lui Vlad
Se auzise asa un zvon prin primavara ca in toamna vor desfiinta parcul. Imi si imaginam cum in loc sa cada frunzele uscate, vor cadea copacii cu totul. Si cand toata lumea uitase, intr-o dimineata treceam cu bicicleta prin parc si cand aproape sa ies ma opresc brusc si ma uit mirata inapoi, asa ca in desenele animate: toate aparatele pentru exercitii disparusera. Abia acum vedeam clar ceea ce de pe bicicleta doar zarisem inconstient: nu mai era nicio bara de fier de diverse forme si culori, fusesera smulse din ciment si ramasesera doar niste gropi. Instantaneu m-am gandit la ultima mea executie la aparate, cu o saptamana in urma, incercand sa mi-o fixez bine in minte, ca pe o amintire de pret, sa o mai lipesc ici-colo cu amintiri din alte zile, in caz ca uitasem cate ceva. (Poze)
Ce chinez lucrase cu zel la aparatul de langa mine, uitandu-se insistent si zicandu-mi halou, USA?!, cu cel mai larg zambet posibil. Daca il vazusem sau nu atunci pe batranul care vindea masaj si reflexoterapie pe care iata, nu mai apucasem sa le incerc. Cati chinezi exersau cu sabia in dimineata aceea si cate femei cu evantaie sau cu stegulete ca de majorete. Daca era sau nu, ca in fiecare zi, grupul care canta de pe niste caiete, mereu cu batranul imobilizat in carut langa ei, absent la toate; daca incercasera, ca de fiecare data, sa-mi zica ceva in chineza, desi eu niciodata nu intelegeam tot. Daca venisem nici prea devreme, nici prea tarziu, ca sa-i vad si pe cei care dansau, perechi-perechi, la umbra. Cand mai jucasem badminton, cum batuse vantul cand inaltasem zmeul aici ultima data. Cand ma mai minunasem de satra de copii plini de praf. Cand avusesem in parc ultima lectie de chineza cu Bruce, profesorul de kung fu, pe care il invatam in schimb engleza; daca o adusese si pe fetita lui simpatica.
Dupa ce au scos aparatele, au desfiintat terenul de baschet. Pentru o vreme, dreptunghiul de ciment ramas liber a fost tocmai bun de ring de dans pentru oamenii care se adunau si dansau in fiecare seara, nostalgici dupa balurile desfiintate demult. Pana atunci ringul de dans fusese bucata de ciment mai larga unde se intalneau aleile parcului. Apoi au facut un zid mare, ca intotdeauna cand vor chinezii sa construiasca ceva pe un teren, incep cu un zid gros si inalt in jurul proprietatii lor, caci la ziduri chiar se pricep.
Pana sa fie zidul complet, oamenii au continuat sa vina in parc in fiecare dimineata pentru exercitiile lor in grup, pentru dansuri si cantece; iar seara pentru balul lor in intuneric. Tot mai putini pe masura ce parcul disparea. In ultima zi mai erau doar doua femei in varsta, manuidu-si sabiile intre sleauri, remorci si copaci trantiti la pamant. Vedeam de la fereastra cate un scolar pe bicicleta incercand sa traverseze ca in fiecare zi parcul. Asteptam momentul cand avea sa se intoarca de dupa tufisurile inalte inca nesmulse, caci deja inchisesera a doua iesire-intrare a parcului. As fi vrut sa-i strig sa se opreasca, pentru ca nu mai e nicio iesire. Nu intelegeam de ce muncitorii nu-i avertizau, parca le placea sa-i vada pe oameni dezamagiti in fata zidului inalt.
De cand il stiu parcul era ca un om imbatranit prea devreme, zdrentaros, plesuv, jegarit.
Insa pentru toti oamenii aceia era curtea lor. Dimineata se opreau de la piata si desfaceau pe o banca teci verzi de leguminoase, pentru pranz. Isi parcau bicicletele cu carut la umbra, se intindeau in ele si sooomn! Se dormea bine si pe banca, la umbra. Intindeau mese si jucau mahjong sau alte jocuri. Se retrageau sub crengile vreunui copac si se pieptanau indelung. Veneau la reflexoterapie la batranul care avea salonul de masaj acolo, sub cerul liber. Spre pranz acesta isi strangea toate obiectele expuse pe banca, inclusiv afisul inramat care anunta ca poate vindeca orice boala si cele doua scaunele, incarca totul pe bicicleta si se mai intorcea dupa-amiaza. Ma intreb ce vor face de acum, cel mai apropiat parc e departe. Isi vor face exercitiile in camarutele de 12mp in care locuieste intreaga familie? Sau in holul blocului, pe trotuar, la vreun colt de strada? Acum o parte dintre ei isi fac exercitiile in fasia generoasa care a ramas intre zid si trotuar. Pentru mai multa intimitate, stau intorsi spre zidul inalt. Muzica dupa care isi fac miscarile de-abia se aude din casetofon, acoperita de zgomotul masinilor matinale.
Cand agonia parcului era pe la jumatate, m-am dus la piata. Dar n-am luat-o pe drumul ocolit, am tinut mortis sa trec prin parc, ca intotdeauna, poate de teama ca ar fi ultima data cand as putea trece pe acolo, chiar si asa pe moarte cum era. Sau ca sa ma conving cu ochii si cu talpile mele ca gata, chiar nu mai e. M-am incapatanat sa urmez aleea, sarind peste crengi, gramezi de pamant sau gropi. Mi-am luat rucsacul si mi-am adunat in el toate amintirile din parcul moribund, care nu mai era decat inceputul unui zgarie-nori. Asa, gol, parcul parea si mai mic. Asa, gol, nu mai valora nimic. Decat cateva mii de dolari metrul patrat.
M-a impresiont ca n-au taiat copacii, i-au transportat ca sa-i replanteze. Au sapat adanc in jurul lor, lasandu-le radacini cat un cerc cu diametrul cam de un metru, plin de pamant. Ii legau de bratul excavatorului si ii incarcau intr-o remorca. Sigur, mai taiau cu ferastraul cate-o creanga verde, sa se aseze mai bine. Cam patru copaci mari intr-un transport. Le-au legat crengile cum legi cocenii cu o sfoara in caruta la tara. Imi si imaginam remorcile astea pline cu copaci ocupand toata strada si maturand pe toata lumea in calea lor. Caci vazusem vehicule chinezesti transportand pe oricine si orice, de la oglinzi si geamuri incarcate pe bicicleta pana la gaini vii, dar o padure pe patru roti inca nu vazusem. Mi-a ramas pe creier imaginea copacilor suspendati in aer. Copacii spanzurati, vrand-nevrand plutitori, niste enti fara picioare. Au mai ramas cativa copaci uscati pe margine si cativa brazi, crutati poate pana dupa Craciun.
Masinaria cu brat metalic si cu o cupa la capat isi infigea coltii in tufisurile verzi, le smulgea ca pe niste buruieni. Excavatorul asta era ca un caine-dinozaur, cum insfaca asa totul si apoi intindea docil catre stapan. Intindea gatul ca sa-i agate in colti banda de care era prins un copac. Dupa ce ducea copacul in remorca, astepta rabdator sa ii prinda la loc banda, se ducea la muncitori si intindea din nou gatul, ca acestia sa ia banda si sa-i spanzure alt copac.
La sfarsit au mai ramas numai copacii foarte inalti, pe care n-aveau cum sa-i transporte decat injumatatiti. Asta e, daca esti mic, te-ai salvat, daca nu te potrivesti tiparului remorcii, te mai scurtam putin. Copaci mari, cu coroana verde, bogata, taiati in doua cu ferastraul. Si coroanele copacilor decapitati au stat in praf, parasite pana la sfarsit, ca niste cadavre care nu pot fi ingropate.
Ce frumos batea in ziua aceea vantul prin copaci! Prin cei sapati adanc la radacina. Prin ultimii copaci, trantiti la pamant, taiati in doua cu ferastraul.
Un comentariu:
Trimiteți un comentariu