Scutec chinezesc

Cand am vazut prima data in parc un copil cu fundul gol, am crezut ca si-a rupt pantalonii la joaca sau ca e foarte sarac si nu are altii. Cand am vazut a doua oara acelasi copil, cu aceiasi pantaloni si cu acelasi fund gol, m-am uitat mai atent: pantalonii nu erau rupti, asa erau facuti, deschisi de tot intre picioare, din fata pana in spate. Era ianuarie, toata lumea era bine imbracata, si baietelul era infofolit de iarna, doar ca avea fundul si puta goale… Iar cand am vazut si alti pui de chinezi expunandu-si la fel podoabele, am inteles ca e o alta ciudatenie de pe aceste meleaguri, care trebuie cercetata si pozata cum se cuvine. Chiar si chinezilor educati, de varsta mea, li se pare ceva normal si isi amintesc cum si ei au au avut acelasi port cand erau tanci. Abia astept sa vad cum isi vor "imbraca" la vara copiii.

Recunosc ca asa spirit practic n-am mai vazut. Banuiesc ca firmele care produc scutece de unica folosinta nu prea au piata in China; chinezii au inventat un scutec mult mai eficient, unul care lipseste cu desavarsire. Acesti copilasi dragalasi urineaza liber peste tot, chiar si in autobuz. Si nici cand se fac mari nu se abat prea mult de la acest obicei. Am vazut multi chinezi urinand in parc sau pe unde apuca, aproape in vazul tuturor, fara sa se sinchiseasca sa se duca intr-un colt mai ferit. Am inteles astfel ca numeroasele toalete publice care se gasesc aproape pe orice strada mai mare nu sunt pentru turisti, ci pentru civilizarea instinctelor acestor oameni prea naturali. (N-am vazut totusi femei urinand in parc, desi in general ele pot avea probleme mai mari la acest capitol.)

Am mai vazut apoi, pe trotuarul unei strazi mari si circulate un chinez bine, imbracat la costum, ducandu-si nestingherit mana la prohab, in timp ce trecea pe langa alti pietoni. S-a oprit si s-a intors cu fata la gardul pe langa care trecea – isi alesese un gard si o casa la fel de bine si de elegante ca el – si… nu stiu ce s-a intamplat mai departe, ca am fost atat de socata si de jenata incat n-am indraznit sa ma opresc sau sa intorc capul. Desi tare mult as fi vrut sa prind in poza acest specimen de om liber si modul in care intelege el sa nu se supuna incorsetarilor civilizatiei moderne.

Mori, draga mamii, mori!

China e pentru mine ţara şocurilor gradate. Cel mai mare dintre ele a făcut ca porţionarea broscuţelor mişcătoare şi jupuirea de vii a păsărelelor la piaţă să pară nişte jocuri de copii. Iar alte atrocităţi, despre care doar am citit, să fie puse în umbră. Cel mai mare dintre ele, infanticidul pe numele lui de oroare, m-a făcut să înţeleg că într-adevăr China este altă lume. China profundă.

De la chinezi am aflat. În mediul rural îşi ucid uneori fetiţele nou-născute. Le scufundă în apă, mi-a spus o prietenă. Le îneacă, mi-am spus, ca pe pisicii nedoriţi. Am început apoi să întreb pe fiecare chinez pe care-l cunoşteam, mulţi confirmau, alţii negau vehement. Am mai citit în presa occidentală şi pe net, dar n-am întâlnit pe nimeni care să ştie un caz concret. Se ştie că se mai întâmplă, dar nu şi în ce măsură, oricum mult mai puţin decât în trecut. Şi cu adevărat am crezut că e posibil şi în zilele noastre abia când am citit în presă cazul recent din India – sora infanticidă a Chinei – al fetiţei salvate în ultimul moment de la moarte. Mânuţa ei rămasă afară o salvase, bunicul o îngropase de vie pentru că era o povară pentru familia lui cu deja multe fete.

Şi parcă după asta m-am mai liniştit, mi-a mai amorţit revolta, ca întotdeauna când, pentru că e evident, des şi generalizat, răul e acceptat, devine ceva aproape normal, mai ales sub povara neputinţei de a schimba ceva.

Îţi imaginezi cum îşi face familia chineză planul, dacă se supune politicii statului care impune un singur copil – atunci când nu aparţin vreunei minorităţi naţionale, nu sunt din anumite zone rurale şi nu sunt ei înşişi singuri la părinţi – sau acceptă să plătească taxe pentru al doilea copil, să nu aibă acces la anumite servicii sociale şi să se expună riscului de a fi defavorizaţi la serviciu. Cum se străduieşte să afle sexul copilului, deşi e ilegal, cum decide să facă avort dacă e fată sau pur şi simplu să o abandoneze într-un orfelinat, unde aproape toţi copiii sunt fete. Pentru că toată lumea vrea băiat, să ducă numele şi familia mai departe, să-i întreţină pe părinţi la bătrâneţe. Numai că s-ar putea să nu mai aibă cu cine să ducă familia mai departe, căci în curând vor fi mulţi bărbaţi care nu-şi vor putea găsi soţii decât, poate, în ceruri. Această Chină infanticidă acordă o importanţă foarte mare familiei. Copiii îşi respectă părinţii cu religiozitate, îi iau pe bătrânii lor în scaune cu rotile prin muzee şi pe unde mai vizitează, păstrează cultul strămoşilor. Trebuie să-şi asculte părinţii, să le fie aproape, adunarea familiei la marile sărbători e o obligaţie pentru toţi membrii ei. Libertatea individului în familia-biserică e un concept care-şi face cu greu loc. Chiar o viaţă nedorită poate fi sacrificată pentru binele acestei instituţii.

Ceea ce e mai greu de imaginat este cum bucuria de a avea un copil se poate transforma în dezamăgirea că e fată. Cum stabileşti dinainte că dacă e băiat, e o bucurie pentru familie, dacă e fată, e o nenorocire, trebuie să scapi de ea, eşti pregătit să o omori. Cum vrei să scapi de o ruşine, de un mare dezavantaj socio-economic pentru familia ta săracă de la ţară. Cum poţi lua, la rece, decizia că această fiinţă care e parte din tine îşi încetează existenţa pe lumea asta acum, la numai câteva minute după ce i-ai dat viaţă. Că nu va primi sfârcul şi îmbrăţişarea care i se cuvin, nu va avea parte de necazuri, dar nici de bucurii, nu o vei vedea crescând şi asta pentru că ar purta fustă, nu pantaloni, pentru că e receptivă, vulnerabilă, pasivă, nu emisivă, puternică, agresivă. Întrupează-te băiat, şi vei fi de mare folos familiei, vor fi două braţe în plus la lucrul câmpului, vei avea grijă de părinţi la bătrâneţe. Altfel – fată – vei aparţine altei familii, iar familia noastră va pierde. Cum îl pui în apă, pentru prima şi ultima băiţă – botezul morţii. Cum mama lui îi cântă, funerar, primul şi ultimul cântecel. Mori, draga mamii, mori! Mori pentru binele familiei. Îţi imaginezi calmul specific chinezilor, cu privirea aceea rece şi fixă. Te întrebi ce se întâmplă apoi cu mama rămasă fără bebeluşul pentru care s-a pregătit nouă luni, căci corpul ei s-a transformat astfel încât să fie mult timp legat de al bebeluşului, iar sufletul – pentru totdeauna. Ce va face cu laptele pe care nu va avea cine să-l sugă, cu afecţiunea care i se va revărsa. La câte astfel de sfâşieri poate rezista.

Oare îngroapă trupuşorul neînsufleţit în spatele casei şi toti consătenii – comunitate infanticidă – admite tacit şi complice eşecul şi crima? Sau poate fac o înmormântare publică şi mimează durerea? Poate îl mănâncă? Nu, autorităţi nu prea sunt prin sătucele uitate de lume, iar dacă sunt, închid ochii, probabil procedând la fel cu progeniturile lor nedorite. Deasupra Chinei plutesc milioane de suflete, refuzate ca nişte bunuri nefolositoare. Suflete cu dublă şi rapidă trecere. De fiecare dată când aud un bebeluş plângând, îmi doresc să nu fie o fetiţă nedorită de părinţi.

Zgarie-nori de gelatina

lui ALexandru

Am o priveliste destul de generoasa de la etajul 14, dar cand caut orizontul, privirea mi se izbeste in zgarie-norii de peste cateva strazi. Incerc in stanga – sunt si mai inalti. Apoi in dreapta – nici o sansa. Cu o mica speranta in suflet, m-am urcat pe bloc, la etajul 20, dar dincolo de cladirile inalte n-am reusit sa vad decat alte cladiri, si mai inalte. Si asa in tot Shanghaiul, orizontul se opreste dintr-un zgarie-nori in altul. Pana la urma uiti ca mai exista orizont (ca de fapt nici nu exista, nu?), abia daca iti mai amintesti ca exista cer (care nici el nu exista, zic unii…). Ba iti amintesti cand il vezi oglindit in sticla zgarie-norilor. Dar pentru chinezi nu pare sa fie o problema, poate nici n-au timp sa se mai gandeasca. Doar cate un zmeu colorat se mai inalta peste zgarie-nori, sa verifice el: exista sau nu exista cer? (Eu cred ca exista, pentru ca altfel unde ar mai sta norii albi si pufosi, de unde ar mai cadea zapada?)

M-as multumi doar cu o fasie de orizont, doar cu un centimetru. Dar cati zgarie-nori ar trebui dati la o parte pentru asta… Acum, ce pretentii absurde am si eu. Parca in Bucuresti vezi orizontul! Pai nu-l vezi, dar mai exista cate un loc magic secret unde mai poti primi cate o portie din linia pamant–cer. Aici n-ai decat sa te urci in Oriental Pearl Tower, la 468m de la pamant la cer si sa te multumesti cu noul concept de orizont: linia cer–zgarie-nori. (Mai bine zi mersi ca a ramas macar cerul in ecuatie!) De altfel, cum orizontul nu e obiectiv turistic, nimeni nu se plange. In orasul fara orizont exista atatea alte noi orizonturi.

La inceput, cand treceam pe langa zgarie-nori, mi se pareau impresionanti, ma simteam ca un pitic si mi-era teama sa nu ridice un picior de beton si sa ma striveasca. Cresc ca ciupercile, din sticla argintie, albastra, verde, aurie, gri, facand valuri din astea sau din alea, reflectand asa sau altfel; cu cupola, cu turn, cu arcade. Nu va mai povestesc cum sunt inauntru. La Shanghai o cladire de zece etaje e piticanie, de la 20 in sus mai stam de vorba, iar majoritatea zgarie-norilor au cel putin 50 de etaje.

Acum m-am obisnuit cu ei, sunt asa de multi, ca nu ma mai sperie. Cateodata stau ore intregi si ma uit la cladirile astea uriase de sticla si beton. Sunt ca niste copii mari sfiosi. Incearca sa stea seriosi si nemiscati, pentru ca sunt in serviciul oamenilor. Dar eu ii vad cum barfesc, flirteaza, ii mai pufneste rasul si trag cu ochiul sa vada ce prospatura se mai inalta prin vecini, daca va fi mai grozava decat ei. Sunt cam cu capu’-n nori; stai sa-i vezi cand e ceata! Dimineata, oamenii primesc cu intarziere razele de inviorare, pentru ca zgarie-norii, profitand ca birourile inca nu s-au ocupat, joaca ping-pong cu soarele-minge-galbena-luminoasa. (Ce sa zic, cum e chinezu’, si zgarie-noru’. La sapte dimineata, si chinezii isi alunga somnul cu un badminton in parc.)

Cel mai mult imi plac zgarie-norii vesperali. Fiecare cladire inalta care se respecta are lumini-semnal-anti-avion, asa ca tot orasul pare impodobit cu o instalatie uriasa de brad. Pe masura ce se stinge lumina zilei, se aprind luminile noptii. E o incertitudine de inter-regn in care se topesc culorile, sunetele, luminile, formele. Zgarie-norii isi pierd contururile, devin niste cladiri de lumina. Renunta la seriozitatea si scortosenia diurna si se pregatesc pentru viata de noapte. Devin translucizi si moi, par niste gelatine colorate si dulci, iti vine sa musti din ei.

Sunt atat de translucizi, incat ai putea vedea prin ei... orizontul.