Prăvălia cu unghii

pentru sora mea, Florenţa

O măsuţă cu două scaune de o parte şi alte două de cealaltă parte, în antreul unui supermarket, la două niveluri sub pământ. Aceasta este prăvălia cu unghii. Mă aşez pe unul dintre scaunele cumpărătorilor, metroul duduie din când în când foarte aproape, ca să nu uiţi unde te afli. Mă întâmpină o chinezoaică drăguţă, cu ochi vii şi unghii moarte. Are mustăcioară mică, neagră, şi un zâmbet nevinovat sub ea. Sunt surprinsă că vorbeşte engleză. Are douăzeci şi doi, familia ei e departe, e de numai trei luni în Shanghai şi unghiereşte aici, sub pământ, douăsprezece pe zi, şapte pe săptămână. Discuţia e când veselă, când stingherită, când întreruptă de foenul care usucă unghii. Mă abţin să-i corectez engleza, ca să nu tulbur cursul discuţiei. Îmi traduce în engleză admiraţia colegelor ei pentru unghiile mele neasiatice. Are mîini micuţe şi blânde. Să-ţi ţină aşa un strain mâinile în mâinile sale peste o masă.

Începe să-mi recomande să vin regulat aici, la prăvălia cu unghii de sub pământ, să-mi uniformizez unghiile. Mă las descusută, spun tot, şi cât de departe locuiesc de masa aia, şi cât de des vin la cumpărături subterane. Numai ca s-o aud vorbind, ca să mai aflu ce se ascunde dincolo de ochii oblici ai micuţei unghierese. Şi, când crede că sunt destul de pregătită, îmi face oferta, îmi prezintă calculul învăţat şi-mi introduce cardul. REDUCERE la unghii. Accept, şi cu gândul că voi mai avea ocazia să mai vorbesc cu fata asta, să aflu lucruri pe care le pot numai bănui, să mă obişnuiesc să-mi ţină un strain mâinile în mâinile sale. Când în sfârşit accept, e foarte bucuroasă. Mă fac că nu observ semnele prin care îşi comunică succesul colegelor unghierese. O sumă mică pentru mine este o realizare mare pentru aceste fete subpământene, ale caror unghii ies la suprafaţă doar noaptea. A fost prima şi ultima discuţie cu micuţa unghiereasă chineză, alte străine îmi ţin acum mâinile în mâinile lor peste masa-salon. Mi-au trebuit vreo trei unghişedinţe ca să înţeleg că lucrează acum în altă parte. Am uitat să întreb dacă tot sub pământ.

Salonul se întinde de la un răftuleţ la celălalt. Tot felul de sticluţe cu soluţii, oje de culori inventate special, chestii minuscule indispensabile comerţului cu unghii. O întreagă industrie se ascunde în spatele unghiilor. Pe plastice rotunde sunt prinse culorile disponibile, unghii false vopsite, ca nişte mâini rotunde cu câte douăzeci de unghii individualizate. Iei în mâini mâinile acestea rotunde de plastic, le studiezi cu atenţie ca să-ţi alegi culoarea. Pe un panouaş sunt expuse modele de unghii false. Treizeci şi cinci de modele, cu până la patru variante pentru fiecare. Varianta unu: fundiţa la vârf, inimioara la bază. Varianta doi: invers. Multicolore, cu sclipici, cu pietricele. Cu fluturaşi, cu floricele, cu căpşuni, cu I-inimioară-you, cu vreo faţă zâmbăreţă. Mă sperie, mai tare decât nişte unghii de vrăjitoare. De fiecare dată mă uit la ele hipnotizată, încep să le ştiu pe dinafară. Aşadar unii oameni în asta fac carieră, în unghii. Să fii designer de unghii. Creator de unghii. Căci fiecare model încearcă să aibă personalitatea sa, desigur.

Mă uit absorbită la operaţiunea care se desfăşoară în cealaltă jumătate a prăvăliei cu unghii. O chinezoaică fără unghii vrea să-şi cumpere. Ca să ai unghii noi, cele vechi trebuie să fie anihilate. Pe ele se vor altoi cele noi, mai adevărate şi mai frumoase, de plastic. Unghiereasa de serviciu îi tăiase vechile unghii din carne iar acum i le subţiază, i le râcâie cu ceva. Să-ţi raşchetezi unghiile. Arată ca şi cum ar fi fost atacate de substanţe chimice. Apoi le dă cu o soluţie care să le facă mai receptive la unghiile adăugate, cu infinită atenţie, doza de strop potrivită pentru mărimea fiecărei unghii. Îi aplică un fel de unghii de hârtie în prelungirea fostelor, suport pentru unghiile care se vor construi. Cu o pensulă îi întinde bine o soluţie transparentă pe fiecare fostă-unghie-reală-continuată-cu-o-unghie-de-hârtie. Are un miros greu de suportat, chiar şi pentru unghii. Unghiereasa îşi pune o mască, să nu inhaleze unghiile chimice lichide, eu mă uit în jur să văd dacă vaporii ăia nu mănâncă deja din lucruri. În scurt timp, soluţia se întăreşte şi se transformă în unghiile lungi visate. Par aproape reale. Acum i le pileşte ca pe nişte unghii adevărate. Cam livide, dar după ce sunt colorate cu ojă par mai pline de viaţă. Degete cu proteze de plastic colorat.

După ce soluţia chimică ajunsă la statutul de unghii pleacă împreună cu stăpâna, fericită că noile ei unghii false par mai reale ca oricând, uite, îi arată iubitului ei care venise să o ţină de mânuţă, dar nu se mai putea... Aşadar după, unghiereasa-şefă, artista acestui aşezământ de vreo doi metri pătraţi, a scos din dulăpior din cutie din punguţă din pliculeţ nişte unghii de plastic perfect reale, le-a fixat prin lipire de un suport pe care-l ţinea cu pricepere în mână şi a început să le vopsească încet, cu atenţie şi răbdare. De două ori. Mutându-le dintr-o parte în alta, în funcţie de etapa în care ajunsese procesul, respectând ritualic paşii unei metode perfecţionate douăsprezece ore pe zi, şapte zile pe săptămână, la lumina perfect reală a neonului. Urmăream fascinată mişcarea MOV a pensulei în sus şi în jos. Apoi le-a uscat conştiincios cu un foen, părea să fie momentul-cheie pentru reuşita aducerii la viaţă a unghiilor moarte. Cu o pensulă foarte subţire, uimitor delicată şi precisă, a început să deseneze floricele ROZ şi liniuţe ondulate suav. Mă moleşea, mă îndulcea spectacolul creaţiei pensulate. Totul se anula, războaie, boli, cutremure, incendii, inundaţii, zgârie-nori, vegetaţie şi faună, religii, ştiinţe şi arte, suflet (trup nu). Televizorul. Mi se ştersese toată arhiva de cugetări proprii, interioritatea mea era contestată de importanţa acestui act, universul se reducea la bucăţica de unghie de plastic pe cale să devină unghie de plastic pictată.
Când au fost gata păreau atât de vii încât mi s-a părut că merg pe măsuţa-salon, că vin spre mine pe vârfurile degetelor lor de unghii, vrând să mi se implanteze în locul actualelor ocupante ale vârfurilor degetelor mele, adevărate şi paşnice, dar atât de reale încât nemaiinteresante.

Mi-am dat seama că operele unghiereşti expuse pe panoul-unghie-mai-mare nu erau nişte simple plastice de duzină, imprimate pe bandă rulantă de vreo maşină de pictat, cópii, produse în serie. Erau unicate, fiecare era rezultatul unei priviri, al unei mişcări irepetabile a pensulei de către o mână, al unui moment distinct. Mă întreb câte unghii false pictate se nasc acum.

Pictură pe unghii.
Să ai pe unghii mici tablouaşe, o întreagă expoziţie, peisaje, natură moartă; gravuri şi pirogravuri, sculpturi, desene în cărbune sau în petrol, origami, traforaj, tatuaje, jocuri de lumini; poza iubitului, chipurile duşmanilor, fotografiile fiului tău la diferite vârste, portretul bunicului, întregul arbore genealogic; Michael Jackson, Che Guevara, marele-cât-o-unghie-Mutu (dar, atenţie, neapărat să i se vadă aluniţa), toată echipa Steaua; citatul preferat dintr-o carte, spoturi publicitare. Sau poţi să le laşi să crească ascetic, să le rulezi în interior, în exterior sau spiralat, să le împleteşti în trei. În preajma sărbătorilor poţi să-ţi pictezi pe unghii nişte icoane, nişte colinde, nişte ouă roşii. Primăvara ghocei, vara plaje, toamna frunze uscate şi mere-pere-în-panere, iarna oameni de zăpadă dându-se cu sania. Eu mi-aş desena zgârie-norii. Pe tot corpul, şi prin interior.

Cu pietricele colorate şi sclipicioase de plastic, cu strasuri, cu flori minuscule încrustate. Aşa devin unghiile tridimensionale. Dar şi fluturaşii şi floricelele desenate ar putea deveni tridimensionale. Să-ţi fluture câte un lepidopter pe fiecare unghie, să-ţi înflorească aşa câte un trandafir, ca să aibă şi fluturele pe ce să stea. La cerere, se pun şi spini. De ziua ta, câte un tort, cu lumânări arzând. Dacă-ţi place natura, poţi comanda câte un copăcel minuscul pe fiecare unghie, cu tot cu faună. Din douăzeci de copaci faci un părculeţ. Portabil. Iarna poţi încerca varianta brad de crăciun. Un munte, o stâncă, un pârâu, şi nici nu le mai duci dorul. Eu aş face să-mi crească pe unghii zgârie-nori în miniatură, cu lumini colorate, deci va să fie noapte pe unghiile mele. La ce te gândeşti la un moment dat, aia să-ţi crească pe unghii!

Să-ţi scoţi unghiile din carne şi să le laşi la prăvălie, să ţi le taie-vopsească-revigoreze-distreze, să le iei a doua zi şi să ţi le aplici la loc. Sau să ai unghii de schimb, mai bine să ai mâinile cu totul de schimb. Sau o sosie, pe care să o laşi la epilat-coafat-unghiat-visat şi să te schimbi pe tine cu sosia ta fresh imediat ce ţi-a mai murit o celulă din piele, când ţi s-a mai despicat un fir de păr. De PĂR. Să mergi la o maşinărie manichiuristă, pe care să o programezi lungime formă model culoare, în care să-ţi bagi mâinile şi să-ţi scoţi unghiile cosmetizate. Automate de unghii.

De fiecare dată când îmi duc unghiile la ajustat, unghieresele arată spre panouaş (cred că observă că nu-mi mai iau ochii) şi mă întreabă dacă nu vreau nişte unghii mai pline de viaţă. Eu mă uit la plasticele colorate ademenitor şi respingător în acelaşi timp, mă uit apoi la unghiile mele şi mă hotărăsc că le mai păstrez. Mi-e teamă că, odată ajunse pe degetele mele, unghiile de plastic mi-ar intra în carne, ar începe să crească şi n-ar mai putea fi alungate, ar hotărî singure – unghii cu personalitate – când şi cum să-şi schimbe modelul şi culoarea. Floricele, inimioare, fundiţe, pietricele, fluturaşi.

Poiana cu zmeie

Andreei

În ziua aceea, zgârie-norii mă observau atent prin fereastra mea cât peretele. Eu nu observam nimic de la înălţimea mea de etaj 13, era un moment din acelea în care lumina preaplină, coaptă a soarelui matur de după-amiază înmoaie totul şi opreşte timpul. Părculeţul era încremenit, iar vântul îl făcea să pară şi mai pustiu. Atunci, deodată, a apărut în dreptul ferestrei o pasăre mare şi colorată. Avea coadă lungă şi mă privea cu colţul ochiului. Apoi am văzut că vietatea era doar în trecere, se înălţa tot mai sus şi era legată printr-un fir de pământ. Am urmărit firul cu privirea, ducea la omul păsării, un chinez bătrân. Acesta trebuie să fie un zmeu, mi-am zis. Feng zheng. Când am vrut să-l văd mai bine, era deja prea sus, singurul lucru viu în Shanghaiul amorţit.

De atunci, în fiecare zi, aşteptam la fereastră, după perdeaua-ascunzătoare de soare, să mai apară omuleţul cu pasărea sa, legaţi printr-un fir, şi în jurul lor vântul. O pasăre care învaţă să zboare din nou, de fiecare dată. Ca să înalţe zmeul, chinezul îl aşază pe un tufiş şi se îndepărtează, apoi aleargă trăgând brusc sfoara. Caută curenţii de aer care să-i înalţe pasărea fantastică, eu mă plimb dintr-o cameră în alta ca să-l văd mai bine. De mai multe ori cade şi câţiva copii se agită entuziasmaţi în jurul zmeului mai mare decât ei. Întind îndrăzneţi mâna şi îl ating, acum că e la pamânt, neputincios. Când în sfârşit îşi ia zborul, se înalţă mai sus decât norii şi decât clădirile înalte care-i zgârie. Când îl coboară, zmeul se apropie lent de pământ şi se aşază pe braţul omului, ca o pasăre dresată.

De atunci mă uit mereu după chestiile colorate care zboară printre gri-verde-albastrul zgârie-norilor şi mă întreb cine e la capătul terestru al firului. La orice oră, chiar şi la opt dimineaţa, dar mai ales în week-end vezi bărbaţii reci şi serioşi ai Chinei exteriorizându-se prin câte un zmeu. Noaptea se înalţă zmeie luminate. Păsări de noapte, mai mari decât cele de zi, cu multe lumini, organizate în jocuri colorate, ritmate şi schimbătoare, zici că sunt ozn-uri. Zmeiele zboară în China de peste două mii de ani, se spune că aici au zburat pentru prima dată, din mătase şi bambus. Acum sunt doar de fâş şi plastic. Dragoni, fluturi, păsări, feţe zâmbăreţe sau măşti fioroase, mascotele de la jocurile olimpice sau de la Expo 2010. Sau triunghiuri colorate şi atât. Peşti. Astea mă uimesc cel mai mult. Peşti zburători îşi flutură solzii în vânt. Prin parcuri, prin pieţe şi piaţete, de pe clădiri, de pe poduri, pe deasupra apei, în orice loc mai larg vezi zmeie zburând. După ce au desfiinţat parculeţul, am văzut din când în când un zmeu zburând alături, dintr-un fost cartier cu case vechi, actual maidan cu dărâmături nivelate şi cărări, viitor şantier de zgârie-nori.

În unele parcuri ai voie să înalţi zmeie, în altele nu ai voie, dar tot le înalţi. Sunt însă parcuri în care uniforme cu fluier şi cu şapcă păzesc cerul de petecele de culoare zburătoare. Cu coadă. Interzis a tulbura cromatica liniştită a parcului cu aceste culori zgomotoase, cu umbra lor. Şi dansatoare. Zmeiele pot fi obraznice, dau din coadă. Dau din aripi, zâmbesc. Le distrag vizitatorilor atenţia de la viaţa lor cotidiană de locuitori ai centrului select şi conformist al metropolei. Nişte bucăţi de temporar jucăuş care sfidează verticalii sobri făcuţi să pară veşnici, înalţându-se mai sus decât ei. Îi fac pe oameni să se mai uite din când în când şi mai sus de zgârie-nori, să le aducă aminte că există cer şi tot restul.

Nu îndrăzneam să-mi cumpăr, mi se părea că zmeiele sunt numai pentru chinezi. Dar în ziua aceea, toată lume intra în parcul-pădure cu câte un zmeu atârnând pe umăr. Peste tot se vindeau, iar una dintre pravăliile ambulante de zmeie le întinsese pe vreo douăzeci de metri de gard. Toate mărimile, formele şi culorile, un spectacolul care atrage instantaneu. Mi-am ales un zmeuţ în multe culori şi cu coadă, am negociat preţul cum se cuvine şi am intrat în Forest Park cu un fel de mândrie. În scurt timp am ajuns într-o poiană cu zmeie. Atunci chinezii mi-au devenit dragi pentru a treia oară (prima dată pentru că merg mult pe bicicletă, chiar şi prin ploaie; a doua oară pentru că fac exerciţii dimineaţa), şi mai mult decât înainte, căci acum e vorba de o activitate fără finalitate practică. Pe cea mai mare pajişte a parcului, zeci de chinezi cu gurile căscate şi cu ochii înveseliţi spre cer, fiecare zburându-şi zmeul său, zmeul familiei, la diferite grade de înălţime. N-ai crede că demult zmeiele purtau pe aripile lor mesaje militare.

Ştii că vântul e perfect pentru zmeu atunci când îţi zboară din mână, un rebel cuminţit, legat de tine prin firul fără de care nu s-ar putea înălţa. Alteori trebuie să negociezi cu vântul. Îţi place să alergi cu zmeul pe pajişte până îşi ia zborul. Să-i priveşti pe ceilalţi poienari cum îşi plimbă păsările în toate direcţiile, să alergi cu grijă printre ei (da, până şi aici trebuie să înveţi reguli de circulaţie specifice). Să stai pe iarbă, la umbră, la fel ca ceilalţi, să laşi zmeul să zboare cât vrea. Nu înţelegi de ce te simţi aşa, suspectezi o legătură de la suflet la aripi între tine şi vietatea de la celălalt capăt, nu mai ştii cine e omul şi cine e zmeul, te simţi terestru şi aerian în acelaşi timp. Se înălţă zmeul la sute de metri, până-n fundul cerului, abia-l mai vezi, îl confunzi cu păsările. Se lasă să zburde în voie printre alte zmeie, apoi se cheamă pe pământ cu răbdare şi delicateţe, pe nesimţite se aduce zmeul înapoi. Se roteşte mânerul rolei zeci de minute, lent, ca şi cum ai trage cu greu un peşte mare prins în undiţă. La aterizare trebuie să-l aperi cu grijă de copacii care mănâncă zmeie. Stau la pândă să le prindă, îşi întind crengile ameninţător când vreo zburătoare colorată e dusă de vânt prin preajmă. Le place să le înhaţe, să se împodobească în culorile lor, să-şi înveselească verdele cu zmeie captive, ca nişte pomi de crăciun tropicali.

Dar zmeul meu preferat e altfel (v. foto sus). Are forma unui zmeu minuscul de hîrtie, cu beţişoare de lemn, multiplicat de câteva zeci de ori. Fiecare zmeu în miniatură e prins de următorul printr-un fir, formînd un lanţ de vreo cincisprezece metri. Pare un dragon zburător, cum se ondulează în vânt cu porţiunile lui de culori diferite. Zmeul clasic zboară la înălţime, zmeului dragon îi place mai aproape de pământ şi de omul său. Unul se mişcă pe verticală, celălalt pe orizontală, ţi-l prinzi de mână şi îl plimbi pe plajă. Sfoara e scurtă, jumătate de metru de la mâna ta până la primul zmeuţ din şir, simţi mişcările dragonului de hârtie în vânt, aproape te ondulează şi pe tine. Îl plimbi ca pe câine, doar că nu e pe pământ, e în aer, zboară, când bate vântul mai tare e aproape vertical, se ridică pe lângă tine, dereglându-ţi puţin percepţia spaţiului.

Zmeiele au nevoie să fie zmeie cel puţin o dată pe săptămână. Se împachetează cuminţi la sfârşit, de fiecare dată, şi dorm cu vise până la zborul următor. Mă întreb cum ar fi dacă într-o zi ar fi înălţate toate zmeiele din Shanghai. Eu am patru. (Poze)