Floarea-soarelui. Instructiuni de cultivare

Ancutei A.

Am venit in China cu gandul la peisajele acelea salbatice, cu lacuri inconjurate de munti acoperiti de vegetatie luxurianta; si stanci irationale; cred ca le-am vazut prin filme sau prin desene chinezesti sau le-am citit prin carti. A, si mai era ceatza.

Am gasit in schimb un Shanghai care seamana cu orasele din filmele SF: cetati compacte in care totul e automat si electronic, in care nu mai exista fir de iarba, unde mereu e ceata sau intuneric si totul se desfasoara pe verticala. Shanghaiul inca nu e chiar asa, dar mi se pare ciudat sa vad o sosea suspendata cu cate patru benzi pe fiecare sens, peste care e alta suprapusa. Am vazut si trei una peste alta, ajungand pana la inaltimea unui bloc, sau „doar“ doua si peste ele metroul „de suprafata“ (mai degraba „aerian“). Intestine incurcate de fier si beton, care inghit masini si oameni. Ma intreb oare cate ar putea sa construiasca unele peste altele. Se vor opri doar cand vor circula masinile prin aer. Cand trebuie sa traversez o strada care se intersecteaza cu una suspendata, am un sentiment de neliniste, ca atunci cand trec pe sub Podul Grand. E un spatiu de beton, ostil omului si vietii in general, ca uzinele comuniste pustii sau ca un cartier de blocuri ramas neterminat.

M-am intors din vacanta in Romania cu o imagine in minte: campuri galbene, nesfarsite, de rapita, doar rapita galbena si cerul albastru. Inapoi la Shanghai, m-am simtit si mai captiva, cu fiecare zgarie-nori care se construieste greutatea cu care apasa e mai mare, afara e mai departe. Cu cat se extinde mai mult, pe verticala si pe orizontala, cu atat te simti mai claustrat. In parte mai occidental decat orice oras vestic, Shanghai iti da uneori sentimentul ca nu mai exista afara, ca si cum toata planeta ar fi un oras imens si n-ar mai fi ramas niciun petec de pustietate.

Mi-au mai revenit sperantele cand am vazut ca au floarea-soarelui de vanzare, la florarie. Mi-am zis ca asta inseamna ca au si campuri intinse cu floarea-soarelui, probabil cele mai mari pe care le-as putea vedea vreodata. Si cel mai mare orizont, ca doar China e atat de mare… Si cu gandul la campurile de rapita si de floarea-soarelui, cu dor de pustietati, am plecat in cautarea unui sat de oameni, cu case, doar case si oameni. Bineinteles ca n-am gasit un sat, dar dupa o ora de mers cu autobuzul eram in afara Shanghaiului – in sfarsit privirea nu iti mai era agresata de zgarie-norii-papatori-de-oameni-si-de-cer, vedeai localitati cu case, cu cladiri pitice; apoi casutele cu canale de apa printre ele... Si campuri, nu chiar pustii, dar campuri; si, cel mai important, campurile nu aveau capat, si, la sfarsitul acestui necapat – nepretuitul orizont. Insa dupa vreo 100 de km n-am vazut niciun camp de floarea-soarelui, adica nici macar un fir. Si atunci mi-a picat fisa ca e cam devreme, ca minunata floare a astrului pe care o vazusem la florarie era…, da!, crescuta intr-o sera. SE RA SER AS ERA. Si eu credeam ca floarea-soarelui refuza sa creasca in sera, adica fara cerul albastru deasupra. Dar acum totul e posibil, poate au creat un cer artificial, ca cel din The Truman Show, ar pacali pe oricine.

La destinatie am descoperit ca nu era tocmai un sat (cred ca pentru unii chinezi sat inseamna un orasel mititel), ci un parc cu arhitectura traditionala. Si cu bani. Dar, dupa dezamagirea turistica de la vestitele Gradinile Yuyuan – tot arhitectura traditionala –, din centrul Shanghaiului, am ales ce era gratis: un lac mare cat o mare, pustiu de mare. Si aici nici nu-mi mai amintesc cum a fost – si nici pozele nu ma fac sa-mi amintesc –, poate pentru ca nu a fost nimic, am stat asa si m-am uitat, cat am putut de mult, ca un desertic care bea prea multa apa cand in sfarsit da de ea.
Fuga din orasul vertical s-a incheiat repede, ca pleca autobuzul; m-am intors intre zgarie-nori ca un evadat, de bunavoie, la celula lui cu usa mereu deschisa.

Dimineata zgarie-norii inghit infometati sute de oameni grabiti, ii mesteca bine noua ore, apoi ii scuipa seara, ca pe niste prazi de boa pe jumatate digerate. Dar nu prea le prieste canibalismul, caci, spre seara, v-am spus, se fac translucizi. Hihihi.