, aparate pentru muschii picioarelor, tobogane-balansoare, banci speciale pentru abdomene, tot felul de bare. Aparate pentru toate partile corpului, pentru tras, impins, invartit, ridicat, leganat. Chiar si pentru automasaj. Doar ca pentru asta chinezii prefera trunchiurile copacilor, asa ca ii mai vezi frecandu-se cu spatele de scoarta lor sau luandu-i in brate.

Oameni simpli si foarte simpli isi parcheaza vehiculul pe doua roti in preajma si trec sa simuleze putin alergarea. Femeile vin de la piata, isi agata cumparaturile intr-un copacel si trec la aparate, sa se incalzeasca pentru muncile de acasa. Barbati la costum sau domnisoare firave, cu rochii elegante si pantofi cu toc. Femei cu copii in brate. Uite asa se formeaza viitorii sportivi amatori, mi-am zis. Batranici care abia mai merg par a avea o conditie fizica mai buna decat a mea, caci ridica piciorul pe o bara mai sus decat inaltimea lor. Nici batranii aproape neputinciosi nu renunta: stau pe banca si bat din palme, sau merg si bat din palme, sau merg cu spatele, sau merg desculti pe niste poteci turnate din pietre. Am vazut un batranel care cu o mana isi tinea bastonul iar cu alta invartea si el o manivela. Apoi a schimbat bratul si a trecut bastonul in mana cealalta. Batranii lor umplu parcurile pentru exercitii trupesti asa cum ai nostri se inghesuie in biserici pentru exercitii sufletesti. Tinerii prefera badmintonul si baschetul; unii exerseaza manuirea popicelor in aer, ca la circ.

La aparatul pentru rotirea trunchiului – o tanti in fusta. Ma uitam cum i se roteste fusta, ca la fetitele care isi invartesc special rochitele, sa se simta printese. Cat de mirati ar fi de aceasta priveliste dantelata si valurita bucurestenii care nu mai merg nici macar o statie pe jos si nu mai urca pe scari nici pana la unu.
Vad mereu un domn in camasa si pantofi care nu face niciodata exercitii la aparate, doar merge pe alee, face turul – nu mai mult de 150m, parcul e foarte mic – complet, iar, si iar, si iar. Il vad chiar si cand ploua, isi ia umbrela si isi schimba pantofii cu cizmele de cauciuc.

Cand ploua e momentul ideal de mers in parc, chinezii se sperie de ploaie; nu mai vezi picior, pardon, ochi de chinez, si eu ma pot bucura de mult spatiu si de aparate libere. Daca mai vezi totusi cate unul, va fi numai la aparatele adapostite sub copaci sau numai cu umbrela, tinand-o cum poate in timp ce face exercitii. Pe timp de ploaie, am vazut cucoanele dansante adapostindu-se cu casetofonul in holul blocului – caci avem un hol in care ai putea sa joci si fotbal – si continuandu-si acolo pasii muzicali. Batranele care locuiesc in casele saracacioase nu-si permit insa acest lux. Avand in vedere ce spirit practic si colectiv au, ma mir ca nu s-au gandit sa faca in parc un sistem de copertine pe care sa le deschida pe vreme de ploaie.

Ma uit la sportivii astia amatori, cu grijile vietii sarace intiparite pe chip si nu inteleg de unde preocupare si energie, mai ales ca majoritatea fac oricum miscare, deplasandu-se numai cu bicicleta. Nu ma mir ca fac sport, doar ma uimeste ca atat de multi si cu atata constiinciozitate. Si facand si eu ca ei, nu ii inteleg mai mult, doar ca nu mai simt nevoia sa-i inteleg.
Poze aici.

Floarea-soarelui. Instructiuni de cultivare

Ancutei A.

Am venit in China cu gandul la peisajele acelea salbatice, cu lacuri inconjurate de munti acoperiti de vegetatie luxurianta; si stanci irationale; cred ca le-am vazut prin filme sau prin desene chinezesti sau le-am citit prin carti. A, si mai era ceatza.

Am gasit in schimb un Shanghai care seamana cu orasele din filmele SF: cetati compacte in care totul e automat si electronic, in care nu mai exista fir de iarba, unde mereu e ceata sau intuneric si totul se desfasoara pe verticala. Shanghaiul inca nu e chiar asa, dar mi se pare ciudat sa vad o sosea suspendata cu cate patru benzi pe fiecare sens, peste care e alta suprapusa. Am vazut si trei una peste alta, ajungand pana la inaltimea unui bloc, sau „doar“ doua si peste ele metroul „de suprafata“ (mai degraba „aerian“). Intestine incurcate de fier si beton, care inghit masini si oameni. Ma intreb oare cate ar putea sa construiasca unele peste altele. Se vor opri doar cand vor circula masinile prin aer. Cand trebuie sa traversez o strada care se intersecteaza cu una suspendata, am un sentiment de neliniste, ca atunci cand trec pe sub Podul Grand. E un spatiu de beton, ostil omului si vietii in general, ca uzinele comuniste pustii sau ca un cartier de blocuri ramas neterminat.

M-am intors din vacanta in Romania cu o imagine in minte: campuri galbene, nesfarsite, de rapita, doar rapita galbena si cerul albastru. Inapoi la Shanghai, m-am simtit si mai captiva, cu fiecare zgarie-nori care se construieste greutatea cu care apasa e mai mare, afara e mai departe. Cu cat se extinde mai mult, pe verticala si pe orizontala, cu atat te simti mai claustrat. In parte mai occidental decat orice oras vestic, Shanghai iti da uneori sentimentul ca nu mai exista afara, ca si cum toata planeta ar fi un oras imens si n-ar mai fi ramas niciun petec de pustietate.

Mi-au mai revenit sperantele cand am vazut ca au floarea-soarelui de vanzare, la florarie. Mi-am zis ca asta inseamna ca au si campuri intinse cu floarea-soarelui, probabil cele mai mari pe care le-as putea vedea vreodata. Si cel mai mare orizont, ca doar China e atat de mare… Si cu gandul la campurile de rapita si de floarea-soarelui, cu dor de pustietati, am plecat in cautarea unui sat de oameni, cu case, doar case si oameni. Bineinteles ca n-am gasit un sat, dar dupa o ora de mers cu autobuzul eram in afara Shanghaiului – in sfarsit privirea nu iti mai era agresata de zgarie-norii-papatori-de-oameni-si-de-cer, vedeai localitati cu case, cu cladiri pitice; apoi casutele cu canale de apa printre ele... Si campuri, nu chiar pustii, dar campuri; si, cel mai important, campurile nu aveau capat, si, la sfarsitul acestui necapat – nepretuitul orizont. Insa dupa vreo 100 de km n-am vazut niciun camp de floarea-soarelui, adica nici macar un fir. Si atunci mi-a picat fisa ca e cam devreme, ca minunata floare a astrului pe care o vazusem la florarie era…, da!, crescuta intr-o sera. SE RA SER AS ERA. Si eu credeam ca floarea-soarelui refuza sa creasca in sera, adica fara cerul albastru deasupra. Dar acum totul e posibil, poate au creat un cer artificial, ca cel din The Truman Show, ar pacali pe oricine.

La destinatie am descoperit ca nu era tocmai un sat (cred ca pentru unii chinezi sat inseamna un orasel mititel), ci un parc cu arhitectura traditionala. Si cu bani. Dar, dupa dezamagirea turistica de la vestitele Gradinile Yuyuan – tot arhitectura traditionala –, din centrul Shanghaiului, am ales ce era gratis: un lac mare cat o mare, pustiu de mare. Si aici nici nu-mi mai amintesc cum a fost – si nici pozele nu ma fac sa-mi amintesc –, poate pentru ca nu a fost nimic, am stat asa si m-am uitat, cat am putut de mult, ca un desertic care bea prea multa apa cand in sfarsit da de ea.
Fuga din orasul vertical s-a incheiat repede, ca pleca autobuzul; m-am intors intre zgarie-nori ca un evadat, de bunavoie, la celula lui cu usa mereu deschisa.

Dimineata zgarie-norii inghit infometati sute de oameni grabiti, ii mesteca bine noua ore, apoi ii scuipa seara, ca pe niste prazi de boa pe jumatate digerate. Dar nu prea le prieste canibalismul, caci, spre seara, v-am spus, se fac translucizi. Hihihi.

In pijamale prin universuri paralele

Denisei

Intr-o zi, in traficul aglomerat din Shanghai mi s-a parut ca vad o biciclista in pijama. Ce, au descoperit chinezii o noua costumatie sport?! Nu se poate, mi-am spus, sigur era un costum care doar semana cu o pijama, a trecut si repede... ti s-a parut. Cand am vazut o alta femeie in pijama, cu pantofi si cu geanta pe umar, am simtit ca mi se pregateste ceva. Apoi au inceput sa apara din ce in ce mai multi: in pijamale pe scuter, in pijamale pe bicicleta, in pijamale la piata, in pantofi cu toc si pijamale! In pijamale in parc, ca si cum ar fi in curtea casei; in pijamale la supermarket! Vezi pijamale umblatoare mai ales in weekend si seara. Sotul cu sotia la brat in pijamale, mama si fiica in pijamale la cumparaturi. Acum au inceput sa apara in pijamale de vara. Barbati in pijamale trei sferturi si cu maneca scurta, in parc, picior peste picior, fumeaza relaxati o tigara! S-a intors lumea cu fundul in sus si eu nu stiu? (poze)

Cand ii vad, mi se blocheaza mintea, ma simt ca intr-o piesa absurda de teatru absurd. E ca si cum ordinea acestei lumi, asa fragil echilibrata cum e, ar fi in pericol si toate, asa cum le stiam, vor fi deodata pe dos. Ma cuprinde o frica nedefinita, ca de sfarsit de lume, e ca si cum ai fi fost trecut cu forta intr-un univers paralel, care doar seamana cu lumea ta, dar e guvernat de alte ne-legi, in care orice s-ar putea intampla. Daca intr-o zi vor fi toti in pajama pe strada? Atunci eu, in haine normale, voi fi anormala... Sau daca vor incepe sa umble pijamalele singure pe strazi, din ce in ce mai multe, ca intr-o invazie extraterestra? Extra-domestica.

Mintea mea, care a inteles sau macar a acceptat atatea „diferente culturale“ chinezesti, care a priceput teorii indraznete si abstractiuni fistichii se panicheza la aparitia acestor pijamale umblatoare. Si dupa o scurta perioada de entuziasm incepator, in care am crezut ca am gasit in sfarsit un loc in care oamenii prefera firescul normalului, cred ca m-am cam vindecat de revolta impotriva regulilor absurde ale lumii euro-occidentale; imi place asa cum e, cu tabuuri, cu lucruri care se fac si lucruri care nu se fac, cu pijamalele-se-poarta-in-casa.

Mi-e teama sa nu ies si eu in pajama pe strada intr-o zi. Am inceput sa visez ca mi se intampla asta. Si cum imi place sa experimentez din cand in cand tot felul de ciudatenii pe care le vad pe aici, as putea fi tentata… Asa ca mi-am aruncat toate pijamalele. Nu cred ca voi mai purta vreodata, sunt periculoase pentru ordinea lumii. Si daca vedeti pe undeva pijamale euro-occidentale la plimbare, sa nu-mi spuneti.

Intersectia cu pesti

lui Marius C. Pop

Peste ani, cand ma voi gandi la Shanghai, imi voi aminti cu siguranta de intersectia asta mica de langa blocul in care locuiesc. Nesemaforizata. (poze)

Patru strazi disproportionate se aduna in intersectia asta, cea mai ciudata pe care am vazut-o pe aici. Strada Zhenning incepe ca o strada larga si moderna, cu patru benzi, dar se poticneste dupa 100m, se izbeste in sirul de cocioabe care se intinde pe partea stanga si e nevoita sa se continue cu un ciot, adica cu o straduta cu o banda pe un sens si cu o semi-banda, pentru biciclisti, pe celalalt sens. Desi banuiesc ca strada mai ingusta e mai veche decat cea larga, impresia mea a fost ca aceste maghernite s-ar fi ivit pur si simplu in mijlocul strazii largi, injumatatind-o si obligand-o sa-si impinga masinile de pe cele doua–trei benzi pe o singura banda. Straduta care vine din stanga e mai degraba o ulita, fara masini, doar cu biciclete si motociclete, iar cea din dreapta e singurul loc din Shanghai unde am vazut masini parcate pe trotuar.

Stau uneori si privesc, minunandu-ma, forfota din intersectie. Exista o trecere de pietoni, dar e ca si cum n-ar fi. Toti intra in intersectie fara sa se gandeasca si fara sa se uite in jur, sau mai bine zis, fara sa le pese: autoturisme de toate marimile, mini sau maxi-carute trase de oameni pe biciclete sau pe jos, motociclete si biciclete incarcate cu orice sau cu oricine. Se aventureaza fiecare spre destinatia sa cu aerul cel mai firesc, ca si cum intersectia ar fi libera si n-ar mai trece nimeni altcineva. Se incalcesc in centru, incat ai impresia ca nu se vor mai descurca nicicand si ca vor produce un mare ambuteiaj. E insa un haos care functioneaza dupa propriile-i reguli. Se descalcesc singuri imediat, dupa niste reguli numai de ei stiute, mai ales dupa „lasa-ma, ca te las si eu“. Claxoane, pe toate vocile si tonalitatile si de toate intensitatile, din belsug in toata saracia lor, insa fara ca cineva sa para nervos. Daca s-ar gasi soferii romani in asemenea „conditii de trafic“, s-ar face toti gramada in mijlocul intersectiei. Dar chinezii astia se descurca, au aceeasi atitudine cu care supravietuiesc si in viata de zi cu zi.

Si nu mica mi-a fost minunarea cand am observat ca in spatiul asta mic se mai improvizeaza din cand in cand si o piata-de-strada-instant-de-mana-a-doua, facand circulatia si mai haotica. Adica pe 50 m pe fiecare dintre cele trei strazi-ciot ale intersectiei vezi intinse pe jos felurite legume, verdeturi, fructe, chiar si peshte, mai ieftine, dar de calitate mai slaba. Dar nu stiu de ce, nu le ajunge trotuarul, care pe alocuri e destul de incapator si de liber, se incapataneaza sa se instaleze pe marginea strazii, chiar in intersectie. Ciudat, desi strada larga este, evident, mult mai incapatoare, nu-i vezi niciodata intinzandu-si marfa acolo. Poate simt si ei ca nu s-ar incadra in peisaj? Impresia e una de plasa de prins cumparatorii, un spatiu stramt prin care esti obligat sa treci, sa te impiedici de vanzatorii care te ademenesc laudandu-si marfa, mai ales daca ai aruncat o privire, oricat de indiferenta, si, eventual, sa cumperi. Putin mai departe se instaleaza cei care isi vand marfa direct din carutele atasate de biciclete. Cand nu mai e suficient loc, aceste vehicule-tarabe-de-legume se instaleaza si vizavi, adica pe semi-banda biciclistilor, ocupand-o in totalitate. Acum masinile si bicicletele dintr-un sens si bicicletele din sensul opus trebuie sa-si faca toate loc printr-un spatiu foarte stramt, si tot se descurca! Dupa ce au trecut de ingramadeala din intersectie, participantii la trafic mai dau astfel de un alt nod pe care trebuie sa-l descurce.

Oamenii care locuiesc vizavi au casele in strada, adica intre patul lor si masini nu se afla decat usa si 1m de trotuar. Si usile sunt mai mereu deschise, pentru ca acolo au si o mica pravalie, si casa: patul, o masa cu televizor sau calculator, acolo gatesc, spala rufe, isi cresc copiii. Intr-o astfel de „casa“, in jumatate din camaruta sunt instalate rafturi pana sus si sunt asezate perechi de pantofi, ca in orice magazin. Deocamdata n-am indraznit sa fac o poza, mi-a fost jena de saracia acestor oameni, care traiesc intr-o camaruta cat bucataria mea. Nu m-ar mira ca vreun om care nu mai are unde locui sa-si puna la un momendat dat o dugheana in mijlocul vreunei intersectii, ca spatiul ala tot nu foloseste nimanui, nimeni nu ocoleste centrul imaginar, toti o iau prin stanga.

Daca te incumeti sa mergi pe trotuarul de 1m, iti dai seama curand ca nici de acel 1m nu poti beneficia in intregime, ca pe alocuri este ocupat mai mult de jumatate de cate un stalp, de un fel de bazin pentru scurgerea apei, ca trebuie sa-l imparti si cu alti trecatori sau cu vreun vanzator ambulant. Iti dezvolti perspicacitatea invatand sa-ti feresti capul de rufele care atarna acolo, in strada, evident, la inaltimea chinezilor si avand grija sa nu calci in gropi. Cand mai sunt cativa metri pana in intersectie, metrul de trotuar se ingusteaza treptat, iar ultimii pasi ii faci pe niste cataroaie de beton, ca si cum ai trece un parau pasind pe pietre. De partea cealalta se afla strada larga cu cladiri moderne, unde oamenii traiesc confortabil in apartamente de 100mp. Cum treci intersectia, si pretul fructelor creste.

La inceput mi-a fost greu sa traversez intersectia, poate fiindca voiam sa o traversez ca in Romania, respectand relativ niste reguli relative. Totul a devenit simplu cand mi-am dat seama ca trebuie sa fac ca ei, sa pun piciorul in strada fara sa ma uit. Sa intru in mijlocul ingramadelii si sa ma descurc acolo. Si asta cu cel mai mare calm, ca intr-o plimbare de relaxare. In intersectia asta, unde oamenii aluneca unii pe langa altii ca pestii in multimea de vietuitoare din ocean. Ba nu, ca intr-un acvariu. Urias, totusi acvariu.

Paste nefericit

sau Happy Easter!

lui Lucian

Pe la jumatatea lui martie mi-am dat seama ca a trecut jumatate din postul Pastelui fara sa stiu. Mi-am zis, iata, e primul an cand nu tin post. A venit apoi Saptamana Mare, fara serile deniilor. Mi-am zis ca nu-i nimic, ca sarbatoarea si-asa trebuie traita interior. Voi citi singura evangheliile. Fara cumparaturi, fara oameni care se bucura, fara familie si prieteni, fara slujba de Inviere, fara lumina, insa cu mai multe email-uri cu urari de „Paste fericit!“ decat in alti ani. Pregatirile? M-am incapatanat sa le fac. Am cumparat ceva ce arata ca un chec, pe post de cozonac. Miel si-asa nu mananc, l-am inlocuit cu pui. Drobul – vegetarian. Dar la ouale rosii nu puteam sa renunt. Vreo doua zile am cautat metode de colorare a oualor.
Am jumulit toate cepele rosii din casa pentru cele doua oua de sarbatoare. Apa, da, era rosie, dar ouale au iesit maronii. Maronii! N-am vrut decat doua oua rosii pentru un Paste improvizat, si ele ies maronii… In tara asta rosie, eu nu reusesc sa obtin niste oua rosii… M-am gandit chiar sa le infasor in bucatele din steagul chinezesc. Dar salvarea a venit intr-un fel tot de la patria mea temporara: mi-am sacrificat oja rosie, adusa din patria parasita temporar – bineinteles, era Made in China. Insa, nu stiu de ce, ouale astea inrosite, ojate, nu voiau sa se faca oua rosii.

Asa ca le-am luat cu mine la slujba de Paste. M-am simtit norocoasa ca anul asta Pastele ortodox coincide cu cel catolic si protestant. M-am dus la English Service, la vestita International Church. La intrare te intampina un anunt mare: autoritatile nu permit decat strainilor sa beneficieze de English Service, chinezii sa mearga la Chinese service. Biserica arhiplina, oameni din toate colturile lumii, de toate culorile si infatisarile. In fata, acolo unde la noi e altarul, era o adevarata scena: cateva instrumente si un cor insufletit cantau deja cand am ajuns. Pastorul a tinut sa stie cine a venit pentru prima data, ne-am ridicat in picioare si ne-au aplaudat. Apoi i-a numit pe cei care tocmai fusesera botezati crestini si au fost si ei aplaudati. Dupa ce am fost astfel pregatiti, a anuntat momentul important: niste saculeti rosii, ca niste mici saci de Mos Craciun, au trecut repede si fiecare a introdus discret bancnote mari chinezesti. A urmat momentul solemn in care pastorul a multumit pentru offerings, s-a rugat pentru finantele celor prezenti si ale tuturor si ne-a invitat sa ne rugam impreuna cu el. Acum gata, slujba putea incepe. Toti s-au ridicat in picioare si au inceput sa cante impreuna cu corul, versurile erau proiectate pe niste panouri. Bateau din palme, se leganau in ritmul muzicii, unii chiar ridicau bratele, ca la un concert. Eu nici nu m-am mai putut misca, desi chiar ti-ar fi venit sa dansezi. Mi-am amintit de atmosfera de la Biserica Rusa, de la Universitate, unde preotii merg si vorbesc de parca ar fi sfinti sau duhuri, corul canta ingereste iar oamenii se roaga in cea mai graitoare tacere. Si daca uneori, in bisericile chinezesti, cand inchid ochii Iisus mi se arata, chiar daca cu ochii oblici, acum nu mi s-a mai aratat.

Ne-a vorbit o tanara pastorita asiatica, comentand fragmentul „Fericit e pantecele care Te-a purtat si sanul pe care l-ai supt!“ si exlicandu-l cu un exemplu personal: mama ei e mai mandra de ea decat de sora ei, pentru ca ea il serveste pe Dumnezeu. Apoi au proiectat un scurt film „artistic“ educativ, cu pastorul si cantareata sefa in rolurile principale (cu scene filmate la fel ca scurtele scene din filmele xxx in care personajele stau de vorba): cariera te poate indeparta de familie, dar Dumnezeu te poate ajuta.

A urmat o scurta lectie de teologie: un nene mustacios cu discurs si mimica actoricesti, cu glume de show TV, ne-a vorbit despe Inviere: Facts, Meaning, Power; ne-a prezentat slide-uri cu scheme si ne-a solicitat participarea prin intrebari de gradinita si prin ridicarea manutelor, incercand sa demonstreze matematic ca de vineri seara pana duminica dimineata nu sunt trei zile si trei nopti si ca de fapt Iisus a fost ingropat in alta zi. (Pana la urma prefer slujbele chinezilor, macar nu inteleg ce spun.) Ne-au pus sa dam mana unii cu altii si sa ne uram Happy Easter. La sfarsit toti au plecat (gandindu-se cum sa-si impace cariera si familia?), iar biserica s-a umplut cu a doua runda de spectatori pentru acelasi show. Mi-am dat seama ca incep sa iert aberatiile ortodocsilor si ca cel putin cat voi sta la Shanghai le voi uita. Am plecat cu pojghita de traire pascala pe care o obtinusem cu greu sifonata si zgariata.

Imi tineam cu grija ouale inrosite in buzunar, ca pe niste grenade, temandu-ma sa nu mi le descopere si mi-am pierdut speranta ca ar mai putea deveni oua rosii. M-am intors acasa si le-am ciocnit. M-am bucurat prosteste ca oul rosu l-a spart pe oul maroniu. Mi-am urat singura, dar nu stiu de ce, mi-a iesit cu semnul intrebarii: Hristos… a inviat? Si mai aveam o dilema: la ce ora oare a inviat, la miezul noptii in Romania, deci 5 AM aici, sau… Sau mai corect ar fi ca pentru expati sa invieze la ora 0 GMT? Si cand o sa mai aud pe cineva ca sarbatoarea se traieste doar in suflet, o sa-l trimit la mii de km, sa petreaca el cu sufletul sau, intr-o lume in care poti ajunge sa nu mai stii cum ti-e sufletul; trebuie sa ti-l fierbi bine, ca pe un ou tare, sa nu ti se scurga. Iar daca il vrei rosu, adu-ti vopsea de acasa.


Mai am o mangaiere: cand voi veni in tara, se va mai zice inca „Hristos a inviat!“ si voi recupera. Daca ne intalnim, asa sa ma intampinati.

Scutec chinezesc

Cand am vazut prima data in parc un copil cu fundul gol, am crezut ca si-a rupt pantalonii la joaca sau ca e foarte sarac si nu are altii. Cand am vazut a doua oara acelasi copil, cu aceiasi pantaloni si cu acelasi fund gol, m-am uitat mai atent: pantalonii nu erau rupti, asa erau facuti, deschisi de tot intre picioare, din fata pana in spate. Era ianuarie, toata lumea era bine imbracata, si baietelul era infofolit de iarna, doar ca avea fundul si puta goale… Iar cand am vazut si alti pui de chinezi expunandu-si la fel podoabele, am inteles ca e o alta ciudatenie de pe aceste meleaguri, care trebuie cercetata si pozata cum se cuvine. Chiar si chinezilor educati, de varsta mea, li se pare ceva normal si isi amintesc cum si ei au au avut acelasi port cand erau tanci. Abia astept sa vad cum isi vor "imbraca" la vara copiii.

Recunosc ca asa spirit practic n-am mai vazut. Banuiesc ca firmele care produc scutece de unica folosinta nu prea au piata in China; chinezii au inventat un scutec mult mai eficient, unul care lipseste cu desavarsire. Acesti copilasi dragalasi urineaza liber peste tot, chiar si in autobuz. Si nici cand se fac mari nu se abat prea mult de la acest obicei. Am vazut multi chinezi urinand in parc sau pe unde apuca, aproape in vazul tuturor, fara sa se sinchiseasca sa se duca intr-un colt mai ferit. Am inteles astfel ca numeroasele toalete publice care se gasesc aproape pe orice strada mai mare nu sunt pentru turisti, ci pentru civilizarea instinctelor acestor oameni prea naturali. (N-am vazut totusi femei urinand in parc, desi in general ele pot avea probleme mai mari la acest capitol.)

Am mai vazut apoi, pe trotuarul unei strazi mari si circulate un chinez bine, imbracat la costum, ducandu-si nestingherit mana la prohab, in timp ce trecea pe langa alti pietoni. S-a oprit si s-a intors cu fata la gardul pe langa care trecea – isi alesese un gard si o casa la fel de bine si de elegante ca el – si… nu stiu ce s-a intamplat mai departe, ca am fost atat de socata si de jenata incat n-am indraznit sa ma opresc sau sa intorc capul. Desi tare mult as fi vrut sa prind in poza acest specimen de om liber si modul in care intelege el sa nu se supuna incorsetarilor civilizatiei moderne.

Mori, draga mamii, mori!

China e pentru mine ţara şocurilor gradate. Cel mai mare dintre ele a făcut ca porţionarea broscuţelor mişcătoare şi jupuirea de vii a păsărelelor la piaţă să pară nişte jocuri de copii. Iar alte atrocităţi, despre care doar am citit, să fie puse în umbră. Cel mai mare dintre ele, infanticidul pe numele lui de oroare, m-a făcut să înţeleg că într-adevăr China este altă lume. China profundă.

De la chinezi am aflat. În mediul rural îşi ucid uneori fetiţele nou-născute. Le scufundă în apă, mi-a spus o prietenă. Le îneacă, mi-am spus, ca pe pisicii nedoriţi. Am început apoi să întreb pe fiecare chinez pe care-l cunoşteam, mulţi confirmau, alţii negau vehement. Am mai citit în presa occidentală şi pe net, dar n-am întâlnit pe nimeni care să ştie un caz concret. Se ştie că se mai întâmplă, dar nu şi în ce măsură, oricum mult mai puţin decât în trecut. Şi cu adevărat am crezut că e posibil şi în zilele noastre abia când am citit în presă cazul recent din India – sora infanticidă a Chinei – al fetiţei salvate în ultimul moment de la moarte. Mânuţa ei rămasă afară o salvase, bunicul o îngropase de vie pentru că era o povară pentru familia lui cu deja multe fete.

Şi parcă după asta m-am mai liniştit, mi-a mai amorţit revolta, ca întotdeauna când, pentru că e evident, des şi generalizat, răul e acceptat, devine ceva aproape normal, mai ales sub povara neputinţei de a schimba ceva.

Îţi imaginezi cum îşi face familia chineză planul, dacă se supune politicii statului care impune un singur copil – atunci când nu aparţin vreunei minorităţi naţionale, nu sunt din anumite zone rurale şi nu sunt ei înşişi singuri la părinţi – sau acceptă să plătească taxe pentru al doilea copil, să nu aibă acces la anumite servicii sociale şi să se expună riscului de a fi defavorizaţi la serviciu. Cum se străduieşte să afle sexul copilului, deşi e ilegal, cum decide să facă avort dacă e fată sau pur şi simplu să o abandoneze într-un orfelinat, unde aproape toţi copiii sunt fete. Pentru că toată lumea vrea băiat, să ducă numele şi familia mai departe, să-i întreţină pe părinţi la bătrâneţe. Numai că s-ar putea să nu mai aibă cu cine să ducă familia mai departe, căci în curând vor fi mulţi bărbaţi care nu-şi vor putea găsi soţii decât, poate, în ceruri. Această Chină infanticidă acordă o importanţă foarte mare familiei. Copiii îşi respectă părinţii cu religiozitate, îi iau pe bătrânii lor în scaune cu rotile prin muzee şi pe unde mai vizitează, păstrează cultul strămoşilor. Trebuie să-şi asculte părinţii, să le fie aproape, adunarea familiei la marile sărbători e o obligaţie pentru toţi membrii ei. Libertatea individului în familia-biserică e un concept care-şi face cu greu loc. Chiar o viaţă nedorită poate fi sacrificată pentru binele acestei instituţii.

Ceea ce e mai greu de imaginat este cum bucuria de a avea un copil se poate transforma în dezamăgirea că e fată. Cum stabileşti dinainte că dacă e băiat, e o bucurie pentru familie, dacă e fată, e o nenorocire, trebuie să scapi de ea, eşti pregătit să o omori. Cum vrei să scapi de o ruşine, de un mare dezavantaj socio-economic pentru familia ta săracă de la ţară. Cum poţi lua, la rece, decizia că această fiinţă care e parte din tine îşi încetează existenţa pe lumea asta acum, la numai câteva minute după ce i-ai dat viaţă. Că nu va primi sfârcul şi îmbrăţişarea care i se cuvin, nu va avea parte de necazuri, dar nici de bucurii, nu o vei vedea crescând şi asta pentru că ar purta fustă, nu pantaloni, pentru că e receptivă, vulnerabilă, pasivă, nu emisivă, puternică, agresivă. Întrupează-te băiat, şi vei fi de mare folos familiei, vor fi două braţe în plus la lucrul câmpului, vei avea grijă de părinţi la bătrâneţe. Altfel – fată – vei aparţine altei familii, iar familia noastră va pierde. Cum îl pui în apă, pentru prima şi ultima băiţă – botezul morţii. Cum mama lui îi cântă, funerar, primul şi ultimul cântecel. Mori, draga mamii, mori! Mori pentru binele familiei. Îţi imaginezi calmul specific chinezilor, cu privirea aceea rece şi fixă. Te întrebi ce se întâmplă apoi cu mama rămasă fără bebeluşul pentru care s-a pregătit nouă luni, căci corpul ei s-a transformat astfel încât să fie mult timp legat de al bebeluşului, iar sufletul – pentru totdeauna. Ce va face cu laptele pe care nu va avea cine să-l sugă, cu afecţiunea care i se va revărsa. La câte astfel de sfâşieri poate rezista.

Oare îngroapă trupuşorul neînsufleţit în spatele casei şi toti consătenii – comunitate infanticidă – admite tacit şi complice eşecul şi crima? Sau poate fac o înmormântare publică şi mimează durerea? Poate îl mănâncă? Nu, autorităţi nu prea sunt prin sătucele uitate de lume, iar dacă sunt, închid ochii, probabil procedând la fel cu progeniturile lor nedorite. Deasupra Chinei plutesc milioane de suflete, refuzate ca nişte bunuri nefolositoare. Suflete cu dublă şi rapidă trecere. De fiecare dată când aud un bebeluş plângând, îmi doresc să nu fie o fetiţă nedorită de părinţi.

Zgarie-nori de gelatina

lui ALexandru

Am o priveliste destul de generoasa de la etajul 14, dar cand caut orizontul, privirea mi se izbeste in zgarie-norii de peste cateva strazi. Incerc in stanga – sunt si mai inalti. Apoi in dreapta – nici o sansa. Cu o mica speranta in suflet, m-am urcat pe bloc, la etajul 20, dar dincolo de cladirile inalte n-am reusit sa vad decat alte cladiri, si mai inalte. Si asa in tot Shanghaiul, orizontul se opreste dintr-un zgarie-nori in altul. Pana la urma uiti ca mai exista orizont (ca de fapt nici nu exista, nu?), abia daca iti mai amintesti ca exista cer (care nici el nu exista, zic unii…). Ba iti amintesti cand il vezi oglindit in sticla zgarie-norilor. Dar pentru chinezi nu pare sa fie o problema, poate nici n-au timp sa se mai gandeasca. Doar cate un zmeu colorat se mai inalta peste zgarie-nori, sa verifice el: exista sau nu exista cer? (Eu cred ca exista, pentru ca altfel unde ar mai sta norii albi si pufosi, de unde ar mai cadea zapada?)

M-as multumi doar cu o fasie de orizont, doar cu un centimetru. Dar cati zgarie-nori ar trebui dati la o parte pentru asta… Acum, ce pretentii absurde am si eu. Parca in Bucuresti vezi orizontul! Pai nu-l vezi, dar mai exista cate un loc magic secret unde mai poti primi cate o portie din linia pamant–cer. Aici n-ai decat sa te urci in Oriental Pearl Tower, la 468m de la pamant la cer si sa te multumesti cu noul concept de orizont: linia cer–zgarie-nori. (Mai bine zi mersi ca a ramas macar cerul in ecuatie!) De altfel, cum orizontul nu e obiectiv turistic, nimeni nu se plange. In orasul fara orizont exista atatea alte noi orizonturi.

La inceput, cand treceam pe langa zgarie-nori, mi se pareau impresionanti, ma simteam ca un pitic si mi-era teama sa nu ridice un picior de beton si sa ma striveasca. Cresc ca ciupercile, din sticla argintie, albastra, verde, aurie, gri, facand valuri din astea sau din alea, reflectand asa sau altfel; cu cupola, cu turn, cu arcade. Nu va mai povestesc cum sunt inauntru. La Shanghai o cladire de zece etaje e piticanie, de la 20 in sus mai stam de vorba, iar majoritatea zgarie-norilor au cel putin 50 de etaje.

Acum m-am obisnuit cu ei, sunt asa de multi, ca nu ma mai sperie. Cateodata stau ore intregi si ma uit la cladirile astea uriase de sticla si beton. Sunt ca niste copii mari sfiosi. Incearca sa stea seriosi si nemiscati, pentru ca sunt in serviciul oamenilor. Dar eu ii vad cum barfesc, flirteaza, ii mai pufneste rasul si trag cu ochiul sa vada ce prospatura se mai inalta prin vecini, daca va fi mai grozava decat ei. Sunt cam cu capu’-n nori; stai sa-i vezi cand e ceata! Dimineata, oamenii primesc cu intarziere razele de inviorare, pentru ca zgarie-norii, profitand ca birourile inca nu s-au ocupat, joaca ping-pong cu soarele-minge-galbena-luminoasa. (Ce sa zic, cum e chinezu’, si zgarie-noru’. La sapte dimineata, si chinezii isi alunga somnul cu un badminton in parc.)

Cel mai mult imi plac zgarie-norii vesperali. Fiecare cladire inalta care se respecta are lumini-semnal-anti-avion, asa ca tot orasul pare impodobit cu o instalatie uriasa de brad. Pe masura ce se stinge lumina zilei, se aprind luminile noptii. E o incertitudine de inter-regn in care se topesc culorile, sunetele, luminile, formele. Zgarie-norii isi pierd contururile, devin niste cladiri de lumina. Renunta la seriozitatea si scortosenia diurna si se pregatesc pentru viata de noapte. Devin translucizi si moi, par niste gelatine colorate si dulci, iti vine sa musti din ei.

Sunt atat de translucizi, incat ai putea vedea prin ei... orizontul.

Dumnezeu cu ochii oblici

parintelui Marius

Cand am intrat prima data intr-o biserica in Shanghai, la vremea slujbei, era plina de chinezi mici, asezati cuminti si ordonati pe bancute. La fel de ordonati, zambeau atarnati peste tot ingerasi de plastic – made in China. O femeie-pastor le vorbea si m-am simtit mandra ca uite, poate si o femeie sa fie cineva in biserica. S-au ridicat si au inceput sa cante, apoi au inceput sa citeasca ceva din Biblie. Un chinez prea bine intentionat mi-a intins o Biblie chinezeasca. I-am aratat, plina de satisfactie, ca mi-am adus Biblia mea. Nu aveam cum sa ghicesc ce versete citesc ei, asa ca am deschis la intamplare: iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti… Tovarasii mei de rugaciune chinezi trageau cu ochiul mirati la Biblia mea.

Cand s-a incheiat slujba, mi-am dat seama ca in locul in care ma aflam se vor deschide niste usi in interior si ca voi fi prinsa la mijloc. Dar n-am mai apucat sa ma feresc, ca cei care umblau ca niste furnicute sa-si indeplineasca micile indatoriri crestinesti saptamanale stiau ca fix atunci TREBUIE sa deschida usile si nici nu mi-au acordat atentie. Asa ca m-au izbit din ambele parti, incat s-a obtinut un sandvis cosmopolit de usi de biserica protestanta cu europeana ortodoxa. De atunci, din cand in cand, ma cred usa de biserica. O chinezoaica a vazut si a venit sa ma consoleze. I’m OK, i-am zis si i-am zambit larg (am facut eu candva un experiment si merge: daca zambesti cand te doare, parca te doare mai putin).

Abia mi-am revenit din asta, ca apoi a trebuit sa fac fata valului de chinezi, care imediat dupa ce s-a incheiat slujba au inceput sa iasa grabiti, pe atat de dezordonat pe cat de cuminti statusera pana atunci; se indreptau eficient spre preocuparile lor eficiente. Eu voiam sa intru, adica. Si ca intotdeuna cand multi chinezi grabiti vor sa intre sau sa iasa, iar tu vrei sa faci exact actiunea inversa, mai bine renunti. Asa ca m-am tinut de ce am putut, de tocul usii, de un scaun, de un stalp. Mi-am dat seama ca mai puternic decat valul de chinezi ma apasau privirile lor chinezesti curioase si insistente. M-am tinut si mai bine de stalp si dupa ce au trecut m-am asezat bucuroasa ca in sfarsit e liniste. Atunci am hotarat sa merg la biserica intotdeauna dupa slujba chinezilor.

Cand in sfarsit credeam ca ma pot ruga linistita, apare un chinez cu un zambet si mai larg decat al meu, bucuros ca-si poate exersa engleza aproximativa. Dumnezeu mai poate astepta, mi-am spus, acum trebuie sa socializez. In timp ce ii raspundem docila si intotdeuna zambind la toate intrebarile, mai apare o chinezoaica, se asaza sfioasa mai intr-o parte si incepe sa vorbeasca cu chinezul, despre mine cred. Apoi mai vine un chinez, care avea o engleza mai buna si care mi-a spus ca e regizor si vrea sa aduca sentimentul crestin in filmul chinezesc. Si incep toti trei sa discute daca strainii au sau nu voie in bisericile chinezilor. Eu eram prinsa in triunghiul format de ei si nu mai stiam la care sa ma uit. Concluzia a fost ca in trecut guvernul a hotarat ca strainii trebuie sa mearga la bisericile speciale pentru straini. Dar acum e un nou trend, politica de stat privind religia se schimba, e mai deschisa. Dar sa stau linistita, ca oricum ei n-o sa spuna.

Insa cu trend sau fara trend, pentru mine tot biserica protestanta chineza e, si nu m-as simti mai bine printre foreigners decat printre chinezi. Chinezoaica s-a apropiat si mi-a spus, cu senzatia ca imi ofera o adevarata salvare, ca exista International Church, unde duminica de la 14 la 16 au English Service. (Trebuie sa va spun ca la Shanghai english e un cuvant magic; si mie nu-mi prea convine sa fiu bagata in aceasta oala english, impreuna cu toate natiile pamantului prezente pe aceste meleaguri). Iar ea a rostit ca si cum ar fi zis room service, ca si cum ar fi fost vorba de un produs oarecare pe care il poti cumpara si iti aduce un confort nesperat. I-am explicat ca eu vreau doar sa ma rog linistita. A repetat mirata cuvantul pray, ori fiindca nu-l cunostea, ori fiindca nu intelegea de ce as vrea eu asa ceva. A plecat grabita si mi-a zis zambind: God bless you! – iar asta mi l-a evocat mai degraba pe Bush decat pe Dumnezeu.

Si cum pentru mine slujba in engleza e acelasi lucru cu slujba in chineza (ma intreb cum se zice smerenie in engleza), pentru ca nu vreau sa merg la biserica la ora 14, si decat sa ma rog in engleza cu mai multi foreigners din toate colturile lumii, mai bine ma rog singura, in limba mea, am continuat sa merg la aceeasi bisericuta, ca e mai aproape. Am strans de atunci, prin bunavointa unor tineri-crestini-chinezi-cunoscatori-de-engleza o lista lunga de biserici pentru straini, la care ar trebui sa merg. O fi o datorie crestina sa-i indrume pe strainii rataciti sau o obligatie sa scape de intrusi? Exista chiar si o biserica la care poti asculta in casti traducerea slujbei in engleza. La ce bun? Mai bine ascult o slujba romaneasca in casti, nu? Asta e culmea globalizarii: sa asculti la Shanghai slujba in engleza la o biserica protestanta chineza! Sau nu, clumea globalizarii ar fi sa asculti la Bucuresti slujba in engleza la o biserica ortodoxa romaneasca.

Doamne fereste!

Broaste eviscerate

lui Razvan

Cand am vazut la supermarket broaste eviscerate, cu burta in sus – incat se vedea bine taietura – ambalate frumos in caserole, ca puii la noi, nu-mi puteam lua ochii de la ele. Aveau si pret, cam 17.000 lei broscuta eviscerata. (Poate ar trebui sa zic “cu matele scoase”, dar imi place cum suna: broaste eviscerate, broaste eviscerate…:))

Ieri am vazut la piata un vanzator cum curata o broasca pentru un client. O curata la propriu si la figurat (ce ciudat sa zici “la figurat”, cand de fapt e o actiune atat de concreta, mai exact o broscucidere). Cu o foarfeca nu suficient de ascutita, i-a taiat mai intai capul, apoi i-a scos matele, apoi a taiat-o in doua. (In harmalaia din piata m-am concentrat, dar n-am auzit nici un “oac!” In schimb, broscutele salvate pentru moment au inceput sa se agite.) In timp ce o parte se zbatea in propriile intestine, cealalta jumatate, inca vie, era portionata in bucati mici, gata de gatit. M-am mirat ca nu curgea sange. Apoi cu cealalta jumatate-de-broasca-miscatoare in mana, vanzatorul il intreba pe client cam cum vrea si de ce nu are nevoie. Labutele nu se pot manca, asa ca sunt taiate si aruncate. In timp ce era portionat si ultimul piciorus cu forfeca aia care nu taia bine, m-am intrebat oare in ce moment a murit broasca… de tot adica. Poate atunci cand i-a taiat labutele. Si iata cum o vietate a devenit carne vie, mai apoi bucatele de carne gata de pus in tigaie. Vanzatorul le-a rasturnat din castronul insangerat in punga de plastic, ca de cantarit o cantarise vie.

Langa broscuta erau si pesti vii, care urmau sa aiba aceeasi soarta. Ciudat, dar macelarirea pestilor nu prea ma impresiona, poate pentru ca am “curatat” si eu candva peste viu sau poate pentru ca broasca mi se pare mai “animal” decat pestele, deci mai aproape de specia umana. Asa ca am cumparat si eu trei pesti si l-am rugat pe vanzator sa-i curete. Si ca si cum povestea cu broasca nu era destul, pe drum a inceput pestele eviscerat sa miste in punga, incat m-am uitat sa vad daca nu era o broasca in loc de peste. Mi-am dorit sa moara inainte sa incep sa-l gatesc. (Nu va mai povestesc cum am macelarit eu pestele. Din fericire, am un cutit care taie bine.) Nici nu stiu de ce fac atata caz, ca doar la tara de mica am asistat la sacrificarea vietatilor-viitoare-hrana (porci, iezi, porumbei), iar in adolescenta am luat si eu capul la pui, gaste, rate si ma simteam tare grozava. N-am inteles niciodata placerea ingenua a copiilor de a chinui-mutila-taia in bucatele-strivi-sugruma puisori, furnicute, broscute, fluturi.

Mi-am amintit de o scena din Mihai Viteazul, in care un corp se mai zbatea inca dupa ce fusese separat de cap… Daca imi era frica, imi spuneam ca e doar un film. Daca vi se pare prea infricosatoare scena cu broscuta, ganditi-va ca e doar o poveste…

P.S. Sa ma ierte iubitorii de animale (fie ca iubesc sa le creasca, fie ca iubesc sa le manance – sunt sigura ca si unii si altii s-ar simti la fel de miscati in fata unei asemenea privelisti). Pacat ca nu aveam camera foto. Ma gandeam sa ma duc sa pandesc o noua broscucidere, sa va trimit si poze. Sau sa va crut? Mai bine un film?! (Sa nu va treaca prin cap ca europenii ar fi mai buni pentru ca nu macelaresc broaste! Sau poate ca ei le asomeaza inainte…)

Tara bicicletelor

Runei

lui George si lui Dragota

E o vorba: ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se implineasca. Intotdeauna mi-am dorit sa vad mai multi oameni mergand pe bicicleta si iata, am ajuns intr-un loc in care mii de oameni se deplaseaza doar cu bicicleta!

Tineri, in varsta, in costumatii variate, femei cu incaltari cu tocuri trec pe biciclete, in coloane mari, pe toate strazile, la orice ora si pe orice vreme. Coloane asa de mari cum in Bucuresti numai la marsurile biciclistilor am vazut.

Ca pieton in Shanghai, sa nu crezi ca trotuarul iti este rezervat. Nu trece brusc sau fara sa te asiguri partea cealalta a trotuarului, pentru ca din toate partile trec biciclete, scutere electrice (astea sunt si silentioase), chiar motociclete si biciclete cu carutze in locul rotii din spate (unele nu sunt cu mult mai mici decat carutzele trase la noi de cai). Si daca te intersectezi, pe trotuar cu vreunul dintre aceste vehicule, uita ca ai avut vreodata - in Occident - prioritate in acest spatiu si fereste-te din calea rotilor, altfel risti sa fii calcat. Bicicletele sunt si mai infricosatoare in parcarile uriase aflate peste tot, unde se aduna cele mai ruginite si mai vechi, adesea cazute gramada, ocupand de-a latul jumatate de trotuar, incat mai ramane loc doar cat sa treaca un pieton, pardon, o alta bicla, pietonul e tolerat si cand trece un vehicul pe doua-trei roti, executarea!, se lipeste de zidul sau de gardul care margineste trotuarul.

Aici bicicleta e un mod de viata. Majoritatea sunt vechi si ruginite, biciclete clasice, fara pinioane, scotand sunete de fiare muribunde, intotdeuna cu cos si cu portbagaj, toate carand cate ceva: cumparaturi, un copil sau chiar un bebelus, iubita, gunoi, deseuri... Unii isi poarta mica afacere pe astfel de vehicule - ce vand ei - mancare, flori, legume... Pe un scuter, intre sa si coarne un chinez cara trei lazi mari cu oua. Sunt asa de multi, in China nu sunt oameni, ci oameni pe bicicleta. Parca s-ar fi nascut pe bicicleta, sunt nedespartiti, ca si cum bicicletele ar fi niste prelungiri ale lor, sau invers.

Nu m-ar mira daca biciclistii aici ar merge si vertical, pe zgarie-nori, daca ar trece prin ziduri si geamuri, daca ar iesi de prin canale sau din alte gropi si crapaturi, asa nonsalant cum merg ei, carandu-si incarcatura, fara sa le pese de reguli de circulatie sau de obstacole. Daca ar fi elastici, s-ar ondula, s-ar alungi sa treaca printre doua masini, s-ar face ghem si s-ar rostogoli si apoi s-ar desface si ar merge mai departe. Daca ar sari peste masini si peste garduri, ca si cum ar fi pe arcuri.

PS: Aici toate sunt mult mai ieftine decat in Romania, deci si bicicletele. Cele mai ieftine - 20 euro (da, ai vazut bine, 20 :), dar cu adevarat Made in China :)