„Cel mai frumos oras din lume“, ar fi spus Marco Polo despre Hangzhou (poze) . Ti se descopera un oras plin de culori si inveselit de turisti idilizati, desi e mijloc de noiembrie. De peste tot vizitatorii pot inchiria biciclete verzi sau portocalii, care au in loc de spite discuri colorate ce-ti atrag privirea. Unii tin pe coarnele bicicletelor niste flori mari artificiale care se invartesc ca morile de vant, ca niste curcubee rotitoare. Florile vii stau cuminti, multe-multe, in spatiile verzi multicolore. Cate o fata isi mai prinde de biciclete si cateva baloane. Iar pe cer culorile sunt niste zmeie jucause. Ajungi sa nu mai vezi decat culori care se invartesc ametitor. Ca orice loc turistic, Hangzhou e ca un spatiu ales si inzestrat, innobilat. A carui binecuvantare si blestem sunt obiectivele care atrag vizitatori din toata lumea. Unde viata cotidiana a locuitorilor se estompeaza si adevaratii locuitori par a fi turistii. Parca orasul ar fi in vacanta permanenta, iar conditia primara a omului ar fi relaxarea si distractia.
Pe masura ce mergi te inconjoara dealurile impadurite cu pretentie de munti din jurul orasului iar vegetatia imbogatita te transpune exotic. Iti dai sema ca-ti place sa te plimbi pentru ca strazile se onduleaza tridimensional, facand orasul placut la pas. Ne-a luat valul turistic pana la un templu budist plin de oameni. Caci chinezii nu prea practica ei budismul, dar il viziteaza cu religiozitate, poate aduce noroc sa te pozezi asa cu Buddha. Sute de statui cioplite in stanci acum o mie de ani au devenit vedete, caci turistilor li se pare esential pentru evolutia lor viitoare sa-si faca poze zambarete cu cat mai multe dintre ele. Le iau de dupa umeri ca pe niste vechi tovarasi, sunt nemultumiti ca nu se uita la aparat cu ochii lor goliti. Le-ar largi gura de piatra intr-un zambet potrivit pentru pozele lor. De fapt turistii par a fi vedetele, caci ei sunt in centrul pozelor, obiectivele turistice sunt doar niste accesorii care ar trebui sa ii puna in valoare. Inchinarea pe care le-o aduceau calugarii statuilor a devenit acum o adorare pe dos, profanatoare. Multe tocuri (cele cunoscute si sub numele de toace). Nicaieri n-am vazut atatea tocuri turistice ca in China. Se mai incumeta cate o pereche sa urce cele cincisprezece minute de trepte pana la templu, se poticnesc, cad. As da turistilor niste opinci silentioase, i-as imbraca in robe, le-as lua aparatele de furat imagini si le-as lipi gura cu scotch.
Ce noroc ca prea putini din cei de la baza se incumeta sa urce. E o colina-templu, caci pe fiecare treapta a dealului se afla cate o sala, o bucata de templu independenta, asa ca o capela, dar legata invizibil de celelalte, cu rolul ei unic in purificarea treptata si crescanda pe masura ce te aproprii de varf. Insa ultima bucata de templu nu e grandioasa si finala, incat simti ca mai e ceva, ca urcusul trebuie sa continue, nevazut. Pe un urcus paralel am gasit... un restaurant! Am fost revoltata sa-l vad. Nici acum nu stiu daca e bine sau nu sa fie acolo, insa de indata ce am intrat nici n-a mai contat, caci se integra foarte bine. Lemn negru, intuneric spart de cateva lumanari, atmosfera atat de intima, mai tulburatoare decat toate salile templului. Mese joase si perne in loc de scaune, separeuri labirintice si muzica aceea. Parea facut sa fie vizitat, nu sa mananci, sau cel mult ai fi baut ceai in tacere. Din fericire, niciun toc intrus n-a tulburat linistea lemnului somnoros si a lumanarilor intunecate. Turistii puteau comanda numai mancarea pe care o consuma calugarii si preferau terasa restaurantului, unde niste vase mari de piatra ca niste cupe inchideau cativa pestisori, nelasandu-i sa vada decat cerul si zidurile de piatra. M-am apropiat de artefactele vii ca sa le variez putin privelistea si s-au bucurat, caci le placea sa ma apuce de unghii.
Apoi am inceput sa simt ca mai e ceva, ca ceva atrage spre centrul orasului, ca si cum vantul ar fi fost absorbit de acolo, nu suflat de aici. Si cum mergeam asa asteptand, deodata, de dupa o cladire, in centrul orasului, in mijlocul multimii, s-a aratat: lacul. Xi Hu – Lacul de Vest – pe numele lui chinezesc, cioplit in piatra de la intrare asaltata de turistii care se hranesc cu poze, lacomi sa ia in stapanire un loc facut sa i te daruiesti. Dupa-amiaza era spre seara si toata agitatia cu viata care il inconjura parea si mai spoita peste eternitatea lacului deghizata in inserare efemera. Barcile traditionale de lemn erau conduse de cate un om cu vasla; imi fusese asa teama sa nu gasesc barci electrice, sau mai rau, cu motor. Caci cel sumbru s-ar fi spoit peste lacul vechi si impunator niste ambarcatiuni albe si vitezomane. Atat de ireal in simplitatea lui imensa, incat nu mai incap si toate legendele si lirismul cu care incearca oamenii sa-l incarce.
Am luat o barca leganata, condusa de un om cu fata arsa de soare si cu vasla. Suprafata apei, botita de vant in cute inalte si egale, deforma inghetat realitatea. Si din barca rotita pe nesimtite de valuri ascutite vedeam soarele de jar aproape stins invartindu-se in jurul lacului. Cand esti pe lac, existi mai mult ca reflectare pe suprafata lui taiata de vasla si rupta in fasii de burta barcii. Valurile o mangaie ca niste limbi lacome, si neputand sa o inghita, se multumesc cu partea esentiala, cu oglindirea. Sunt toate acolo, plutind pe dos, toate barcile care au traversat vreodata lacul. Ei spun ca lacul e cinci metri de adanc. Insa orice suprafata oglinditoare are adancimea spatiului reflectat, deci lacul trebuie ca e adanc cat cerul. Altfel cum ar putea inghiti imaginile atator barci? Pe Lacul de Vest mi-am inteles dorinta irationala de a pluti pe balta mea de la tara, pe o camera de tractor. Nestiind sa-mi fac accesibila oglindirea in balta banalizata, am plecat in lume sa o caut. Si aplecandu-ma peste reflectarea mea, n-am gasit raspunsul la toate incertitudinile care imi pulsasera sub piele, in relief, sub forma de semne de intrebare. Doar ca n-am mai avut nevoie sa pun intrebari.
Lacul troneaza in mijlocul orasului si atrage ca o Zona. Simti ca acolo e toata esenta acelui loc, ca toate au crescut din lac – muntii, padurile, ca el a nascut oamenii. E omniprezent. Cand te indepartezi si nu-l mai vezi, il simti. Cand te intorci cu spatele si crezi ca l-ai uitat, ii ghicesti prezenta, il simti in spatele tau ridicat ca un zid urias de apa adulmecandu-te, colcaind de pesti, ii auzi valurile in urechi si ii simti briza pe piele, ii mirosi ne-mirosul. Te indepartezi, dar el e prezent in tot orasul, a nascut peste tot lacuri mai mici. Si-a intins peste tot canale-brate-de-caracatita, iti apare in cale in cele mai neasteptate locuri si te invaluie. Insa cu adevarat fara scapare esti cand il traversezi pe una dintre cele trei faleze decativa kilometri. Lacul nocturn e imaginea in negativ a celui diurn. Ii vezi clar imensitatea intunecata, asa cum ziua ti se arata toata intinderea luminata. Si nu sunt numai luminile care aproape il inconjoara sau stelele care il invelesc, ci o lumina imperceptibila emana dintre valuri. Iar acolo unde nu sunt lumini care sa-i limiteze malurile, lacul iti scapa privirilor si se intinde fara sfarsit.
Cum ar fi pentru o zi sa fiu singura cu lacul si orasul sa fie pustiu... M-as plimba complet in jurul kilometrilor lui patrati, cu pasi marunti si inceti, cu opriri dese. L-as privi din toate unghiurile si, desigur, aparatul de fotografiat nu se va fi inventat. M-as urca pe toti muntii din jur si l-a sprivi de la toate distantele, printre copaci, peste nori. Dimineata i-as veghea desteptarea. I-as fredona cele mai frumoase cantece. Sau poate doar as sta nemiscata si as privi povestea de o zi a luminii soarelui si a apei lacului. M-as intinde pe toata suprafata lui, intre apa si vant. M-as scufunda ore intregi printre pestii translucizi, as dormi pe fundul lacului invelita in ierburi, intr-un culcus de namol. M-as minuna cum se creeaza sub ochii mei materia apa-cu-lumina. As privi rasaritul – peisaj adormit cu soare – si apusul – peisaj cu soare dormitand –, insa totul s-ar opri in loc in lumina ireala a soarelui din a doua dupa-amiaza, atunci cand iubeste el cel mai mult lumea. Seara as aprinde torte in jurul lacului si as adormi leganata pe o pluta.
Acum caut un lac pustiu, daca mai exista asa ceva pe lume. Sau macar un lac cu oras, ca Xi Hu. Un oras cu un ochi urias de apa. Si daca nu voi gasi, ma voi intoarce curand aici si va dura trei zile si trei nopti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu