Dezintegrare

Întrebi câte un străin de ce a ales să plece din ţara lui şi să vină aici, îţi răspunde că lui îi place China. Cu interes îl întrebi apoi mai în detaliu ceanume şi dece. Pare să fie prima dată când îşi pune problema, şi recunoaşte în cele din urmă, faţă de tine şi de el însuşi, că pur şi simplu voia să plece din ţara lui şi s-a nimerit să fie China. Acolo totul era plictisitor, nu se întâmpla nimic. Aici e altfel, totul e nou, provocări&incitant, cunoşti oameni noi, îţi faci repede prieteni, explorezi. Te simţi liber, departe de griji şi de obligaţii. Eşti văzut altfel. Te vezi şi tu altfel. Ai plecat ca să scapi de eşecuri, de tot ce nu e ţara ta, de tine însuţi. Aici toate te fac să uiţi de tine şi de viaţa dinainte, aici trăieşti în exterior. Oraşul colcăie de turişti, de lux şi mizerie, zgârie-norii cresc ca din apă, oraşul e dinamic, îl simţi viu, simţi şi tu că trăieşti. Aici te resuscitează sistemul sclipicios-zgomotos-luminos de entertainment ori de câte ori rişti să pici în monotonie. Ţi se injectează din afară toată bucuria pe care nu o mai poţi găsi înăuntru. Puţini străini vin aici pentru că iubesc China, pentru că o aleg şi vor să o descopere. Pentru majoritatea este doar un refugiu, o oportunitate, locul tuturor posibilităţilor, de unde nu mai vor să se întoarcă în ţările lor. Sunt cosmopoliţi, internaţionali, intergalactici, universali. Ai vrea să le zici profitori, paraziţi chiar, dar sunt consideraţi o binecuvântare pentru buna dezvoltare a Chinei. Expaţi simbiotici. China în simbioză cu restul lumii.

Săracii se duc să fie servitori în Occident, bogaţii vin să fie stăpâni în Orient. Căci străinii se simt regi aici. Salarii mai mari, preţuri mai mici, case mai mari. Servicii ieftine la tot pasul, nici nu mai fac curat – femeile de serviciu costă foarte puţin –, nici nu-şi mai gătesc, cu un salariu acceptabil în Vest, străinii sunt aici de-a dreptul bogaţi. În ţara lor erau oameni obişnuiţi, sau oameni deosebiţi printre alţi oameni deosebiţi; aici totul gravitează în jurul lor. Sunt experţi, şefi, sunt supermeni, aduc locuri de muncă şi boluri de orez. Dacă o viaţă comodă şi plină de distracţii îţi doreşti, atunci aici o să te-ngropi. Aici eşti cineva fără să fii cineva, fără să faci nimic, doar să-ţi plimbi fundul alb pe stradă. Puţin îţi pasă de situaţia din China, doar profiţi cât poţi pentru binele tău şi pentru câştigurile companiei. Iar dacă apare vreo umbră de regret, conştiinţa ta se va curăţa rapid la primirea scrisorii anuale cu calculul impozitului plătit statului chinez, adică două pagini în chineză şi un rând în engleză: Thank you for your contribution to China’s flourishing and prosperity!

Aici toţi expaţii devin feţi-frumoşi. Vin în China bătrâni graşi urâţi, îşi aleg femei tinere frumoase ambiţioase. Oricine îşi poate găsi soţie. Chinezoaicele ar face orice să pună mâna pe un străin, concurenţa e foarte mare, e un noroc să atragă atenţia unui lao wai, aşa că nu-şi permit să-i respingă atunci când nu le plac. Femeile sunt pur şi simplu la picioarele tale, poţi să calci pe ele, îmi spunea un străin. Se vând pe speranţa că vor deveni iubite, poate chiar soţii de occidentali, pe iluzia că vor deveni americance, că vor avea casă masă haine, mai multă stimă de sine şi motive întemeiate să se creadă mai grozave decât alte chinezoaice.

Când sunt întrebată cum e în China, răspund că duc o viaţă liniştită şi fără griji. Viaţa de expat la Shanghai e călduţă, comodă, uşoară. Fără obligaţii sociale, eşti singur şi liber să faci ce vrei. Nu mai simţi presiunea de a vizita oameni rude prieteni, de a le fi alături la diferite ocazii. Nu mai “când te căsătoreşti? când faci copii?” Nu mai dai nas în nas cu oameni cu care nu ai ce să vorbeşti, dar cu care trebuie totuşi să schimbi câteva cuvinte. Aici toţi oamenii care nu vrei să existe pur şi simplu nu mai există. Telefonul sună mult mai rar. Ai mai mult timp liber. Aici totul e mai uşor pentru că nimic nu e al tău, nu poţi să urăşti, dar nici să iubeşti. În ţara ta te deranjează anormalitatea pentru că aparţii, pentru că simţi că e al tău. În China eşti în vizită, nu te poţi implica. Aici nimic nu e apăsător, ajungi să priveşti totul detaşat, oricât de rău ar fi, e interesant pentru că e nou. E pitoresc să vezi cocioabe şi oameni săraci făcând orice pentru a supravieţui. Şi chiar când te deranjează, nu poţi nici măcar să visezi că ai putea modifica ceva. Nu ai prieteni să discuţi problemele social-economice, cel puţin nu ca în ţara ta, unde discuţi cu acea revoltă dacă nu iluzionată că ar putea schimba lucrurile, măcar bine ţintită către o figură-instituţie. Aici oraşul nu are chip, nu are reprezentant, iar tu nu ai existenţă socială, eşti doar un turist prelungit. Dacă scapi într-un lac pe stradă, nici nu ştii pe cine să înjuri, nu ştii cum îl cheamă pe primar şi nici cum arată. Nu-ţi pasă, şi e bine.

Însă încet-încet te diluezi. Viaţa asta e totuşi prea relaxată, superficială, ireală. E prea simplu, ca o poveste, ca într-o realitate virtuală în care simţi că e prea uşor ca să fie adevărat. Lipsa anotimpurilor maxime condensate puternice, toate fructele prezente tot timpul anului, luminile oraşului noaptea ca ziua te fac să pierzi contactul cu ritmurile aşa cum le ştiai, nu mai simţi curgerea timpului, începi să te simţi atemporal şi nemuritor. Hiperactivitatea metropolei, viaţa de distracţii pe care o poţi duce te fac la cincizeci să te simţi de treizeci, îţi dau iluzia întineririi, a tinereţii fără bătrâneţe.

Aici înţelegi că, deşi te schimbi imperceptibil, oriunde în lume rămâi tot tu, că, oricât ai vrea, nu scapi de obsesii, defecte, frici, slăbiciuni, preconcepţii, că nu-ţi pierzi visurile, nevoile, afinităţile, ataşamentele şi dragostea doar pentru că nu mai duci viaţa dinainte, doar pentru că eşti departe. Erai obişnuit să trăieşti într-o lume agitată, să te simţi conectat la cotidianul de evenimente conflicte pasiuni bârfe drame minuni. Iar aici nu se întâmplă nimic, iar dacă se întâmplă, nu ajunge până la tine, e prea linişte, prea uşor, nu sunt provocări, nici lupte, nu ai nicio satisfacţie, simţi nevoia să ai din nou probleme. Nu ai în ce să-ţi investeşti energia. Viaţa de expat e ca o vacanţă prelungită. Timpul se alungeşte, se lăbărţează, spaţiul se anulează. Nu mai eşti un nod în reţeaua de prieteni, familie şi locuri. Te vezi rupt de orice context, rămâi aşa cum eşti în tine însuţi, dezgolit de toate imaginile pe care ţi le creaseşi despre tine, căci nu mai e cine să le vadă. Devii un punct izolat, care ar trebui sa aibă valoare în sine ca să reziste, să-şi fie autosuficient. Simţi că ceva nou şi important se va întâmpla cu tine, că acum te vei pierde pentru totdeauna, fără speranţă, sau că te vei regăsi cum n-ai crezut. Fără repere, fără schema zilnică, izgonit din piesa în care te-ai trezit şi în care ştiai să-ţi joci rolurile, existenţa ta se redefineşte, se stilizează. Singur şi izolat, te apropii de condiţia de om primordial. Te analizezi în condiţii extreme, eşti un animal într-un autoexperiment. Eşti o metafiinţă, iar existenţa ta e metaviaţă. Până la urmă, toate se împacă meta în poveste. Când povesteşti chinezilor despre România şi românilor despre China, cu neomenească sinceritate, cu autoironie crudă. Până începi să te joci şi să te dejoci pe tine însuţi, să-ţi pui viaţa în scenă, până aproape te lichefiezi. Te-ai integrat? Nu, m-am dezintegrat.

kina prin okii mei în tiuk!

Un cadou minunat am primit de Crăciun: China e pretutindeni a apărut în Tiuk! de iarnă: http://www.tiuk.reea.net/21/iulia.vilau.html
Îi mulţumesc lui Mihail Vakulovski.

Vitrine cu corpuri

Mergi pe străzile din Shanghai şi vezi din când în când nişte cămăruţe, cu uşi şi pereţi din sticlă, ca mai toate prăvăliile de aici; înăuntru se zăresc fete îmbrăcate sumar, aliniate sau întinse pe canapele. Te uiţi să afli cum se numeşte o astfel de prăvălie, să ştii ce se vinde aici. Mai toate se numesc massage sau foot massage. Da, vezi şi tu cilindrul luminos cu talpa de reflexoterapie care se învârteşte la intrare. Şi ai o bănuială, dar nu îndrăzneşti să o duci până la capăt. Te vor lămuri chinezii cu care vei vorbi şi care îţi vor spune că da, bordeluri sunt acelea. Carne vie se vinde acolo, sufletele s-au vândut demult.

În China, pornografia e ilegală, pentru asta intră oameni la zdup-zdup din când în când, dar chinezii îşi iau fără probleme filme de pe internet şi din magazinele cu dvd-uri piratate. În China, prostituţia e ilegală, dar bordelurile se găsesc la colţ de stradă, uneori pe câte o străduţă întreagă. Te uiţi mirat că între tine şi canapeaua cu corpuri golaşe e doar trotuarul îngust şi uşa batantă din sticlă. Din vitrinele aflate de o parte şi de alta, fetele se pot privi peste strada îngustă, căci altă privelişte nu au, asta e perspectiva lor zilnică. Treci cu bicicleta sau cu maşina şi din viteză zăreşti corpuri informe, amestecate, disponibile. Vezi bucăţele de material lucios în culori stridente acoperind ici-colo masa asta de carne, pete aprinse de culoare pe chipuri cu ochi oblici. Simţi repulsie, dar în acelaşi timp nu-ţi poţi lua ochii. Ai o senzaţie violentă de vulgar şi sexualitate afişată forţat, fără să conştientizezi de unde anume vine. Căci sunt toate acele detalii şi accesorii puse în scenă ca să sugereze că acelea sunt corpuri de vânzare. Doar să deschizi uşa, să întinzi mâna şi gata, ai găsit dragostea. Te aşteaptă, uitându-se la televizor sau jucând cărţi, cu chip plictisit. Prin oraşele mai mici astfel de locuri arată de-a dreptul domestic, de parcă femeile ar locui acolo, în vitrină. Asta se numeşte masaj sau frizerie în China comunistă, tradiţionalistă şi antipornistă. Bănuieşti că există prostituţie, ca peste tot în lume, dar te gândeşti că e ascunsă bine, e pe centură, pe anumite străzi, în întuneric. La Shanghai, unde şi pornografia e ilegală, găseşti prostituţia în vitrină, ca la Amsterdam. Te întrebi cum de e posibil, căci statul pare să aibă totul sub control, iar poliţia pare destul de activă.

Tradiţionalişti şi foarte familişti, chinezii dispreţuiesc prostituatele, dar le frecventează, altfel cum ar fi atâtea bordeluri? Ce sperie cel mai mult e acest nu e, dar e, toată lumea ştie că acelea sunt bordeluri, dar pluteşte în aer înţelegerea tacită că nu sunt, se prefac cu toţii de dragul aparenţelor că sunt masaj. Chiar şi fetele îmbrăcate-dezbrăcate din vitrină par să spună nu suntem prostituate pentru cine nu vrea să fim, suntem doar pentru cei care au nevoie. Şi mai bănuieşti o acceptare a acestei îndeletniciri ca o muncă obişnuită, ca oricare alta. Şi o alienare neconştientizată, de oameni care nici nu ştiu de la ce s-au alienat şi cum ar trebui să arate normalitatea. În condiţii de supravieţuire, orice îţi asigură traiul azi şi mâine poate fi considerat normal, mai ales dacă te naşti cu oriceul chiar pe strada ta, în sunet de chiorăit de maţe. Iar corpul tău disponibil în vitrină îţi poate aduce mai mulţi bani decât majoritatea joburilor, tentaţia e mare pentru fetele care poate îşi întreţin familia rămasă undeva într-un sătuc uitat de lume.

Câteodată ai impresia că vitrinele de la massage s-au deschis, iar corpurile au ieşit pe străzi. Căci de multe ori vezi pe străzi fete îmbrăcate la fel de sumar. Aveai o altă imagine a chinezoaicelor înveşmântate. Oare scăpând de vestimentaţia tradiţională şi apoi de anostele uniforme comuniste, femeile s-au repezit să imite, ostentativ, libertatea vestimentară a occidentalelor? Au preluat însă mai ales partea agresiv provocatoare a vestimentaţiei vestice. Tocmai ele, care – delicate – nu sunt făcute să fie vampe, femei fatale. Cel puţin nu genul occidental de femei fatale. Nu aceste femei care purtau cu graţie acele rochii de mătase încheiate până la gât şi care încă le mai poartă uneori, ale căror corpuri firave par făcute mai puţin să fie revelate de haine mulate şi mai degrabă să fie ascunse misterios în falduri de mătase. Însă atunci când stilul întâlneşte feminitatea, cochetăria chinezoaicelor poate fi o încântare, pare condiţia lor naturală, o personalizare a femeilor în comparaţie cu bărbaţii cum în puţine locuri din lume mai poţi vedea. Păr negru şi drept, corpuri suple în pardesie legate în jurul mijlocului şi pantofi cu toc în picioare delicate.

Ai senzaţia că această categorie a feminităţii se pierde, căci cele mai multe se îmbracă modern&sexy ostentativ şi agresiv. Alteori, la cealaltă extremă, se copilăresc excesiv, se cred prinţese roz. Te întrebi care este percepţia lor asupra propriului corp, asupra sexualităţii pe care se străduiesc să o emane, dacă dezgolindu-ţi astfel corpul nu te îndepărtezi mai degrabă de el, dacă nu te goleşti pe dinăuntru, dacă oferindu-ţi corpul privirilor începe să nu mai fie al tău. Oare cum îşi percepe corpul chinezoaica aceasta nemaitânără, îmbrăcată în pantaloni scurţi scurţi, arătând foarte bine pentru vârsta ei, cu pielea însă nu destul de tânără, cam la limită ca să fie astfel dezgolită? Ce anume în structura ei o face să-şi expună astfel formele în loc să le ambaleze, feminin, într-o rochie uşoară de vară? De ce multe chinezoaice vor să se îmbrace modern şi sexy cu orice preţ, chiar şi atunci când rezultatul e dizgraţios? Cum de femei în toată firea nu-şi dau seama că picioare în colant-aproape-dres şi cu o bluză care doar acoperă fundul sunt doar nişte picioare dezgolite, ca şi cum ţi-ar cădea fusta, nu stil!? Şi apoi, o astfel de vestimentaţie devenind comună – căci e purtată peste tot, chiar şi la birou – se banalizează, ajunge să nu mai aibă niciun efect, ca în filmele SF în care tipele sunt îmbrăcate într-un fel de costum de baie argintiu, pe alocuri metalic, şi poartă cizme de piele până la genunchi. Femeia modernă.

Şi te ma întrebi dacă e o urmare a occidentalizării accelerate a Shanghaiului. Căci, bănuieşti, dacă te naşti în beton, între zgârie-nori de oţel şi sticlă, de beton vei fi. De oţel şi de sticlă. În zgârie-nori ţi se va opri orizontul. Dacă nu vezi natură decât cel mult în parc, dacă creşti cu strălucirile zgârie-norilor în ochi şi cu ultimele noutăţi ale marilor branduri sub nas, e ca şi cum te-ai naşte pe tocuri şi cu poşeta pe braţ. Vei vrea să străluceşti ca luminile Shanghaiului noaptea, să ai ce au manechinele din vitrinele Gagaramo şi Vuvuion. Să fii ca divele de la TV, să fii glamorous. Poate şi faptul că aici se fabrică&copiază toate brandurile, de aici se îmbracă lumea întreagă – dar chinezii cei dintâi –, că aici găseşti ultimele stiluri originale şi identic originale face din Shanghai un uriaş mall şi din locuitorii lui nişte manechine în vitrină. Mai apăsător decât orice este gândul că forma aceasta este ireversibilă, că ce a crescut aşa, aşa va rămâne. Fusta nu se va mai lungi, părul nu se va face natural, poşeta – una dintre zecile pe care trebuie să le ai – nu se va mai purta decât cu stil studiat. Restul e viaţă.

Numai spiritul practic chinezesc îi mai vine de hac stilului, căci vezi o fustă scurtă-medie, cu dres sau fără, până aici totul e ok, dar când te uiţi mai jos, vezi că pantofii-sandalele conţin picioare înşosetate, aşa cum numai la fetiţe pare normal. La asta se mai adaugă, după caz, părul negru purtat cu naturaleţe pe picioarele minijupate. Deci poate chinezii chiar percep altfel stilul, corpul şi întâlnirea dintre cele două. Diferenţe culturale?

Pluteşte în aerul chinezesc ideea de imagine ca afacere, că dacă atragi atenţia prin look poţi avea de câştigat, poate un partener de afaceri, poate un soţ bun, poate un amant bogat. Dar şi un sentiment de consumabil, o teamă difuză că azi străluceşti, dar că poate mâine te ofileşti, că e concurenţă, că totul curge prea repede, că fashion-ul devorează corpuri, merge înainte pe un covor de corpuri consumate şi abandonate, iar tu trebuie să alergi în rând cu el. Poate de aceea recurg chinezoaicele la o continuă punere în scenă a propriului corp. O încercare disperată de a atrage atenţia, ca nişte copii care n-au primit suficientă afecţiune. În vitrinele prăvăliilor cu corpuri, în metropola-vitrină.

Luo-ma-ni-ya

tot lui Carmen

Am început să învăţ chinezeşte încă dinainte de a ajunge la Shanghai şi prima propoziţie aproximativ în chineză i-am spus-o unei chinezoaice comerciante din Italia, ea deja vorbea italiana. De teamă să nu pierd o mare ocazie, să profit că sunt în China. Apoi am vrut să învăţ chinezeşte sperând că astfel îi voi intelege mai bine pe chinezi, că vor deveni clare lucruri pe care de-abia le intuiam, că poate chiar voi descoperi secrete nebănuite. Aveam eu senzaţia că acele sunete inedit muzicale sunt codul cu care voi putea descifra modul lor de gândire. Deja simţeam ritmul vorbirii chinezeşti în capul meu. Îmi imaginam cum vor ţopăi silabele prin mintea mea, cum voi turna lumea aşa cum o ştiu în silabe care sună dur, ţan gin djî*.

Însă tocmai când mai aveam puţin până la punctul în care aş fi putut valorifica tot ce învăţasem până atunci, am renunţat. A fost un moment în care am decis că nu voi învăţa bine chinezeşte. Cu cât îmi doream mai mult să mă întorc în România, cu atât îmi ardea mai puţin să învăţ limba Chinei. A fost, se pare, şi un reflex de autoapărare. Căci am simţit, pentru prima dată la contactul cu o limbă străină, că ar însemna să văd lumea altfel, să-mi modific formele mentale şi stuctura sufletească. Că dacă mi-aş turna mintea în forme chinezeşti de expresie, m-aş schimba, aş împrumuta o parte din mine însămi, iar mine însămi nu e nelimitat. Şi eram atât de prinsă în scrierea acestor texte, atât de autovrăjită de provocarea propriilor limite în limitele limbii române, începusem să-mi trăiesc limba maternă atât de organic, să o simt ca pe o fiinţă vie respirând împreună cu mine, încât nu mai era loc pentru altă experienţă lingvistică. Apoi, acea senzaţie că nu poţi avea decât o relaţie superficială cu o limbă învăţată, că nu vei avea niciodată acces în mod natural la subtilităţile şi profunzimile ei. Că limba maternă te umple pe dinăuntru, iar limba învăţată te învăluie înafară. Căci gândeşti în limba ta, apoi traduci, după cum nu înţelegi direct ce se vorbeşte în limba străină, transpui mai întâi în limba maternă.

Am simţit limba chineză ca un zid chinezesc cultural. Pronunţia pe patru tonuri îţi cere să vorbeşti muzical, altfel nu vei fi înţeles, vei spune cu totul altceva, pentru că spui ma cu tonul unu în loc de tonul patru. Nici să înveţi să scrii nu poţi spera, căci cele aproape cincizeci de mii de caractere, mereu înmulţindu-se, din care un chinez educat învaţă doar a zecea parte, te fac să simţi că ceva din limba asta şi din lumea pe care o exprimă îţi va rămâne mereu inaccesibil. Ca şi cum scrierea chineză s-ar fi inventat pentru a proteja mistere la care să aibă acces doar anumiţi iniţiaţi.

Mi-am dat seama că o limbă în care sensurile se coagulează altfel în cuvinte, în grupuri de sunete minime, djî, lîă, care pronunţate ascendend înseamnă ceva şi cu totul altceva dacă le pronunţi descendent, în care un cuvânt poate suna ţcin [nazal şi descendent-ascendent] sau ţan gin djî, nu e compatibilă cu structura mea, aşa cum, dacă chineza ar fi fost limba mea maternă, tare neînţelese mi-ar fi părut limbile indo-europene.

Am înţeles de ce mulţi se sperie de limba chineză, de ce pare imposibilă, neauzibilă, de neconceput, din altă lume. Căci auzi sunete aruncate cu putere, apăsate muzical pe patru tonalităţi. Ascultând, te întrebi cum de şi-au alcătuit astfel limba, în sunete dure dz ţ dj sş ţci ş ph gi, răsunând cu putere la început de silabă prin vocale mohorâte ă î îă â uă şi nazale, chiar şi ă nazal, pentru ca din când în când să te uimească cu sunete atât de deschise iu ea ie iuea iea. Duritate moliciune, yin yang. Zdrăngănit de arme şi foşnet de mătase. Dj şi dz sunt stânci dure, învăluite moale de ceţoasele î ă sau de însoritele a oa, ca în peisajele din realitate, din picturi şi mai ales din imaginaţia mea. Şi ai o senzaţie de deschidere, căci nu pot să pronunţe două consoane una după alta şi nici să încheie silaba în alte consoane decât blândele m şi n.

Iar cuvintele străine trebuie să se supună acestui tipar, Bosch se va pronunţa Po şî. Coca-cola, ceri la magazin. Dacă ai noroc, înţelege ce vrei, dar îţi dă şi o lecţie de pronunţie chinezească: kîă kou kîă lîă, chiar aşa ar trebui să pronunţi, varianta scurtă kîă lîă. Până data viitoare, încearcă să înveţi, sau va trebui să arăţi cu degetul. Iar dacă vrei să ajungi la Carrefour, ai grijă să pronunţi gia lîă fu.
Romania, îi răspund câte unui chinez care mă întreabă în engleză din ce ţară sunt. Dacă răspunsul e un “ah” scurt şi nesigur, îmi dau seama că nu ştie despre ce e vorba, deşi nu vrea să arate, fie pentru că are numai o idee vagă, fie pentru că nu recunoaşte numele. Aşa că îi spun numele chinezesc al ţării mele: Luo-ma-ni-ya. Abia atunci înţelege cu adevărat, repetă de bucurie că ştie.

Îmi va fi dor să uit de mine scriind pagini întregi cu caractere, cu acelaşi caracter, să-mi găsesc liniştea scurgându-mă prin vârful stiloului în dansul graţios al liniilor chinezeşti; nu-i voi uita pe chinezii care scriu caractere pe alei, în parc, cu pensulă şi apă. Te bucuri când scrii şi citeşti primele cuvinte într-un sistem din alt capăt al lumii, din celălalt capăt al timpului, cel mai îndelung&neîntrerupt folosită scriere, însă îţi dai seama curând că e unul dintre acele lucruri căruia i te dedici sau renunţi. Aşa că încerci să-ţi apropriezi chineza prin pinyin, sistemul romanizat de scriere cu care decriptează restul lumii codul rezervat iniţiaţilor.

Simboluri caractere ideograme pictograme logograme. Hieroglife. Han dzî.
Încerci să-ţi imaginezi cum, în relaţia lor cu lumea de la începutul începuturilor, chinezii au ales să deseneze stilizat lumea, cum semnele au inceput să se înmulţescă, să crească unele din altele, din cuvinte, din obiecte, din idei şi concepte, pe măsură ce acestea se inventau. Îţi place să afli povestea fiecărui caracter, mai mult sau mai puţin ascunsă, poate estompată sau de tot pierdută odată cu simplificarea caracterelor tradiţionale.
Te sperie că nu e nicio legătură între semn şi felul în care e pronunţat, cum afli la început de peste tot; te mai linişteşti când înveţi mai târziu că majoritatea caracterelor au de fapt şi un element fonetic, dar te simţi din nou prins în reţeaua simbolurilor chinezeşti când înţelegi că ajutorul fonetic e doar un alt caracter care se pronunţă la fel sau aproape la fel ca cel nou pe care tocmai îl înveţi, deci un semn depinde de altul, asta dacă pronunţia semnului ajutător nu s-a modificat în timp, ceea ce complică semnul şi-l face semiarbitrar. Te minunezi însă că există, că a existat cândva o legătură între semn şi înţelesul cuvântului, adevărată, nu arbitrară, ca în lumea noastră, în limbile alfabetice. Chinezii au spus omului ren, apoi au desenat stilizat un om, au pictogramat un înţeles. Noi spunem om şi scriem câte un semn arbitrar pentru fiecare dintre sunetele pronunţate. Apoi ei trebuie să înveţe acel simbol, împreună cu alte patru-cinci mii, dacă vor să citească un ziar, de exemplu. Auzind cuvinte chinezeşti noi, nu vei şti să le scrii până nu înveţi şi semnele corespunzătoare, după cum, văzând scris un caracter nou, va trebui să înveţi cum anume se pronunţă. Sensul e în centru, suveran, el mijloceşte relaţia dintre scris şi pronunţie. În chineză, sensul a primit o pronunţie, apoi sensul a primit şi un semn, a fost desenat. Pe când în română, sensul primeşte o pronunţie, apoi pronunţia capătă litere. Înţelesul contează mai puţin, pronunţia şi literele sunt legate indisolubil. Dacă vezi scris un cuvânt nou, ştii să-l citeşti, iar dacă îl auzi, vei şti să-l scrii, chiar dacă nu ştii ce înseamnă. Şi nu te trezeşti din când în când azi s-a mai inventat o literă-un caracter, hai s-o-l învăţ, ca să ştiu să citesc. Te simţi în siguranţă pe limba ta.

Îţi mai revin speranţele că vei învăţa totuşi chineza când afli că nu are flexiune, pare a fi visul oricui vrea să înveţe o limbă străină. Spui A cumpăra măr şi se înţelege din context dacă un măr, mărul, nişte mere, merele; dacă eu, voi, familia mea. Apoi înveţi că e o limbă analitică, fiecare cuvânt conţine o singură informaţie, e invariant, pur. Individualist şi imuabil, nu acceptă alipire, modelare, transformare, nuanţare, decât de la distanţă, prin particule care să nu-l atingă, prin învăluire în context, prin modul în care îl abordează celelalte cuvinte, în ordinea lor. Nu suportă upgradare, evoluţie, alterare, expresia lui depinde de celelalte cuvinte, e o muncă de echipă, o colectivitate. Textul se construieşte ca un bricolaj, locul fiecărei piese fiind strict. Tot ce în română se creează prin creşterea şi metamorfoza unui cuvânt, în chineză se face mai ales prin adunarea mai multor cuvinte şi prin cooperarea dintre ele.
Apoi te întrebi dacă simplitatea aceasta, eu (a) fi, tu (a) fi… ei (a) fi; eu (a) avea ieri, tu (a) avea mâine este primitivism lingvistic sau dimpotrivă, evoluţie, capacitatea de a exprima doar noţiunea pură, de a nu avea nevoie de nunţe şi precizie formale, de a stiliza limbajul, de a lăsa mintea să deducă singură informaţia, fără a-i livra, saturat, înflorituri flexionare.

Apoi alte întrebări, ce anume în modul lor de a vedea lumea îi face să spună Pe lac pluteşte o barcă, nu O barcă pluteşte pe lac sau De mine scrisă scrisoarea, în loc de Scrisoarea pe care am scris-o. Cum de au sunete atât de complicate, dar pronunţă atât de greu r şi v, sunete pentru mine simple. Şi cum de numărul total de silabe e mult mai mic decât în alte limbi, cum de le-au scurtat până când multe au devenit identice, forţându-le să se combine câte două-trei pentru a forma cuvinte şi alterând astfel fascinanta corespondenţă un cuvânt = o silabă = un caracter a chinezilor din trecut. Pentru mine chineza va fi mereu formată din silabe, aliate ocazional pentru a forma cuvinte, silabe rostite sacadat, independente, cu sens plin în două sunete.
Şi uimirea pe care o ai când vezi că traducerea în chineză a unui text englezesc de o pagină va acoperi numai jumătate de pagină, căci caracterele sunt linii sensuri idei poveşti adunate intens la un loc. Îmi plac cuvintele alfabetice, întinse, lăbărţate. Cuvinte lungi, rotunjite uneori prin consoane finale, cu silabe legate, solide prin adunări de consoane str spr nd, te poţi baza pe ele, oricât de prost le-ai pronunţa, ai şanse să fii înţeles. Cuvintele chinezeşti – nu numai cele monosilabice – au un corp material redus, par expresii stilizate, care având nevoie de susţinere, şi-au creat tonurile, ca o nouă dimensiune, compensatorie. S-au redus pe orizontală pentru a creşte într-o a patra dimensiune a cuvântului. Te întrebi câte alte dimensiuni, nebănuite, s-ar putea adăuga comunicării.

Mă minunam cât de plastice sunt unele exprimări chinezeşti, diferit plastice, căci chineza este – se spune – limba cu cel mai mare potenţial poetic. Dar îmi veneau în minte tot mai des vorbe româneşti, care aşa, la distanţă, răsună altfel
poimarţi
umblă curcubeu
la cuca măcăii
vrând nevrând
dă nas în nas
cu căţel, cu purcel
pe apa sâmbetei
gând la gând cu bucurie
baba cloanţa cotoroanţa
se ţine scai
târâş-grăpiş
marea cu sarea
se benoclează se holbează se zgâieşte
are pitici pe creier
o ia pe cocoaşă
ţipă ca din gură de şarpe
dă ortu’ popii
căinţă
fiinţă
catrinţă
smerenie
uşă de biserică
face pe dracu-n patru
trai pe vătrai
sărac lipit pământului
calic
beat mangă
trage mâţa de coadă
antropomorfism
pseudoideologizant
aprioric
habar n-am
noi să fim sănătoşi
căci uneori departe poate însemna mai aproape ca oricând.

Aventura mea lingvistică chinezească se încheie aici, deşi întrebările senzaţiile mirările îmi vor mai da târcoale o vreme, sunetele chinezeşti îmi vor răsuna din când în când în minte şi mă voi uita fix, ca şi cum aş înţelege tot, când voi auzi chinezi vorbind. Relaţia mea cu limba română, cu orice altă limbă, se va schimba, voi compara altfel limbile şi lumile pe care le exprimă, apărându-mi formele şi structurile. În limba română, în România.

*Pentru a reda cuvintele chinezeşti din acest text nu am folosit pinyin, ci le-am transcris fonetic folosind alfabetul limbii române.

Chabel

lui Carmen

Când le-am vorbit în engleză vânzătorilor la piaţă, au izbucnit în râs. Am râs şi eu apoi, gândindu-mă că nici la piaţă în Crângaşi vânzătorii nu ştiu engleză. Şi mi-am dat seama că pentru supravieţuire trebuie să învăţ repede numerele şi câteva cuvinte de bază. Ca un pod de frânghii pe care să trec, legănându-mă, spre această lume nouă şi necunoscută. Am învăţat curând să comunic prin gesturi, prin mimică şi exclamaţii; şi câtă linişte îţi dă uneori să nu poţi vorbi cu cei din jur, şi ce handicap când nu poţi decât să arăţi cu degetul, cât de mult investeşti într-o privire, într-un zâmbet.

Uaci, beag, dividi. Asta auzi de la roiul de chinezi care te înconjoară arătându-ţi, luc-luc, cataloage minuscule cu produse de firmă imitate cu succes, când ajungi pe marile străzi comerciale din Shanghai. Sunt cuvintele englezeşti pe care chinezii le cunosc cel mai bine. După halou. Chinezii învaţă şi vorbesc greu englezeşte, iar cei mai silitori sunt acolo unde trebuie să ţi se vândă ceva, hello, my friend!. Drink, cheap, bamboo boat, come-come, îţi zâmbesc ţărăncile arse de soare, ieşindu-ţi în cale când te plimbi printre câmpuri de orez şi livezi de portocali.

Cu această chengleză trebuie să interacţioneze străinii care vin în Shanghai de peste tot, fiecare vorbind o engleză liberă, personalizată, aromatizată internaţional. Engleza nu mai e engleză, nu mai e a englezilor sau a americanilor, e limba tuturor, aici se vorbeşte engleza cosmopolită. Atunci când un francez vorbeşte englezeşte, de la distanţă se aude franţuzeşte şi recunoşti imediat un român după felul în care vorbeşte engleză. Când vorbeşti cu un francez în engleză, uneori traduceţi de-a valma cuvânt cu cuvânt unele expresii româneşti franţuzeşti, nu contează dacă ele există sau nu în engleză, vă înţelegeţi, folosiţi engleza doar ca pe un cod. Iar comunicarea nu mai e mono-spaţială, cum ar fi dacă ai vorbi nativ cu nativ, e o plimbare prin mai multe limbi, ca şi cum ai experimenta în acelaşi timp mai multe universuri paralele, mai adaugi un cuvânt din română, unul din franceză, mai multe din chineză, e mult mai expresiv decât să traduci, dacă se poate traduce, ba chiar şi din italiană şi spaniolă, te plimbi prin mai multe lumi ca printr-o reţea tridimensională, dar glăsuieşti english.

Însă cel mai ciudat mi se pare când aud un străin vorbind chinezeşte. Îl privesc de parcă ar fi posedat. Mă întreb ce s-a întâmplat cu el încât a ajuns să stea atâta departe de ţara lui şi să vorbească atât de bine o limbă extrem diferită. În schimb, în ţară asişti la alterarea lingvistică a emigranţilor români, a românilor italieni&spanioli. Să pleci şi încet-încet să nu mai vorbeşti bine româneşte, să simţi că sensurile se blurează, să te trezeşti că strecori fără să vrei câte un bueno sau un ciao, apoi accentul, apoi şi sintaxa. Să simţi că limba ta maternă se scurge din tine, că nu o mai poţi controla ca înainte. Să nu mai ai cu cine să o vorbeşti. Şi poate că nici nu-ţi pasă. Eşti atât de ocupat să înveţi limba ţării în care ai emigrat, încât nu-ţi mai pasă de limba de acasă, vrei ca acolo să fie acasă de acum.

Când îi aud pe chinezi cum vorbesc englezeşte bâlbâindu-se, încep să mă bâlbâi şi eu, încerc să vorbesc cât mai simplu, uneori nerespectând regulile, transformând engleza într-o metodă schematică de comunicare, singurul mediu comun între două fiinţe extrem diferite, prin care mintea mea se poate lega de mintea chinezului, mediu în care ne vărsăm şi unul şi celălalt pentru a ne putea înţelege, de multe ori parţial. Să te uiţi în ochii unui om şi să simţi că, orice ai face, sufletul lui îţi va rămâne inaccesibil; că, orice ai spune, sufletul tău nu va fi înţeles.

Atunci când vorbim româneşte, chinezii devin atenţi, întorc capul, se uită cu mirare, mai ales dacă abia acesta a fost semnalul că pe lângă ei trec străini. Atunci sunt mai puţin atentă la discuţie, mă concentrez să percep ce sunete româneşti ajung de la mine la urechile chinezeşti. Cuvintele îmi răsună ca în ecou, ce mişto e zgârie-noru’-ăsta, ce mişto e zgârie-noru’-ăstaaa, ce mişto e zzz…, le repet în gând ca şi cum aş auzi pentru prima dată această limbă. Totul se desfăşoară cu încetinitorul, ca în scenele alea din filme, aerul opune rezistenţă, iar vocea mi-o aud îndepărtată, sunetele se dilată. De fiecare dată când se vorbeşte româneşte în prezenţa unui chinez, eu filtrez cuvintele, îmi trec printr-o ureche şi se scurg prin cealaltă, spre el, mă întreb ce reacţie produce în mintea lui sunetul unei lumi necunoscute. Pentru că ştiu cum e să nu înţelegi ce se vorbeşte în jurul tău. Să-ţi fie paranoic teamă că acum, lângă tine, colegii tăi chinezi despre tine vorbesc râzând. Eu ascult cu atenţie, poate-poate înţeleg ceva, mă uit fix la ei, fascinată de sunetul unei alte lumi, cu aerul că înţeleg tot, în privire le trece întrebarea înţelege sau nu, dacă se modifică ceva în discuţia lor, s-ar putea ca eu să fi fost subiectul.

Ai o senzaţie babel şi când pricepi că în ţara asta cât un continent oamenii se exprimă printr-o familie de grupuri de limbi şi dialecte, denumită, unificator, Chineză. Sute, destul de diferite încât vorbitorii să nu se poată înţelege. Un chinez poate ajunge să vorbească trei limbi chineze: limba maternă din sătucul-orăşelul natal, dialectul oraşului mai mare, în care merge să studieze sau să lucreze, şi mandarina – chineza standard, limba naţională, singura în care poate studia şi în care ar trebui să se poată înţelege cu chinezi de oriunde din ţară. Iar dacă se mută într-o altă regiune, în câţiva ani o va învăţa pe a patra. Peste un miliard de chinezii condimentează mandarina standard cu accentul dialectului natal şi o asezonează adăugând cuvinte de acasă. Chiar şi pe străzile din Beijing, unde s-a născut limba naţională, pronunţia e puţin deviantă. Chineza e a tuturor, pronunţia standard prinde glas numai la ştiri.

Cât individualism lingvistic într-o ţară în care idealul e comuniunea. Fiecare zonă are un dialect sau o altă limbă, dar aici o zonă poate fi cât o ţară. În partea de sud, munţii şi râurile au fragmentat limbile. Fiecare oraş, chiar în aceeaşi provincie, are dialectul său, un chinez din Shanghai de-abia se poate înţelege cu unul din Hanzhou, la 100 km distanţă. Câte un sat nu se poate înţelege cu satul de peste râu, iar în Shanghai, estul celor douăzeci de milioane de locuitori au shanghaleza lor, diferită de a celor de la vest de râu. Dar peste toate pluteşte, comună, mandarina standard. Şi mai sus decât mandarina pluteşte, mai comună, scrierea. Căci toate aceste limbi au aceeaşi scriere, milioane de ochi văd acelaşi semn, în minte ia naştere o imagine unică, doar cuvântul care o desemnează sună în zeci-sute de moduri diferite. Aşa cum, citind 2008, orice om din lume va înţelege acelaşi lucru, dar va pronunţa diferit.

China e pretutindeni

lui Romain

Mi-am luat rămas-bun, în gând, de la oamenii pe care îi vedeam din când în când, în timp ce-i priveam şi îmi spuneam că, probabil, nici nu vor observa că a dispărut din viaţa lor prezenţa mea ocazională, cel mult vor avea, aşa, un gând neconştientizat, apoi vor uita cu totul relaţia noastră mai mult vizuală şi tăcută. Mi-am făcut bagajele, bucuroasă că au încăput toate cărţile şi toate rochiile. Am privit pentru ultima dată zgârie-norii aprinzându-se şi gata, s-a terminat. Toate astea vor fi la fel în continuare şi fără mine. Am plecat din China, dar nu m-am despărţit de ea. Mai am de disecat, autodisecat, mai am de scris. Încă nu-mi dau seama prea bine ce înseamnă că am stat aproape doi ani la Shanghai, că am plecat de acolo, în sfârşit, că am lipsit doi ani din România, că m-am întors acum. Cât, cum m-a schimbat China.

Dar ştiu sigur că nu mai locuiesc într-un apartament modern şi spaţios, la etajul 13, într-un complex cu părculeţ, fântână arteziană şi portari care cântă.
Locuiesc într-o garsonieră, la etajul 3.
Nu mai am fereastra cât peretele, de la care, pe divan, beam ceai cu oraşul şi priveam zgârie-norii ziua-noaptea, autohipnotizată, numai aşa reuşind să nu mă mai gândesc la nimic.
Aici încă nu ştiu cum îmi voi goli mintea.
Ferestrele nu-mi vor mai fi spălate pe afară de câte un chinez alpinist, interpus între mine şi privelişte, ochi în ochi de o parte şi de alta a geamului, la etajul 13. Toate ferestrele.
Nu mai am şaptezeci de canale în chineză.
Nu voi mai lucra într-un zgârie-nori, amintindu-mi de lumina zilei doar la apus, când soarele îmi trimitea pe la marginea jaluzelelor, pentru două–trei minute, câteva raze peste degete şi peste taste.
Nu voi mai avea colegi care nu mă pot privi în ochi şi nu mă salută.

Aici maşinile opresc la trecerile de pietoni, mai ales când e semafor şi e verde, în Shanghai am uitat că aşa e normal.
Acolo mă simţeam ca peştele în apă pe bicicletă, ca un peşte într-un şuvoi de peşti. Aici va trebui să port cască, mă voi simţi ca un intrus printre maşini.
Nu voi mai experimenta râuri de biciclete, nici trafic iraţional-senzorial, dar perfect funcţional.
Nu voi mai trece râul cu bicicleta pe vaporaş.
Mi-am vândut bicicleta roşie cu coş, aici nu voi găsi alta la fel, dar mi-am adus pelerina mov.
Voi încerca să nu aplic în Bucureşti principiile traficului din Shanghai, căci sigur nu va merge.
Mă voi stropi când voi merge cu bicicleta prin ploaie, pentru că străzilor româneşti le place apa şi o strâng în lacuri.
Oamenii se vor uita miraţi când mă vor vedea în fustă pe bicicletă.
Nu vor fi parcări în care să-mi las bicicleta, nici service ambulant exact acolo unde se strică.
Adio, piste largi, aici sunt doar o glumă galbenă printre pietoni, maşini şi copaci.
Pe trotuarele chinezeşti mă feream de biciclete, pe trotuarele româneşti nu voi avea loc de maşini.
Dar voi putea înjura primăria.
Spaţiile dintre blocuri nu vor fi părculeţe sau parcări de biciclete, ci parcări de maşini, maşini cât vezi cu ochii, încâlcite, îngrămădite, arogante şi alarmante, stăpâne pe viaţă pe bucata de teren de sub roţi.
Adio, taxi ieftin oriunde şi la orice oră, adio, metrou modern şi şoferi care îţi deschid când alergi după autobuz.
Aici nu e imposibil, ca acolo, să circuli fără bilet, dar îţi poţi cumpăra abonament.

Nu mă mai simt captivă în cel mai mare oraş din lume.
Pot ajunge mult mai uşor în sălbăticie şi nu trebuie să plătesc ca să urc pe munte.
Şi vor fi câmpuri, câmpuri întregi de floarea-soarelui.
Nu mai văd pădurea de zgârie-nori, ci de blocuri identice-identice, gri, şi am senzaţia că orizontul îmi este mai acccesibil.
Nu voi mai avea starea de nelinişte iraţională sub împletiturile de străzi suspendate, dar voi zâmbi pasajului suprateran care avansează ca un melc glumeţ.

Gata cu mâncarea chinezească, super picantă, super multe chestii. Adio, beţe, mă întorc la furculiţă.
S-a terminat cu orezul aproape zilnic, am mâncat cât pentru toată viaţa.
Aici se găseşte pâine la orice colţ de stradă, nu de zece ori mai rar şi nu de câteva ori mai scump, ca la Shanghai.
Am spus „pe curând“ portocalelor cu frunze, adevărate, zemoase şi dulci, ananasului pentru suc proaspăt, celor şase luni de pepeni pe an, mangoului, ofertei bogate de castane, cartofilor dulci copţi.
Legumele nu vor fi omniprezente.
Nu voi mai bea, zilnic, lapte de soia cald.
Se vor găsi prăjituri bune şi brânză adevărată, nu franţuzească sau italiană, şi iaurt acru, nu doar dulce.
Nu voi mai avea restaurante ieftine pe alese, voi petrece mai mult timp la piaţă şi în bucătărie.
Nu vor fi minirestaurante improvizate pe trotuar, ci shaorma la orice colţ de stradă.
Îmi e mult mai puţin teamă că, pentru bani, sunt în stare să pună orice în mâncare.
Acolo, fiecare om e nedespărţit de borcanul său cu ceai, în care plutesc frunze verzi sau flori; aici voi vedea din nou oameni beţi, oameni îmbătându-se.
Eu voi bea în continuare ceai verde.

Coorăşenii mei de acum nu fac exerciţii în grup dimineaţa şi individual în tot timpul zilei, în parc şi pe unde apucă. Nu voi mai avea aparate în aer liber.
Nu mai zboară zmeie peste tot, oamenii se vor uita miraţi la zmeul meu.
Nu voi mai face masaj la salonul modest de cartier, unde mă lăsam frământată după tehnici chinezeşti de mâinile ferme ale femeii cu chip blând.

Nu mai umblă oamenii în pijama şi cămăşi de noapte pe străzi.
Nu mai văd copii cu fundul gol în pantalonii desfăcuţi între picioare, din faţă până-n spate, făcându-şi nevoile peste tot.
Nu mai aud oameni vorbind prea tare, de parcă ar ţipa, nici vânturi trase firesc, cu toată libertatea pe care nu o au în atâtea alte acte.
Nu voi mai vedea câte un chinez scărpinându-se în nas, apoi privind rezultatul căutării, în timp ce discută cu cineva.
Nu voi mai auzi sunet de tăiat de unghii la birou, în autobuz sau chiar la restaurant – unghiile chelneriţei, între două comenzi.
Iar oamenii nu vor dormi uşor şi liber pe unde apucă, cât apucă.
Se va găsi şi hârtie igienică gri şi nefină.

Aici parcurile nu sunt închise – oamenii daţi afară cu portavocea – la lăsarea serii.
Şi nici nu sunt invadate de zeci de mirese, făcând poze-poze-poze regizate idilic-visător-tandru, cu luni de zile înainte de nuntă.
Se vor găsi chiloţi tanga şi sutiene fără burete, fără.
Nu vor fi, mai dese decât chioşcurile de pâine la noi, frizerii saloane de coafură hair style hair consulting hair insulting – pentru ciopârţit împestriţat cârlionţat ţepuit părul lor negru bogat drept.
Nici, la fel de dese, bordelurile deghizate în saloane de masaj, le recunoşti imediat după fetele îmbrăcate sumar care se zăresc aliniate pe canapele, vitrine cu corpuri de închiriat.
Nu mai văd femei fără forme, cu păr lung, frumos când natural, dar urât când purtat cu naturaleţe pe picioare; nici bărbaţi efeminaţi, nici feţe incredibil de calme, impenetrabile.
Chipuri cărora nu le poţi ghici vârsta. Priviri oblice, curioase, dar cuminţi.
Văd gospodine rotunjite bine, burtici crescute direct proporţional cu puterea de cumpărare, oameni grei, îngreunaţi.
Priviri personalizate, îndrăzneţe, insolente. Democratice.
Voi vedea câini pe străzi, cerşetori pe trotuare.
Îmi va fi din nou teamă de potenţiali agresori.
Voi vedea biserici, biserici şi biserici şi oameni închinându-se, închinându-se.
25 decembrie nu va mai fi o zi ca oricare alta.
Nu vor mai bubui două săptămâni de artificii înainte de Anul Nou Chinezesc.
Mulţi oameni în aceleaşi locuri, vrând-nevrând făcând aceleaşi lucruri ca acum doi ani, ca acum mai mulţi ani. Locuri schimbate, oameni care nu mai sunt.

Nu va trebui să negociez preţurile, căci sunt afişate şi fixe, dar oricum voi plăti mai mult.
Aici nu sunt prea mulţi oameni prea săraci, având ca scop supravieţuirea.
Şi nici nu cară deşeuri cu triciclete, cu saci mari la spinare, ecologişti de nevoie, certându-se între ei pentru un pet care tocmai e aruncat la coş.
Nu sunt rase cartiere întregi, zgârie-nori nu cresc în loc, ca Făt-Frumos în poveste, nici nu mă întreb unde au fost trimişi oamenii care locuiau acolo, şi, mai ales, cum.
Nu voi mai vedea muncitori lucrând şi noaptea, şi sâmbăta, şi duminica, decât, poate, aduşi din China.

Vara nu voi mai înota în aburi, dar iarna voi scoate aburi pe gură.
Voi vedea soarele pe cer, pe cerul albastru senin, nu lăptos.
Iar soarele va pleca de jos şi se va opri jos, nu va sta numai sus pe cer, lumina lui mă va mătura orizontal dimineaţa şi seara.
Oamenii nu-şi vor proteja cu umbrele feţele albe-dar-galbene, ci îşi vor arămui chipurile artificial.
Aici, umbrela mea de soare li se va părea ceva anormal, dar se vor plânge de insolaţie.
Nu va mai fi verde tot anul, timpul nu va mai sta în loc, voi avea din nou covor colorat toamna şi alb iarna, voi simţi frig, frig adevărat.
Voi face oameni de zăpadă, de ZĂPADĂ.
Adio, aer condiţionat şi vara, şi iarna. Bine v-am găsit, calorifere dragi, căci mă veţi aştepta cu căldură.

Nu mai văd imaginea lui Mao peste tot.
Nu mai sunt site-uri care nu se deschid, nici noţiuni care nu se găsesc pe internet, nu există.
Nu mă mai gândesc că trăiesc într-un stat totalitar, Republica Populară Chineză, că cineva acolo sus are putere absolută. AB-SO-LU-TĂ.
Voi asista, democratic, la spectacolul campaniilor electorale.

Pot vorbi din nou numai în româneşte, dar nu orice, nu fără grija că sunt înţeleasă.
Nu mă mai pot preface că nu înţeleg atunci când nu am chef să aud ce-mi spun oamenii.
Nu mai aud halou! din toate părţile.
Nu-mi mai sunt inaccesibile semnele scrise peste tot în jur, nu mă mai simt prizonieră dincoace de scris, dincoace de sens. Dar mă simt asaltată de litere, de cuvinte scrise peste tot, pe care le citesc fără să vreau.
Voi uita, încet-încet, câte un cuvânt chinezesc.
Voi fi din nou un anonim, nu mă voi mai simţi ca un animal rar.
Nu mă mai simt singură, deşi, poate, voi comunica mai rar cu prietenii, cu mai puţin dor, îi voi visa mai rar.
Nu voi mai zbura douăsprezece ore cu avionul, nu voi mai experimenta aeroporturi.
Nu voi mai îndesa brânză şi cărţi în bagaje. Brânză şi cărţi.
Nu voi mai avea foldere denumite „România“, dar voi păstra „China“.
Voi calcula ora invers, cât e acum în China? Plus şase.
Nu o voi simţi, totuşi, prea departe, căci China e pretutindeni.
Voi vrea să mai revin, căci n-am văzut decât a mia parte din aceată ţară cât un continent.
Voi avea certitudinea că nimic pe lume nu e aşa cum pare, că nu poţi cunoaşte decât dacă trăieşti vezi respiri tu însuţi, poate nici atunci.
Voi conştientiza vag, dar permanent, cu un simţ de orientare nou încrustat, că pământul e rotund, că stau pe un guguloi. Că lumea pare mică, dar că e imensă dacă ştii să deschizi lumile care o compun.
Întrebarea nu va mai fi te-ai integrat?, ci te-ai reintegrat?
Voi merge din nou la teatru filme evenimente; nunţi botezuri aniversări înmormântări.
Voi putea deschide o carte imediat ce apare în librării.
Mă voi putea plimba, aşa, din senin, între Romană şi Universitate, poate în felul ăsta să-mi golesc mintea.

Mama, lao wai!

Asta exclamă, plini de mândrie, copiii cu ochi oblici când văd oameni cu alt fel de ochi. Arată cu mâna spre noi şi strigă cât îi ţine glasul lor de pitici asiatici, încât toţi cei care nu observaseră petele de alb în cotidianul lor galben îşi lansează privirile, zâmbetele, arătătoarele şi exclamaţiile către noi, intensitatea crescând pe măsură ce te îndepărtezi de centrul oraşului.
Şi aşa, fiecare privire sfredelitoare, fiecare deget întins şterge încet-încet senzaţia de libertate totală pe care ţi-a dat-o scufundarea ta de necunoscut în necunoscutul Shanghai. Era pentru mine ultima etapa a unei eliberari treptate: din sătuc în oraş, apoi în capitală şi acum într-o metropolă de pe alt continent. Cu cât te cunoaşte mai puţină lume, cu atât eşti mai liber, credeam. Nu. A fi non-asiatic la Shanghai înseamnă a fi extrem diferit, îţi stă scris în frunte. Se cunoaşte şi de la spate că eşti altfel, şi de la înălţimea unui zgârie-nori, şi pe întuneric, şi în giulgiu de ţi-ai înfăşura alteritatea. Toată lumea e cu ochii pe tine, eşti captiv în cel mai mare oraş, între gratiile ca nişte lasere invizibile care ies din ochii mici şi oblici.

Începi să te simţi ca o ciudăţenie, ca un animal rar. Şi dacă nu vrei ca metamorfoza să fie definitivă, nu merge la grădina zoologică. Acolo părinţii îşi bucură copiii, uite maimuţele, uite girafele. Apoi arată cu degetul către tine, încuşcându-te, şi, cu acelaşi entuziasm, uite, lao wai, vor să-şi bucure puii de chinezi, arătându-le străinii-animăluţe. Copilul se apropie de cuşca ta cu aceeaşi curiozitate, te pironeşte oblic şi strigă wai guo ren, apoi auzi toată familia repetând în lanţ, cu drăgălăşenie, perla de comunicare interetnică a micuţului. Uneori te faci că nu auzi, alteori vrei să contribui la relaţiile româno-chineze şi le zâmbeşti.

În primele luni de alterizare reciprocă te simţi special, vedetă, oamenii vor să facă poze cu tine, îţi laşi ochii neoblici prin fotografii pe care le vor privi mulţi chinezi, dar pe care tu nu le vei vedea niciodată. O vreme îţi savurezi cu masochism noul statut alterat, te laşi consumat de zâmbete largi, de priviri impenetrabile. Apoi vrei să fii anonim, banal, să treci neobservat. Să te poţi concentra asupra ta în interior, să nu te vezi mereu din afară, prin ochii lor. Îţi doreşti să fii ca ei doar pentru un an. Dacă aş avea ochii oblici, îţi spui, aş fi liber…, îi invidiezi pe străinii de origine chineză. Aşa, mergând pe stradă, e mai uşor, te încordezi, te relaxezi, privirile te zgârie mai adânc sau mai în joacă, dar scapi repede. Ai grijă însă când te opreşti. Să împarţi un metru pătrat cu un chinez, în lift, în autobuz sau la aparatele pentru exerciţii, să te privească drept în faţă, în cel mai natural mod cu putinţă, să nu ai unde să-ţi întorci faţa, să nu poţi să închizi ochii, pentru că te uiţi şi tu, hipnotizat.

Nu te cunoaşte nimeni, dar ai sentimentul că ştiu totul despre tine. Te simţi pierdut într-o mare de feţe şi nume prea asemănătoare. În compound-ul de câteva mii de oameni ordonaţi pe verticală până la etajul 30, cei mai mulţi chinezi mă ştiu sau le este de ajuns să mă vadă o dată ca să mă înregistreze, pe când eu reperez vag câteva figuri, iar celelalte îmi sunt identice. La început trebuie să fi trecut de multe ori pe lângă vecinii mei fără să-i salut, pentru că nu-i recunoşteam decât atunci când erau în preajma uşii lor. Mi s-a întâmplat să fac cunoştinţă cu un chinez, ba chiar să schimbăm câteva vorbe, iar apoi să nu-l mai recunosc. Buna mea memorie a figurilor papă aici zgârie-nori, nu oameni...

Pe marile bulevarde, prin malluri, străinii sunt ceva normal, sunt autorizaţi, chinezii nu-i pun sub lupă. Dar cu cât spaţiul e mai mic şi mai de cartier, iar tu eşti printre puţinii străini care-şi dau aere chinezeşti pe acolo, cu atât eşti excepţional. Şi aşa oscilezi alterat şi extrem între cosmopolitizare şi oblicizare. Acolo eşti în lumea ta de străin, eşti internaţional. La piaţă sau în părculeţul de lângă bloc eşti în lumea lor. Aşa că te străduieşti să faci exerciţii cum fac ei, să le arăţi că eşti ca ei. Cu aerul cel mai firesc, ca şi cum ai face asta de când te ştii. Îi cercetezi numai cu colţul ochiului şi nu-ţi arăţi mirarea, te faci că nu observi când se opresc să cerceteze semnele necunoscute lor din cartea pe care o citeşti. Iar dacă se pot înţelege cu tine în chinengleză, te întreabă din ce ţară, de când, student sau lucrezi, ce, e bine, vârsta, ce oraş şi acum acolo e mai cald? Şi după ce au aflat toate aceste date care-i interesau, pleacă cu un aer mulţumit, iar tu te simţi încă o dată scanat şi îndosariat.

Vânzătorii te tratează prioritar în magazine prăvălii restaurante. Eşti iertat în trafic dacă o dai în bară cu bicicleta, ţi se mai şi zâmbeşte cu subînţeles, ţi se spune sorry dacă o dau ei în bara ta, dar nici nu se sinchisesc dacă primejduiesc o bicicletă conaţională. Scapi fără bombăneli chiar şi dacă răstorni ceva de pe raftul unui supermarket fix în capul unui chinez, te priveşte atât de mirat încât uită să se mai plângă. Eşti invidiat şi dorit, eşti cauza tuturor nereuşitelor şi lipsurilor lor, dar şi o posibilă şansă de a obţine ce-şi doresc. Doar pentru că eşti străin, eşti şi bogat sănătos fericit, aproape nemuritor, eşti tot ce nu sunt ei. Le sclipeşte un S barat în ochi, şi asta pentru că văd semnul dolarului în locul capului tău. Ai un $ ştampilat în frunte, ai bancnote verzi tatuate pe piele, eşti văzut instinctiv ca un sac de bani umblător, eşti fericire-pe-băţ. Nu vrei să mai vezi oameni plecând privirea şi fiind nesiguri doar pentru că ochii şi pielea te-ar face superior. Vrei să fii ceea ce eşti şi să găseşti în jur confirmarea.

Tunelul de tofu

Când am trecut prima dată prin gangul strâmt care nu ştiam unde duce, am descoperit în dreapta o hală lungă, ca un tunel. Aşa, din trecere, se vedeau chipuri cu ochi oblici şi păr negru iţindu-se printre verdeţuri, într-o lumină slabă, neascunzându-şi uimirea când mi-au zărit faţa albă cu ochi neoblici. Şi aceştia erau doar primul strat, faţada de la începutul tunelului, căci în spatele lor se proiectau alţii şi alţii, dezorganizaţi pe patru rânduri de mese şi două culoare, din ce în ce mai amestecaţi printre verdeţuri, tot mai mici în tunelul din ce în ce mai strâmt, până nu se mai vedeau decât nişte umbre. Mai apoi, când am început să explorez tunelul şi să mă aprovizionez exotic, uimirea oamenilor de piaţă chinezi a devenit cercetare curioasă, neobosită. Ei se uitau la mine, nouă, eu cercetam legumele, noi.

În tunelul fără uşi, ca o carapace mecanică a solului, te simţi şi înăuntru, şi afară. Când intri, mai întâi îţi reglezi privirea la minus lumina împinsă înăuntru pe unde se termină peretele şi încă nu începe acoperişul, amestecându-se cu lumina becurilor, stinghere-când-aprinse-ziua, modelându-se cu cocoloaşe pe legume şi oameni. Zgomotele ţi se îngrămădesc la urechi, renunţi să le mai distingi şi să le sortezi, mai ales când câte un strigăt aproape şi puternic te deconecteză pentru un timp de la realitatea cartofi&varză, de la orice realitate.
Descoperi cu entuziasm legume până acum întâlnite cel mult virtual. Vii aici mai mult ca la o expoziţie, să te minunezi cum se desfăşoară zarzavaturile, de diferite consistenţe şi forme, funze-frunzuliţe, firişoare, tulpini, în nuanţe variate de verde, toate cele pe care le ştii şi nemaiîntâlnitele, încă de zece ori pe atât. Totuşi, mai-mai să nu compenseze zarzavatul luxuriant lipsa mărar&pătrunjelului. Recunoşti cu mulţumire câteva verdeţuri, între care lucerna şi trifoiul (habar nu ai cum le gătesc chinezii, dar le încerci), însă multe sunt necunoscute. Unele încă nu au nici traducere, astea sunt cele mai străine, nu ţi le poţi apropria nici cu numele. Şi le găseşti pe toate în permanenţă, ca şi cum timpul pieţei ar sta în loc, ca şi cum toate timpurile anului s-ar amesteca omogen.

Tofu? 1001 de variante creative, pastă, foi subţiri, foi groase, fâşii, cuburi, picant, găluşti, aromat; tofuleţ, tofulică, tofuş. Conservat, echilibrat. Dacă ţi s-ar pregăti o masă numai cu tofu, nu te-ai prinde că e acelaşi aliment în întrupări diferite. Ţi se pare că toată piaţa şi carapacea ei sunt din tofu. Mai păstrează puţină uimire şi pentru lotus, bambus, alge proaspete, plăntuţe de soia, fasole încolţită. Ouă la kilogram, ouă mici-mici, ouă cu picăţele, ouă date cu lut.
Bunătăţile: cartofi dulci, dovleci mici şi mari, uriaşi, ca din poveste, portocale cu frunze, mango, castane. Doamnele ciupercărese, cu o ofertă de până la unsprezece tipuri de ciuperci, au un aer aparte, de parcă ţi-ar trebui abilităţi deosebite ca să interacţionezi cu delicatele pălărioare într-un picior. Urmează raionul cu variantele murate ale legumelor, picante sau ne, apoi varianta congelată a tuturor. Câteva prăvălioare sunt minifabrici de tăiţei. Pe fundal de saci de făină unii peste alţii până sus şi înconjurându-se de aer alb de făină, o maşinărie de lemn cu manivelă scoate tăiţei proaspeţi pe bandă. Vânzători pudraţi cântăresc tăiţeii – diferite modele – şi foi subţiri de cocă pentru jiao zi.

După antreul larg cu legume, urmează, pe dreapta, raionul cu peşte şi alte vietăţi găzduite în vase cu apă, lung până la capătul tunelului. Te plimbi printre peşti, crabi, creveţi, scoici, melci, sepii, caracatiţe, broaşte ţestoase şi neţestoase, şerpi şi peşti care par şerpi. Un fel de acvariu, pe dos, căci la acvariu nu-ţi imaginezi cum ar arăta peştele în tigaie. Acolo sunt specii, aici sunt sortimente, şi nu primesc de mâncare, ci sunt vânduţi ca hrană, vii sau decedaţi, iar denumirile lor nu sunt afişate, cel mult doar preţul. Chiar, ce-or fi vietăţile astea mici-mici, ca nişte râme alb-gelatinoase, cu ochi negri bulbucaţi, aşezate aşa teanc unele peste altele, moarte?

Prăvălioarele sunt mici despărţituri, în care şi-au instalat ocupaţia oamenii de peşte, de obicei soţ şi soţie, vreo patruzeci, cincizeci de ani. Recuzita şi costumele sunt cam la fel la fiecare prăvălioară, ligheane-cădiţe-cuţite; cizme, şi când e cald, şi când e frig, şorţuri impermeabile ude. E mereu lichid în jurul oamenilor – şi, uneori, minus apă în jurul peştilor – şi sunt grămezi mici-mari de intestine şi de solzi, sânge. Senzaţie de lacustru însângerat.

După ce îţi cântăreşte peştele, vânzătoarea te întreabă dacă vrei să-l cureţe şi îl răstoarnă pe o masă, în intestinele altor peşti, care au ajuns deja departe. În funcţie de peşte, curăţă solzii cu un cuţit sau îi râcâie pielea argintie cu un burete de sârmă, harşti-harşti, îl eviscerează. Dacă ai ales peştele acesta subţire-lung-argintiu, ţi-l va tăia în bucăţi cu foarfeca de tăiat vietăţi. Apoi, fie îi face o fracţiune de secundă de baie de peşte proaspăt eviscerat, fie îl pune direct în pungă şi îl îmbăiezi tu acasă. Vânzătoarea se spală şi ea prin ce apă apucă, se şterge la repezeală cu o cârpă murdară la dispoziţie într-un cui sau, dacă are mulţi clienţi, iar colegul ei de prăvălie lipseşte de la munca în echipă, pentru eficienţă, primeşte banii cu mâna aşa udă-murdară şi-ţi dă restul cu aceeaşi mână. Te uiţi la stropul de apă de peşte de pe bancnotă, în timp ce-ţi iei absent punga cu viitorul prânz, eviscerat şi îmbăiat.

Vizavi de chioşcurile pescăreşti stau puii. Jupuiţi şi despicaţi, întinşi pe mese. Aliniaţi cu burta-n sus şi cu capul pe spate, atârnând peste marginea mesei, cu tăietura de la gât la vedere, să se vadă prospeţimea. Albi sau negri, întregi, înjumătăţiţi sau fragmentaţi şi cu bucăţile puse pe categorii. Inimă şi ficat la kilogram. Dacă vrei să vezi de unde sunt smulse inimile, poţi merge pe laterala exterioară a tunelului, acolo unde carapacea se extinde cu chioşcuri cu găini încă vii. Te miri că nu sunt intensive, arată normal, suple, colorate, se ţin pe picioare, au atitudine galină veritabilă, sunt aproape fericite. Găini extensive, autentice, cu inimi adevărate. Raionul se continuă cu mesele la care atârnă hălci mari de carne intensivă, patronate de câte un vânzător cu toporişcă însângerată. Harşti! Urmează prăvăliile cu varianta procesată a tuturor cărnurilor pe care până aici le-ai văzut crude. Ghearele de pui, o specialitate atotprezentă. Le găseşti şi la mini-market, lângă pungile cu chipsuri, ambalate în vid, cu aer de bun-de-ronţăit-din-mers. Inevitabil, ori de câte ori le-ai mai fi văzut, rămâi cu ochii la raţele agăţate de gât, neambalate, pregătite în sosuri pe care le bănuieşti dulci, bine uscate şi conservate. Parcă s-ar fi suflat un foc peste ele şi gata, mac-mac, sunt tocmai bune să fie tăiate bucăţele şi puse pe masă. Iarna, aceste păsări afumate împodobesc culinar plafonul, atârnând alături de jumătăţi prelungi de peşti mari, uscaţi şi săraţi.

Îţi mai trece senzaţia de ud când ajungi la prăvăliile uscate şi cromatice. Aici se vinde materie discontinuă, vărsată: seminţe, toate fasolele, nuci, alune de toate felurile, ciuperci uscate, mălai, fulgi de cereale, alge şi alte subacvatice uscate. Se mai vinde orez, orez şi orez. Sunt aşezate ordonat în despărţituri pătratice, de la distanţă se văd ca nişte parcele colorate, par nişte bucăţi de tapet, de gresie, te linişteşte o porţiune de ordine uscată în toată harababura umedă-murdară. Le simţi altfel decât atunci când sunt ambalate şi aşezate pe rafturi; libere, autonome, fără intermediar, te întrebi cum ar arăta în grămezi mari.
Singura colectivitate nenaturală de aici este cea a creveţilor mici-mici, uscaţi şi presaţi. Foşti indivizi aduşi cu forţa să umple uscat&imobil unul dintre cuburile parcelei. Corpuşoarele nu se mai cunosc, sunt doar o grămadă de materie, o pastă uscată de seafood. A mai rămas din fiecare crevete numai o pojghiţă rozalie, translucidă. Şi pe pojghiţă – ochii. Ochii nu s-au presat, mii de bobiţe negre de mac. Se holbează la tine uscaţi ca şi cum ar fi vii şi umezi. Pe orizontală şi pe verticală, turnaţi în cubul de sticlă, acvariu uscat. Ochi negri la cub. Există şi varianta fără ochi, i-au lăsat să crească puţin mai mult, le-au luat doar corpuşorul moale şi l-au pus la uscat. Fructe de mare uscate. Ţi-ai afunda mâinile ca într-un nisip mare şi uşor.

La capătul tunelului este magazinul familie de soia. La prânz întind masa în mijlocul prăvăliei. Unul dintre ei se ridică şi îţi vinde laptele de soia, apoi se aşază din nou la masă. Cam un litru de lapte cald se pune într-o punguţă transparentă, subţire, care se roteşte la capăt şi se înnoadă cu un nod-fundă, pe care îl poţi desface uşor. Acest aparent firav aranjament lactat se pune în buzunarul lateral al rucsacului sau în coşul bicicletei, călătoreşte legănat şi intact până la destinaţie, unde tragi uşor de capătul pungii, funda se desface, şi răstorni laptele cald încă peste trei linguriţe de miere. Micul-meu-dejun. După pepene – foarte-micul-meu-dejun. Pentru micul dejun al chinezilor, alături, la ghereta cu mâncare rapidă, sfârâie tot felul de aluaturi prăjite sau gătite în aburi, umplute chinezeşte, chiar sub ochii tăi. Apoi, ultimul, dar primul, chioşcul cu mâncarea încă nepreparată, trebuie doar să-ţi alegi ingredientele pre-mărunţite din vitrină, cântărite de chinezul cu bonetă şi cu mască pe gură înainte de a fi puse în tigaia cu ulei şi sosuri, şi aşa te întorci de la piaţă cu mâncarea deja gătită.

De la şase ies chinezii la cumpărături puţine şi variate, pentru micul dejun şi prânz. Dimineaţa, piaţa e gălăgioasă şi aglomerată, iar eu atunci prefer să merg, căci trec mai neobservată. E forfotă, mă strecor cum pot printre sacoşe, printre strigăturile publicitare şi negocierile zgomotoase. Ei sunt atâţia, fiecare ar vrea să mă opresc la masa lui, le simt privirile. Mă întâmpină cu zâmbete prietenoase, încearcă să mă atragă cu câte un „ha-lou“ şi îşi laudă marfa mai cu zel. Îmi iau aerul vin-prin-piaţa-asta-de-când-mă-ştiu, sunt ca voi, ce mai, aici m-am născut. Trec indiferentă, căci dacă mă uit, au ceva în privire care mă face să mă opresc. Balonul de săpun al amiciţiei noastre se sparge când preţurile cresc de la o masă la alta, de ieri până azi, invers proporţional cu onestitatea vânzătorului. Ştiu că le sunt sincer simpatică, dar se aşteaptă ca de la mine să scoată mai uşor câţiva bănuţi în plus. Se vede pe faţa lor, nu se pot abţine. Iar eu uit mereu cât am plătit altădată, care sunt preţurile la supermarket, dar mă liniştesc când co-pieţarii mei chinezii plătesc la fel. De câţiva vânzători, de la care cumpăr mai des, mă leagă o simpatie reciprocă, mută, îmi zâmbesc şi îmi aleg fructele cele mai bune.

Pe la amiază piaţa e pustie şi tristă, vânzătorii, adormiţi. Verdeţurile sunt ofilite, peştii mici, pe moarte, din peştii mari mai găseşti capul şi coada. Ici-colo, pe câte un miniaragaz aşezat printre legume, sfârâie tigaia wok, în care se amestecă în prânzul pentru tot personalul miniprăvăliei. Unii vânzători îşi acoperă masa şi pleacă. Alţii se întind cum pot în şezlong sau pun capul pe masă şi dorm. Pe vremea parcului, pentru somnul de zi, întindeau câte un culcuş de cartoane printre tufişuri. Ai vrea să-l trezeşti pe vânzătorul adormit, pentru că azi numai la el găseşti ce vrei, nici nu contează în ce limbă-l strigi, dar sunetele nu-ţi ies, stai şi te uiţi la el. Te ajută cu un strigăt vecinii lui, care încă nu dorm.

Îţi cauţi absorbit legumele şi fructele şi deodată auzi un claxon puternic, tresari, nu eşti tocmai obişnuit să auzi claxoane la piaţă. Te dai cooperant într-o parte, nu vrei să tulburi traficul motocicliştilor prin piaţă. Ba chiar te simţi vinovat când eşti indignat că şi-a lăsat vehiculul în drum, căci pe feţele chinezilor încărcaţi cu cumpărături nu vezi nicio urmă de nemulţumire, aşteaptă răbdători să treacă, la capetele motocicletei.

Uneori vezi câte o mână din chioşcul cu peşte răsturnând cădiţa cu spălături peste masă, direct pe culoarul dintre prăvălii, te opreşti, ca să nu te ia valul. Şi încerci să nu vii cu încălţări golaşe, ca să nu simţi cum apa prăfuită, permenentă în strat variabil, ţi se caţără în stropi pe piele, oricât de pe vârfuri-călcâie ai merge. Apă de acvariu de piaţă, apă de peşte omorât.

În zilele în care nu eşti în starea de tunel, cumperi de la prima masă şi fugi. Când nu vrei să te scufunzi în amalgamul ameţitor de sacoşe înfometate şi grăbite, de strigăte lichide mirosuri exuberante. Dar dacă omul cu legume doarme, dacă vorbeşte la telefon îndelung sau dacă e femeia cu legume, care creşte preţurile când vede ochi neoblici, atunci nu ai încotro şi intri în tunel.

Bicicleta acvatică

Ce poate fi mai frumos decât să plouă când te trezeşti?
O furtună matinală, tropicală, cu tunete şi fulgere coborând printre zgârie-nori.

Ies din curtea blocului (sau, mai pe englezeşte, compound) în Shanghaiul furtunos, pe bicicleta mea roşie, cu pelerina mea mov. Peste drum, locuitorii barăcilor improvizate scot cum pot ploaia bogată din sărăcia lor. Merg două străzi, plouă încet acum, iar traficul de pelerine colorate pe roţi mă absoarbe ca de obicei. Trec de cea mai complicată şi aglomerată intersecţie, profitând în viteză de preţioasele ultimele secunde verzi, şi deodată sunt sub apă. De parcă toate picăturile mici şi mari care plouaseră peste Shanghai, toate tunetele şi fulgerele se adunaseră aici. Apă de sus, în stropi blânzi, apă de jos, într-un râu cât strada, care a inundat şi trotuarele. Te aventurezi fără să te gândeşti, în stilul traficului pe bicicletă din Shanghai: unde au reuşit să intre unii, vor putea şi alţii. Înţelegi abia când intri cât de adâncă e apa, înghite roţile bicicletei până aproape de jumătate. Şi chiar simţi că eşti în apă când piciorul în sanda, în rotirea sa aeriană monotonă, coboară pentru prima dată în ud, împingând pedala. Pleosc-pleosc! Picioarele mele fac semicercuri în aer alternativ apă şi nu mai ştiu dacă înot sau merg pe bicicletă. Bicicleta mea, jumătate aeriană, jumătate acvatică.

După primul şoc, începe să-mi placă să înot aşa metalic şi circular.Trec pe lângă un chinez care îşi împinge scuterul prin apă. Trec maşini, valurile pe care le fac mă leagănă, mă simt luată de apă cu tot cu bicicletă. Deodată mi se face teamă, de obicei şerpuiesc într-un şuvoi de biciclete, dar acum sunt aproape singură în mijlocul râului de ploaie; chinezii–pelerine colorate au coborât de pe biciclete şi merg pe lângă ele, în şiruri lente, mai spre malul apei, pe trotuare. Roţile taie apa, iar picioarele dispar-sub-apă-apar, înmuiate bine, doar două se presupun uscate, înfăşurate bine în pungi albe, cizme improvizate şi temporare. Alte roţi şi picioare s-au oprit descumpănite, aşteptând să se retragă apele, n-ai zice că va dura numai câteva ore.

Apoi, intersecţia următoare e ca o insulă înconjurată de ape. Treci repede, să prinzi verdele, nici nu ştii cum ai reuşit să ajungi dincolo, pentru că toată lumea trece din toate părţile, iar ploaia îţi înceţoşează privirea, face harababura mai mare şi calea ta prin ea mai neclară. Dincolo te aşteaptă cu apele deschise alt râu de ploaie. Ai mai trecut pe-acolo cu bicicleta de sute de ori, ştii fiecare bucăţică de asfalt, dar aşa, sub apă, îţi e deodată necunoscut, te-aştepţi oricând să te adânceşti prea mult, eşti mai atent ca oricând să simţi fundul-apei-suprafaţa-pământului cu roţile pe care le învârţi. Ştiai să conduci bicicleta prin aer, acum înveţi să o conduci prin apă, căci nu mai ai libertatea să-ţi alegi viteza minimă, viteza maximă. Roţile acvatice nu mai pot fi oprite de frâne, trebuie să le controlezi prin ritm, să negociezi cu valurile mai mici sau mai mari, venind din direcţia asta sau cealaltă. Să ţii cont de ce nu poţi vedea sub apă, roţile sunt acum ochii tăi subacvatici.

Drumul e mai liber ca oricând, bicicletele sunt mai mult pe trotuare, iar maşinile nu se încumetă să înoate. O bicicletă cu căruţ se opreşte deodată pe trotuarul devenit prea îngust. Din sens opus, trotuarul fiind prea aglomerat şi oricum sub apă, vezi biciclişti sub pelerine colorate pedalând resemnaţi, încet, de-a dreptul prin râul strâzii, făcând valuri după măsura lor. Pe trotuar, pietonii acvatici se descurcă cum pot, desculţi sau cu pungi peste încălţări, unul deja ud cărând în spate pe celălalt, ca să-i salveze măcar lui uscăciunea. O tanti cu apa până la glezne şi deja în pantofi încearcă să meargă pe vârfuri, ţop-ţop, de parcă aşa ar uda-o mai puţin. În intersecţia-insulă care urmează e mai multă lume ca oricând, naufragiaţi atraşi de bucata de uscat, nu pot nici să staţioneze, dar nici să plutească pe una dintre cele patru străzi-râuri-de-ploaie nu se încumetă. Măcar s-a oprit ploaia, s-au mai înseninat ochii oblici. Îmi scot pelerina din mers şi o pun în coş. Senzaţie de dezgolire, de mai aproape de apă, de contact direct cu ea, ca şi cum aş fi rămas fără costumul de scafandru. Trec maşini, mă stropesc ca şi cum un peşte ar sări şi ar împrăştia stropi.

Un bătrân mătură apa afară din micul său restaurant, printre roţi şi picioare acvatice, împinge râul înapoi în stradă. Peste tot vezi câte o mătură încercând să elibereze spaţiul de apă, ca un ritual care ar vrea să solidifice lichidul. O teamă difuză în ochii oblici şi printre ei, ploaia înceţoşează imaginea, te face să mijeşti ochii, frânează, alterează diluează. Teamă că apa e peste tot, că, orice ai face, nu poţi scăpa de ea. Că-ţi udă şosetele şi cumpărăturile din coş, că-ţi cade o picătură pe nas sau după ceafă. Expresii plouate, de oameni care nu ştiu să se poarte cu apa, nu ştiu să se lase, să meargă fără să se chircească sub picăturile inofensive, să accepte atingerea caldă şi blândă.

Furtuna de Shanghai se simte cel mai bine la etaje de ordinul zecilor. Te simţi în mijlocul ei, mai departe de destinaţia furtunii, mai aproape de originea ei, în calea vântului orizontal, a picăturilor verticale şi a fulgerelor luminoase şi oblice, înconjurat numai de pereţii de sticlă ai zgârie-norului. Pluteşti prin furtună într-o capsulă de sticlă. (Poze inundate)

Gratte-ciels de gélatine

Am tradus Zgârie-nori de gelatină pentru un prieten francez. El mi-a corectat traducerea, mi-a acceptat chiar şi cuvintele inventate, iar prietena lui, care predă franceza, vrea să discute textul cu elevii ei chinezi :). Am adăugat o frază din alt text, pentru că aici îi e locul, şi încă o propoziţie pe care iniţial o autocenzurasem.

Du 13e étage j’ai une vue assez généreuse, mais quand je cherche l’horizon, mon regard se frappe contre les gratte-ciels quelques rues plus loin. J’essaie à gauche – ils sont encore plus hauts. Puis à droite – aucune chance. Avec un petit espoir dans mon âme, je suis montée sur le bâtiment, au 20e étage, mais au-delà des bâtiments hauts je n’ai pu voir que d’autres bâtiments, encore plus hauts. Et c’est comme ça partout à Shanghai, l’horizon s’arrête d’un gratte-ciel à l’autre. On finit par oublier que l’horizon existe (car en fait il n’existe pas, n’est ce pas ?), à peine se souvient-on qu’il y a le ciel (qui n’existe pas non plus, il y en a qui le disent…). Mais on s’en souvient quand on le voit se refléter dans le verre des gratte-ciels. Mais ça va pour les chinois, peut-être qu’ils n’ont pas le temps d’y penser. Parfois un cerf-volant coloré se hisse plus haut que les gratte-ciels, pour vérifier : il y a le ciel ou non ? (Je crois qu’il existe, le ciel, car alors les nuages blancs et tendres, où se reposeraient-ils ? Et la neige, d’où tomberait-elle ?)

Je serais contente même avec une petite partie d’horizon, même avec un centimètre. Mais bien des gratte-ciels devraient changer de place pour cela… Mais comme j’ai des prétentions absurdes, moi. Comme si à Bucarest on pouvait voir l’horizon ! Bien sur que non, mais il y a encore quelque lieu magique et secret ou l’on peut recevoir une portion de la ligne terre-ciel. Ici tout ce que l’on peut faire est monter dans la Perle de l'Orient, à 468m de la terre au ciel et se contenter avec le nouveau concept d’horizon : la ligne ciel-gratte-ciels. (Il vaut mieux dire « merci » qu’au moins le ciel soit resté dans l’équation.)

Au commencement, quand je passais devant les gratte-ciels, je les trouvais impressionnants, je me sentais un nain et j’avais peur qu’ils lèvent un pied en béton et qu’ils m’écrasent. Ils s'élèvent comme les champignons après la pluie, en verre argent, bleu, vert, or, gris, faisant des vagues comme ci ou comme ça, reflétant comme ci ou autrement ; avec des coupoles, des tours, des arcades. À ne plus raconter comment sont-ils à l’intérieur. À Shanghai un bâtiment de 10 étages est un nain, à partir de 20 on en discute, et la grande partie des gratte-ciels ont au moins 50 étages.

Maintenant je me suis habituée aux gratte-ciels, il y en a tellement que je n’ai plus peur. Parfois je regarde ces bâtiments de verre et de béton pendant des heures entières. Ils sont comme des enfants grands et timides. Ils essaient de rester sérieux, parce qu’ils sont au service des hommes. Mais je les vois comme ils médisent, ils flirtent, ils éclatent de rire et jettent un coup d’œil pour voir quel frais gratte-ciel s'élève dans les alentours, s’il sera plus impressionant qu’eux. Ils sont un peu la tête dans les nuages ; imagine quand il fait du brouillard ! Le matin, les hommes reçoivent les rayons de réveil un peu tard parce que les gratte-ciels, en profitant du fait que les bureaux ne sont pas encore occupés, jouent au ping-pong avec le soleil-ballon-jaune-lumineux. (À vrai dire, les gratte-ciels sont tout comme les chinois qui à sept heures du matin chassent leur sommeil en jouant au badminton dans le parc.)

J’aime le plus les gratte-ciels vespéraux. Chaque bâtiment haut qui se respecte a des lumières-signal-anti-avion et toute la ville semble décorée avec une immense installation de pomme de noël. Au fur et à mesure que la lumière du jour s’éteint, les lumières de la nuit s’allument. C’est une incertitude d’inter-règne dans laquelle se fondent les lumières, les couleurs, les sons et les formes. Les gratte-ciels perdent leurs contours, ils deviennent des bâtiments de lumière. Ils renoncent à la sérieusité du jour et se préparent pour la vie de nuit. Ils deviennent translucides et mous, ils ressemblent à des gélatines colorées et douces, on a envie d’y mordre. On dirait des phallus lumineux et multicolores. Ils sont tellement translucides qu’on pourrait voir l’horizon à travers eux.

Chaque matin, les gratte-ciels avalent des centaines de gens, ils les mâchent bien pendant neuf heures et, vers le soir, ils les crachent comme des proies de boa à demi digérées.

Prin Nanjing, la fereastra plimbătoare

Prima zi: Maşina eviscerată şi semaforul gratuit Am plecat aşa, fără niciun plan. Habar nu aveam ce e de vizitat în oraşul ăsta, în afară de mausoleul nuştiucui şi muzeul unor martirizaţi, prea roşii pentru noi. Noi vrem verde, şi ne-am bucurăm că harta acestui oraş necunoscut are destul. Am plecat mai mult ca să simt că ies din Shanghai, oraşul cu tentacule. Şi când trenul a trecut de una dintre presupusele sale margini, am simţit că ies dintr-un câmp magnetic într-un afară, ca şi cum trenul ar fi pătruns ca un ac un scut uriaş, o membrană invizibilă.

Dincolo aşteptau margini sumbre de localităţi, cum vezi şi în România din tren. Fabrici, depozite, magherniţe, blocuri de locuinţe ca nişte cămine de nefamilişti. Mult beton, ziduri înalte, numai cîţiva stropi de vredeaţă, multă rugină. Şi clădiri ca CAP-urile de la noi. Doar că aici nu sunt părăsite, aici sunt locuite şi folosite, luate în serios, aici totul e pe bune. Din când în când treceam prin câmpuri verzi, pe marginea mai umană a localităţilor mici, cu drumuri şi scutere. Tata conduce scuterul, mama şi fiul stau în spate, ţinând umbrela, pentru închis soarele afară din scuter. O pălărie ţuguiată se vede dintr-un lan de orez. Pustiu verde cu orizont.

Nanjing. Hotelul era într-o zonă parţial industrială, semi-depozitară, o parte în construcţie, pe jumătate în demolare. Chiar şi clădirile neterminate păreau în demolare. O margine de localitate în interiorul oraşului. Linişte şi pustiu, te bucuri de ele chiar şi aşa, căci cu greu găseşti în China.
Singurul lucru care se întâmpla aici de ziua internaţională a muncii era o maşină mare cu piesele-măruntaie-de-fier scoase, împrăştiate pe marginea străzii. O roată era la orizontală şi maşina se sprijinea într-o cârjă pentru maşini. Maşina eviscerată şi şchioapă. Nişte muncitori arşi de soare scormoneau în intimitatea metalică şi neagră-uleioasă a autovehiculului: unul sub ea, unul în ea, altul în jurul ei. Petrecându-şi aşa câteva ore din viaţa lor. Sau poate toate orele zilei, în fiecare zi. Când ne apropiem, se opresc din scormonit maşina ca să exclame lao wai! şi ca să mă eviscereze cu ochii lor negri-uleioşi, ca să-mi pună cu privirea pete de ulei negru pe haine, care se retrag încet pe măsură ce ne îndepărtăm. Pustiu şi linişte, lumină de după-amiază care înmoaie şi deformează.

În pustiul luminat, în lumina pustiită, am trecut prin intersecţia nouă cu semafor nou, funcţionând perfect, dar însingurat. N-ai fi zis că eşti în China, unde se trece, natural, şi pe roşu. Îţi venea să mai stai, să fii tu pietonul semaforului autosuficient. Să aştepţi culoarea verde şi să traversezi, iar şi iar, învârtindu-te aşa mereu, până i-ai fi învăţat fiecare secundă şi ai fi putut traversa şi cu ochii închişi, şi în somn. Semaforul gratuit. Patru semafoare cu numărătoare inversă pentru patru străzi pustii; opt semafoare cu omuleţi verzi mergând şi roşii stând pentru opt trotuare pustii, privindu-se două câte două cu ochiul-bulină-ciclopică de culoare roşie-alternativ-verde.

Seara ne-am plimbat prin împrejurimi, pe fermecătoare străduţe goale, cu case, cum n-aş fi crezut că voi vedea vreodată într-un oraş chinezesc. Şi de peste mai toate gardurile se revărsau pe lângă tine, în cascade, tufe bogate de trandafiri, tu uitându-te la ei de jos în sus. Şi în curţi, printre gard, se vedeau tot tufe înalte, înflorite alb. Garduri vii de roze care primiseră, firesc, căsuţe şi curţi pe măsură. Trandafiri de început de mai, la lăsarea serii. Nanjing este – aveau să ne convingă astfel de cascade şi tufe care ne împresurau peste tot în zilele următoare – un oraş al trandafirilor. Şi nu crescuţi de oameni ca să fie frumoşi şi dependenţi de aceştia, ci trandafiri autonomi, care cresc singuri şi doar pentru că sunt trandafiri. Peste tot, neîngrădiţi, dând impresia că oraşul le aparţine. Răsar unde nu te-aştepţi, făcându-te să crezi că nu sunt plantaţi acolo cu scop, ci că oraşul s-a construit în jurul lor.

Am ajuns la un lac cu poduri şi cu multe lumini. Au chinezii o slăbiciune pentru jocuri de lumini colorate. Doar că nu numai podurile erau luminate impresionant, ci şi lacului îi dădea târcoale o dâră de lumină în culori schimbătoare, ca să-l înfrumuseţeze. M-am grăbit să găsesc aleea care, de obicei, însoţeşte marginea oricărei ape chinezeşti. Un podeţ cam maiestuos se arcuia promiţător la intrare, dar nu ducea decât la un fel de chioşc luminat brutal de neoane şi la o bucată de pământ cu iarbă unde te puteai aşeza sub o salcie, de n-ar fi fost lumina scormonitoare a neoanelor. Ai fi dat ocol apei, dar pe mal se construiseră case albe cu vedere la lac şi nu voiau să-l împartă cu nimeni. Noroc că totul e mare în China, trebuie doar să cauţi, totceţidoreşti te va găsi. Aveam să mai şerpuim printre trandafiri cu străzi până să ajungem la alte poduri luminate peste continuarea lacului. Cu promenadă pe marginea apei şi cu adolescenţi chinezi încântaţi că văd străini, rugându-ne să facem poze cu ei.

Am ajuns la un mausoleu, părea că dacă nu vrem să mergem noi la vreunul, tot ne iese-n cale cumva. Construit pe trei niveluri, cu scări cu balustrade albe, clasice, un masiv de piatră luminată solemn, cu o sculptură neînţeleasă în vârf şi senzaţia de casapoporului. Mulţi chinezi vesperali şi veseli pe scări şi pe toate nivelurile, în lumina aceea prea puternică pentru armonia întunericului din jur. Şi nelipsitele mirese, pozându-se nocturn şi neînţeles cu sculptura. În jur, multe zmeie de zi profitau de lumina mausoleului şi de vântul serii. Mai departe, în întuneric, am văzut pentru prima dată zmeie cu lumini, mari şi negre păsări de noapte.

În dimineaţa următoare, maşina era din nou eviscerată pe marginea străzii. Sau poate era altă maşină. Dar aceiaşi trei mecanici, mai mult de câteva ore, mai mult de o zi.

Prin Nanjing, la fereastra plimbătoare

A doua zi: Punga cu muşte şi fluturii plastifiaţi Una dintre străzile care duceau la semaforul gratuit se numea Food Street şi avea pe o parte, de la un capăt la altul, o clădire lungă. Numai cu restaurante, nouă, dar pe alocuri în demolare-renovare-transformare, cu vădite pretenţii, dar cam sfioasă, neavând cui să-şi arate nurii în pustiul ăsta. Intrăm într-un restaurant mare şi matinal de gol. E ora la care angajaţii sunt aliniaţi în faţa restaurantului, să-şi înceapă ziua cu o scurtă şedinţă sub razele soarelui. Şefa-ospătăriţă stă cu spatele la stradă şi vorbeşte şirului de uniforme aşezate în ordinea funcţiilor. Nu aud cum le vorbeşte, eu stau la masă în vitrina restaurantului şi-i urmăresc prin perdea, dar văd cum încearcă să fie severă, însă ochii îi zâmbesc. În partea a doua a adunării culinare de dimineaţă se aliniază şirul de bucătari cu ajutoarele lor, în ordinea înălţimii bonetelor albe. Le vorbeşte cea mai înaltă bonetă de bucătar, cu nişte înflorituri de şef în vârf. La sfârşitul şedinţei participanţii strigă scurt un amestec de “Să traiţi!”, felicitări, autoîncurajări şi îşi exprimă firesc buna dispoziţie de sedinţă cu câteva bătăi din palme. Aveam să înţelegem a doua zi că acest ritual se repetă după-amiaza. Să treci pe o stradă pustie şi să vezi bucătari cu bonete înşiruiţi, încheind cu entuziasm şedinţa. La Shanghai strada nu e niciodată pustie când se ţine şedinţa culinară, încât şirul alb de bucătari are parcă alt rost cu mulţimea de trecători – spectatori involuntari – pe lângă ei pe trotuar şi cu maşinile încurcate printre biciclete în strada aglomerată. Din când în când mă gândesc cum se aliniază ei de două ori în fiecare zi, pe trotuarul străzii pustii, fără ca cineva să-i zărească măcar, fără ca ei înşişi să se vadă, doar cu semaforul urmărindu-i de departe; chiar acum, când scriu despre ei, e vremea pentru a doua înşiruire a zilei.

Pe când mâncărurile începeau să vină, una dintre chelneriţe a ajuns cu campania de prins muştele din restaurant la cele câteva care bâzâiau la fereastra lângă care aveam masa. S-a întins peste masă, le-a vânat cu o paletă după perdea. Le-a închis bine într-o pungă în care se mai agitau câteva bâzâitoare negre, printre altele nemaibâzâitoare. Mi-am amintit de fâşiile lipicioase atârnate de tavan, negre de muşte amuţite. Bzz-bzz.
Şi tot asta era şi ora la care restaurantul lua masa. Şi-au pregătit trei dintre cele mai mari mese, au pus în mijloc largi vase comune cu mâncare şi şi-a adus fiecare castronul cu orez. N-au lipsit bonetele albe ale bucătarilor. Gălăgioşi şi veseli, mâncând foarte repede, ne priveau amuzându-se pe limba lor; ne uitam şi noi, minunându-ne în graiul nostru.

Am plecat la întâmplare prin oraş, ne-a oprit o cetate-poartă de apărare. Era ca alte locuri-atracţie, pusă sub o lupă care idilizează şi măreşte grotesc, înscenată. Ritmată de un spectacol de muzică. Cu prea mulţi vizitatori, care se holbeză la imaginea care i-a fost creată ca să nu mai vezi locul aşa cum (mai) este. Cu filmuleţe care prezintă elogios istoria oraşului, decupată cu atenţie, încât să reiasă superlativ măreţia şi importanţa capitală a locului, cum nici n-ar fi visat cetatea că va avea. De parcă nu-i de ajuns să te uiţi la zidurile de piatră înălţate cu sute de ani în urmă, să te miri cum se construia atunci, cât de ingenioase sunt porţile de piatră care se închideau vertical în capul năvălitorilor, bum!, să te gândeşti că acolo s-au dat lupte şi să simţi tumultul. Trebuie să-ţi arate ei într-un desen animat cum intrau lăncile în oameni şi cât de tare ţipau când năvăleau, aaah!!! Imaginea asta o iau cu ei cetăţenii temporari ai zidurilor, multiplicată în miniatură într-o gamă variată de suveniruri, bună de îmbrăcat, pus pe cap, pe frigider sau pe dulap. Între ziduri, pentru că nu mai năvăleau acum duşmani, era loc şi timp pentru două grădiniţe cu multe-multe plante în glastre. De pe cetate, de unde înainte ploua cu săgeţi, ai o privelişte largă a oraşului, căci încă e o poziţie strategică. Vedem un parc mare cu pagodă, arătăm cu degetul, cum arătau şi păzitorii cetăţii când vedeau ceva în depărtare.

Parcul mare cu pagodă era amenajat labirintic&exotic; aglomerat, ca mai toate parcurile chinezeşti. Ne-am întins pe iarbă lângă o fântână arteziană şi am citit. Pagoda putea să mai aştepte. Căci nu alergând de la un obiectiv la altul şi punându-l sub lupa scormonitoare de mistere îmi place să vizitez un oraş, ci oprindu-mă aşa în câte un loc şi făcând lucruri obişnuite, ca şi cum aş face asta în fiecare zi, lăsând acolo câteva gânduri, luând câteva stări. Să-ţi pretinzi că locuieşti în acest oraş, să fie casa ta pentru câteva zile, să-i simţi obişnuitul pe o străduţă anonimă. Să-i găseşti feţele informale şi ne-jucate, să-l vizitezi în locurile nepregătite pentru ochii turistici.

După câteva ore ne-am luat lupele şi am mers la pagodă. Era o pagodă-magazin, vizitatorii erau mai bucuroşi decât în alte pagode, mai ales că la etaj erau câteva mese unde puteai lua şi o gustărică. Se vindeau suveniruri pentru cei care vor să ia China la pachet. Pentru cei care vor să-şi amintească de China vie, se vindeau fluturi. Frumos coloraţi, morţi. Prinşi în plastic transparent în formă de frunză, semn de carte, semn de orice, îmi explică vânzătoarea şi îmi face o demonstraţie cum se pune fluturele în carte şi cât de frumos se vede când o deschizi. Alţi fluturi, de toate cele mai frumoase culorile, muriseră întru confecţionarea unor medalioane. Avea şi vânzătoarea, pentru marketing, un fluture galben aşezat cu forţa la gâtul ei. Să-ţi pui în carte un fluture mort. Să deschizi cartea, fluturele în plasticul lui transparent arată ca şi cum l-ai fi prins aşa cu cartea şi l-ai fi presat. Să porţi la gât cadavrul colorat al unui fluture. Să vânezi fluturi, bijuterii, ca să-i plastifiezi. Să-ţi faci fluturii accesorii colorate, să-i ţii aproape, căci poate nu mai ai timp să-i vezi zburând. M-am întrebat dacă şi muştele de restaurant prinse în pungă erau tot pentru plastifiere, semn de carte de bucate. Mi-am cumpărat cercei mici de metal, în formă de fluture. Ia uite ce frumos se leagănă fluturii metalici, îmi arată vânzătoarea.

Prin Nanjing, la fereastra plimbătoare

A treia zi: Jungla îngrădită şi fereastra plimbătoare Urmând verdele, am ajuns la un munte-parc. Am urcat cu telescaunul, apoi pe jos, până la ceea ce părea să fie unul dintre vârfuri. Mulţi chinezi aleseseră să sărbătorească aici ziua muncii. Într-un urcuş cu fuste, tocuri şi umbrele dantelate, ca la promenadă, căci erau scări până sus. Se mai opreau să-şi cumpere tăiţei, să-i mănânce pe vreo stâncă şi apoi să arunce ambalajele în jur; erau coşuri de gunoi, dar erau şi măturători. În vârf, pac!, poze-poze şi înapoi. Dar muntele de-abia începuse, mai era încă mult verde de parcurs, aşa că ne-am continuat drumul în coborâş-urcuş. Am ajuns repede la un drum pustiu, căci aici nu ajungeau scările, nici telescaunul. Doar câţiva biciclişti de munte. Să nu mai auzi oameni gălăgioşi, nici zgomotele maşinilor, nici urletele industriale ale oraşului. Drumul şi pădurea erau amenajate astfel încât să-ţi fie clar pe unde trebuie să mergi şi să nu-i încurajeze pe aventuroşi. (Nu că ar fi chinezii prea, ei de altfel nici nu înţeleg ce rost are să mergi cu cortul, ce, nu poţi să dormi la hotel!?) Gardul semiînalt de piatră îţi dă senzaţia că nu prea ai libertatea să mergi unde vrei, deşi tare mult ai lua-o de-a dreptul prin pădure. Şi am luat-o.

Să experimentezi o pădure asiatică, încâlcită misterios şi tropical, fără nicio potecă, are pentru tine semnificaţia unei adevărate jungle, doar pentru că n-ai mai trecut printre plante şi arbuşti atât de dese. Simţi că pătrunzi într-un teritoriu neumblat şi autosuficient, că trebuie să ai o anumită atitudine ca să nu-i tulburi armonia. Pare că restul oraşului e îngrădit şi aici e libertate. Când am ieşit din petecul de sălbăticie înapoi la drumul amenajat am auzit din nou zgomotele oraşului apropiindu-se încet, făcând trecerea de la liniştea verde la gălăgia artificială. Ore întregi de urcând şi coborând, şi la capătul coborâşului un lac. Murdar, dar lac în pădure, şi cu pescar solitar. Îşi lăsase scuterul undeva departe şi stătea pe scăunel cu spatele la oraş. Să ai un munte cu lac în mijlocul oraşului. A fost o cură de verde binevenită, la întoarcerea în Shanghai pădurea de zgârie-nori a fost o vreme mai… translucidă.

Pentru un transport în comun mai eficient, în Nanjing erau multe autobuze cu etaj. Porţie dublă de chinezi. De departe, par nişte melci cu cochilie. Nişte melci cam vitezomani, căci merg foarte repede. Opreşte un autobuz-melc-vitezoman, ne înghesuim şi noi cu chinezii. Ne grăbim să mergem la etaj, ce bine, locurile din faţă nu sunt ocupate. E o fereastră mare cât tot peretele-cochilie, vezi tot oraşul de la înălţime. Iar curbele se simt mai fain la etaj. Aici, sus, începi să simţi că autobuzul nu mai există, parcă s-a desprins etajul-cochilie de parterul-melc. Nu mai este decât scaunul tău, la fereastra plimbătoare. Iar tu eşti doar ochi. Îmi pun picioarele pe pervazul scund şi încep să zbor. Atât, doar încep. Toată plimbarea etajată e ca un început prelung de zbor nu mai sus de înălţimea a două niveluri pe roţi. Iar seara, când formele lucrurilor se estompează, când nu mai vezi solul şi nu mai vezi departe, te simţi şi mai sus, ţi se pare şi mai mult că zbori, te-ai plimba aşa prin tot oraşul.

Când te apropii de centru, simţi că aluneci printr-un tunel rotitor de lumini colorate. În miezul acela colcăitor numai cu pasul se poate ajunge. Cobori ca să te amesteci cu luminile şi zgomotele în mulţimea nocturnă. Pe ce-a mai rămas din arhitectura tradiţională (şi unde n-a rămas au mai construit, şi mai tradiţională) au altoit ostentativ, îngrămădite, simboluri. Dragoni uriaşi, luminoşi, cópii mărite de vase chinezeşti, dar nu de lut, ci de lumini colorate. Sau clădirile vechi au devenit, tradiţional chinezeşte, magazine de suveniruri. La lumina zilei vezi canalele curgând sincer, când pline de farmec, când mizere. Dar întunericul maschează realitatea diurnă, iar luminile cosmetizează întunericul. Seara canalele arată numai ce vor ei să arate, nu mai sunt decât oglinzi pentru nebunia luminoasă, scene pentru o realitate secundă, jucată, şi cutii de rezonanţă pentru cântece. De la distanţă vezi în întuneric forma de lumină a bărcilor, fiecărui pod i se caţără pe onduleuri liane luminate colorat. E o atmosferă de bâlci-show sino-lasvegasian, dar oamenii se simt bine, respiră înghit emană lumini şi muzici.

Şi mai înghit ceva. Din toate părţile, de la prăvălii-barbecue mai mult sau mai puţin improvizate, se aud sfârâituri, fum&aburul aduce miresme, beţişoare pe care stau înfipte carne peşte legume caracatiţe şi alte bucăţi de vieţuitoare terestre şi acvatice îşi aşteaptă clienţii pentru a fi puse la fript. Sfâr, sfâr! Ici-colo porumb fiert, fructe, felii de pepene. Cu o nucă de cocos cu pai într-o mână şi o felie de ananas pe băţ în alta, şerpuiesc şi eu în haloul-meu-roi de raze şi sunete printre chinezi în sărbătoare, mă ciocnesc surd şi elastic de halourile altora, totul devine lin, căci şi vânzătorii care-şi întind marfa pe jos, la picioarele tale, şi bicicletele au aura lor protectoare. Poze de la George

Prăvălia cu unghii

pentru sora mea, Florenţa

O măsuţă cu două scaune de o parte şi alte două de cealaltă parte, în antreul unui supermarket, la două niveluri sub pământ. Aceasta este prăvălia cu unghii. Mă aşez pe unul dintre scaunele cumpărătorilor, metroul duduie din când în când foarte aproape, ca să nu uiţi unde te afli. Mă întâmpină o chinezoaică drăguţă, cu ochi vii şi unghii moarte. Are mustăcioară mică, neagră, şi un zâmbet nevinovat sub ea. Sunt surprinsă că vorbeşte engleză. Are douăzeci şi doi, familia ei e departe, e de numai trei luni în Shanghai şi unghiereşte aici, sub pământ, douăsprezece pe zi, şapte pe săptămână. Discuţia e când veselă, când stingherită, când întreruptă de foenul care usucă unghii. Mă abţin să-i corectez engleza, ca să nu tulbur cursul discuţiei. Îmi traduce în engleză admiraţia colegelor ei pentru unghiile mele neasiatice. Are mîini micuţe şi blânde. Să-ţi ţină aşa un strain mâinile în mâinile sale peste o masă.

Începe să-mi recomande să vin regulat aici, la prăvălia cu unghii de sub pământ, să-mi uniformizez unghiile. Mă las descusută, spun tot, şi cât de departe locuiesc de masa aia, şi cât de des vin la cumpărături subterane. Numai ca s-o aud vorbind, ca să mai aflu ce se ascunde dincolo de ochii oblici ai micuţei unghierese. Şi, când crede că sunt destul de pregătită, îmi face oferta, îmi prezintă calculul învăţat şi-mi introduce cardul. REDUCERE la unghii. Accept, şi cu gândul că voi mai avea ocazia să mai vorbesc cu fata asta, să aflu lucruri pe care le pot numai bănui, să mă obişnuiesc să-mi ţină un strain mâinile în mâinile sale. Când în sfârşit accept, e foarte bucuroasă. Mă fac că nu observ semnele prin care îşi comunică succesul colegelor unghierese. O sumă mică pentru mine este o realizare mare pentru aceste fete subpământene, ale caror unghii ies la suprafaţă doar noaptea. A fost prima şi ultima discuţie cu micuţa unghiereasă chineză, alte străine îmi ţin acum mâinile în mâinile lor peste masa-salon. Mi-au trebuit vreo trei unghişedinţe ca să înţeleg că lucrează acum în altă parte. Am uitat să întreb dacă tot sub pământ.

Salonul se întinde de la un răftuleţ la celălalt. Tot felul de sticluţe cu soluţii, oje de culori inventate special, chestii minuscule indispensabile comerţului cu unghii. O întreagă industrie se ascunde în spatele unghiilor. Pe plastice rotunde sunt prinse culorile disponibile, unghii false vopsite, ca nişte mâini rotunde cu câte douăzeci de unghii individualizate. Iei în mâini mâinile acestea rotunde de plastic, le studiezi cu atenţie ca să-ţi alegi culoarea. Pe un panouaş sunt expuse modele de unghii false. Treizeci şi cinci de modele, cu până la patru variante pentru fiecare. Varianta unu: fundiţa la vârf, inimioara la bază. Varianta doi: invers. Multicolore, cu sclipici, cu pietricele. Cu fluturaşi, cu floricele, cu căpşuni, cu I-inimioară-you, cu vreo faţă zâmbăreţă. Mă sperie, mai tare decât nişte unghii de vrăjitoare. De fiecare dată mă uit la ele hipnotizată, încep să le ştiu pe dinafară. Aşadar unii oameni în asta fac carieră, în unghii. Să fii designer de unghii. Creator de unghii. Căci fiecare model încearcă să aibă personalitatea sa, desigur.

Mă uit absorbită la operaţiunea care se desfăşoară în cealaltă jumătate a prăvăliei cu unghii. O chinezoaică fără unghii vrea să-şi cumpere. Ca să ai unghii noi, cele vechi trebuie să fie anihilate. Pe ele se vor altoi cele noi, mai adevărate şi mai frumoase, de plastic. Unghiereasa de serviciu îi tăiase vechile unghii din carne iar acum i le subţiază, i le râcâie cu ceva. Să-ţi raşchetezi unghiile. Arată ca şi cum ar fi fost atacate de substanţe chimice. Apoi le dă cu o soluţie care să le facă mai receptive la unghiile adăugate, cu infinită atenţie, doza de strop potrivită pentru mărimea fiecărei unghii. Îi aplică un fel de unghii de hârtie în prelungirea fostelor, suport pentru unghiile care se vor construi. Cu o pensulă îi întinde bine o soluţie transparentă pe fiecare fostă-unghie-reală-continuată-cu-o-unghie-de-hârtie. Are un miros greu de suportat, chiar şi pentru unghii. Unghiereasa îşi pune o mască, să nu inhaleze unghiile chimice lichide, eu mă uit în jur să văd dacă vaporii ăia nu mănâncă deja din lucruri. În scurt timp, soluţia se întăreşte şi se transformă în unghiile lungi visate. Par aproape reale. Acum i le pileşte ca pe nişte unghii adevărate. Cam livide, dar după ce sunt colorate cu ojă par mai pline de viaţă. Degete cu proteze de plastic colorat.

După ce soluţia chimică ajunsă la statutul de unghii pleacă împreună cu stăpâna, fericită că noile ei unghii false par mai reale ca oricând, uite, îi arată iubitului ei care venise să o ţină de mânuţă, dar nu se mai putea... Aşadar după, unghiereasa-şefă, artista acestui aşezământ de vreo doi metri pătraţi, a scos din dulăpior din cutie din punguţă din pliculeţ nişte unghii de plastic perfect reale, le-a fixat prin lipire de un suport pe care-l ţinea cu pricepere în mână şi a început să le vopsească încet, cu atenţie şi răbdare. De două ori. Mutându-le dintr-o parte în alta, în funcţie de etapa în care ajunsese procesul, respectând ritualic paşii unei metode perfecţionate douăsprezece ore pe zi, şapte zile pe săptămână, la lumina perfect reală a neonului. Urmăream fascinată mişcarea MOV a pensulei în sus şi în jos. Apoi le-a uscat conştiincios cu un foen, părea să fie momentul-cheie pentru reuşita aducerii la viaţă a unghiilor moarte. Cu o pensulă foarte subţire, uimitor delicată şi precisă, a început să deseneze floricele ROZ şi liniuţe ondulate suav. Mă moleşea, mă îndulcea spectacolul creaţiei pensulate. Totul se anula, războaie, boli, cutremure, incendii, inundaţii, zgârie-nori, vegetaţie şi faună, religii, ştiinţe şi arte, suflet (trup nu). Televizorul. Mi se ştersese toată arhiva de cugetări proprii, interioritatea mea era contestată de importanţa acestui act, universul se reducea la bucăţica de unghie de plastic pe cale să devină unghie de plastic pictată.
Când au fost gata păreau atât de vii încât mi s-a părut că merg pe măsuţa-salon, că vin spre mine pe vârfurile degetelor lor de unghii, vrând să mi se implanteze în locul actualelor ocupante ale vârfurilor degetelor mele, adevărate şi paşnice, dar atât de reale încât nemaiinteresante.

Mi-am dat seama că operele unghiereşti expuse pe panoul-unghie-mai-mare nu erau nişte simple plastice de duzină, imprimate pe bandă rulantă de vreo maşină de pictat, cópii, produse în serie. Erau unicate, fiecare era rezultatul unei priviri, al unei mişcări irepetabile a pensulei de către o mână, al unui moment distinct. Mă întreb câte unghii false pictate se nasc acum.

Pictură pe unghii.
Să ai pe unghii mici tablouaşe, o întreagă expoziţie, peisaje, natură moartă; gravuri şi pirogravuri, sculpturi, desene în cărbune sau în petrol, origami, traforaj, tatuaje, jocuri de lumini; poza iubitului, chipurile duşmanilor, fotografiile fiului tău la diferite vârste, portretul bunicului, întregul arbore genealogic; Michael Jackson, Che Guevara, marele-cât-o-unghie-Mutu (dar, atenţie, neapărat să i se vadă aluniţa), toată echipa Steaua; citatul preferat dintr-o carte, spoturi publicitare. Sau poţi să le laşi să crească ascetic, să le rulezi în interior, în exterior sau spiralat, să le împleteşti în trei. În preajma sărbătorilor poţi să-ţi pictezi pe unghii nişte icoane, nişte colinde, nişte ouă roşii. Primăvara ghocei, vara plaje, toamna frunze uscate şi mere-pere-în-panere, iarna oameni de zăpadă dându-se cu sania. Eu mi-aş desena zgârie-norii. Pe tot corpul, şi prin interior.

Cu pietricele colorate şi sclipicioase de plastic, cu strasuri, cu flori minuscule încrustate. Aşa devin unghiile tridimensionale. Dar şi fluturaşii şi floricelele desenate ar putea deveni tridimensionale. Să-ţi fluture câte un lepidopter pe fiecare unghie, să-ţi înflorească aşa câte un trandafir, ca să aibă şi fluturele pe ce să stea. La cerere, se pun şi spini. De ziua ta, câte un tort, cu lumânări arzând. Dacă-ţi place natura, poţi comanda câte un copăcel minuscul pe fiecare unghie, cu tot cu faună. Din douăzeci de copaci faci un părculeţ. Portabil. Iarna poţi încerca varianta brad de crăciun. Un munte, o stâncă, un pârâu, şi nici nu le mai duci dorul. Eu aş face să-mi crească pe unghii zgârie-nori în miniatură, cu lumini colorate, deci va să fie noapte pe unghiile mele. La ce te gândeşti la un moment dat, aia să-ţi crească pe unghii!

Să-ţi scoţi unghiile din carne şi să le laşi la prăvălie, să ţi le taie-vopsească-revigoreze-distreze, să le iei a doua zi şi să ţi le aplici la loc. Sau să ai unghii de schimb, mai bine să ai mâinile cu totul de schimb. Sau o sosie, pe care să o laşi la epilat-coafat-unghiat-visat şi să te schimbi pe tine cu sosia ta fresh imediat ce ţi-a mai murit o celulă din piele, când ţi s-a mai despicat un fir de păr. De PĂR. Să mergi la o maşinărie manichiuristă, pe care să o programezi lungime formă model culoare, în care să-ţi bagi mâinile şi să-ţi scoţi unghiile cosmetizate. Automate de unghii.

De fiecare dată când îmi duc unghiile la ajustat, unghieresele arată spre panouaş (cred că observă că nu-mi mai iau ochii) şi mă întreabă dacă nu vreau nişte unghii mai pline de viaţă. Eu mă uit la plasticele colorate ademenitor şi respingător în acelaşi timp, mă uit apoi la unghiile mele şi mă hotărăsc că le mai păstrez. Mi-e teamă că, odată ajunse pe degetele mele, unghiile de plastic mi-ar intra în carne, ar începe să crească şi n-ar mai putea fi alungate, ar hotărî singure – unghii cu personalitate – când şi cum să-şi schimbe modelul şi culoarea. Floricele, inimioare, fundiţe, pietricele, fluturaşi.