Două

Două texte despre China în Tiuk! de vară.

Variante de eden

Avionul
Totul începe dimineaţa devreme, în aeroportul cel mic al Shanghaiului, cândva singurul, acum secundar. Pentru că de aici avioanele zboară doar în China, scapi de anumite verificări, de rigurozitatea aeroporturilor internaţionale, te simţi mai în largul tău. Îmi place senzaţia de familiar, de mic. Învălmăşeala e relaxantă, dezordinea îţi dă o oarecare siguranţă. Aeroportul secundar al Shanghaiului pare gară, în timp ce Gara de Sud pare aeroport. Îmi plac avioanele mici, îmi place că ajung la ele cu autobuzul, nu pe un burlan. În timp ce toată lumea se înghesuie pe scară, inspectez partea asta îndepărtată a aeroportului. Urc scările încet, întorc capul să simt pe îndelete vântul de aeroport.

Yangshuo
Locul ăsta mă cheamă de mult, cu imaginile lui cu stânci abrupte înconjurate de apă şi ceaţă. Iată edenul visat. Râul larg, şerpuind printre munţi, bărci de bambus, verde, soarele la apus, adiere. De aici, de pe deal, se vede bine, o privelişte atrăgătoare. Cobori spre eden, dar nu te apropii decât de realitate. Negocierea pentru barcă îţi aminteşte că nu eşti în rai, te readuce cu picioarele pe pământ, mai exact în China de sud-vest, printre oameni. Ni se pregăteşte pluta, nu e de bambus, e de plastic negru în formă de bambus. Şi da, e cu motor. Lasă, măcar o să te ducă mai repede, mai departe, o să vezi mai mult. Pe pluta de bambus de plastic negru sunt amenajate scaune. Alăturate câte două şi cu faţa spre direcţia de mers, ca în maşină. Simţi că stai pe un scaun plutitor, căci pluta e ca o pojghiţă pe suprafaţa vălurită a râului. În spate, stă omul bărcii, mânuind motorul bambusului de plastic. Ai vrea să te aşezi direct pe plută, în faţă de tot. Şovăi, ţi se pare o îndrăzneală prea mare, o apropiere intimidantă. În cele din urmă te aşezi, doar tu, apa, vântul şi ondularea râului printre stâncile înverzite. Intimitate maximă. Uiţi de scaune, de barcă, simţi că pluteşti direct pe apă, pe o frunză, te mulezi pe ritmul valurilor. Te ridici doar când apa se înalţă şi dă năvală peste plută. (Îţi aminteşti de vasele mici şi ruginite de pe canalele din Shanghai, transportând grămezi în prora lungă şi scundă, te aştepţi oricând să intre apă, par nişte crocodili care-şi scot numai botul şi capul – cabina cu ochi de sticlă de unde marinarul îşi conduce crocodilul metalic.) Da, asta e o variantă de eden. Deşi cu negociere care strică buna dispoziţie, dar prin care obţii, iată, o oră de eden, de intimitate cu edenul, la un preţ rezonabil. Deşi cu barca de plastic imitând bambusul, cu uruitul motorului, cu vaci cu boturile pe sub apă căutând iarbă, cu oameni cu capetele şi mâinile pe sub apă şi fundurile în chiloţi în aer căutând vietăţi acvatice comestibile, cu un aproape înecat asistat de salvatori şi de trei bărci de gură-cască, cu turme de raţe domestice gălăgioase, pescari săraci şi localnici scăldându-se. Da, o bucată de eden realist. Iar omul bărcii se integrează, pentru că e exotic, pentru că tace. Ne plimbă mult, până când începutul a rămas de tot în urmă şi nu se mai vede nimeni, până când întunericul începe să coboare peste munţi peste râu peste plută.
A doua zi, când lumina coboară peste stânci peste câmpuri peste biciclete, pornim pe câte două roţi spre stâncile acelea ciudate. Izolate, presărate pe câmp, abrupte ca nişte fiorduri de uscat. Stânci individualiste, independente, nu prinse în munte. Te miră cum stau aşa ascuţite, ca nişte izbucniri iraţionale ale solului, iar în jur totul e plat. Par ireale, ca stâncile create în parcuri. Şerpuieşti printre munţii ăştia în miniatură, pe drumul asfaltat pentru înlesnirea turismului, o vreme cu grupul de biciclişti occidentali. După ce treci şi de ei, şi de vânzătorii ambulanţi, localnice cu copii în spate şi mărunţişuri de vânzare, coroniţe din flori de câmp, între două treburi gospodăreşti, te îndepărtezi, nu mai sunt decât stâncile, printre lanuri de orez şi livezi de portocali. Departe, în lanurile de orez, secerători cu pălării ascuţite şi largi, exotici şi tăcuţi. N-ai mai văzut până acum livezi de portocali. Livezi întinse şi pustii, cu fructe rotunde verzi-gălbui. Furăm o portocală, e mai bună decât toate portocalele, sau doar mi se pare, îmi voi aminti gustul acesta. O vreme, varianta mea de eden va avea gust de non portocală-între-zgârie-nori, de portocală proaspăt coborâtă din pom. Te miri că nu plăteşti nicio taxă de intrare de privire, această bucată de eden este gratis.

Autobuzul
De la un eden la altul ne deplasăm cu autobuzul şi cu trenul. De distanţă, de noapte. De-abia aşteptam să le experimentez, auzisem povestindu-se. Autobuzul de dormit e deja plin când urcăm seara. Aduce de mai departe călători adormiţi în paturi organizate pe trei rânduri orizontale şi două verticale, pune-ţi centura, ca să nu pici din patul îngust. Dormitorul comun pe roţi înaintează cu viteză prin întuneric, după curbele nebune îmi dau seama că suntem în munţi, pe serpentine. Dacă nu mi-ar fi somn, m-aş bucura de viteza şi de curbele care nu mă lasă să dorm. Mă minunez cum îşi permite şoferul să conducă aşa, înţeleg când văd că toţi chinezii dorm duşi. Ajungem pe la patru dimineaţa, nu înţeleg de ce oamenii nu coboară, aah, mai pot sta să doarmă până la ziuă, atunci de ce ne-am grăbit în halul ăla?! Cu această întrebare se încheie experienţa mea de somn la comun în superviteză curbată şi porneşte explorarea Kunmingului. Împreună cu un chinez călător de trei luni prin ţara lui, ne împărtăşeşte edenuri din colţuri îndepărtate ale Chinei. E ghidul nostru pentru o zi, ca orice chinez cu care se întâmplă să călătoreşti. Un parc cu foarte mulţi sportivi matinali, multe scări până în vârful unei coline înalte, un lac imens de aici, de sus, un morman de raţe rumenite, nişte cartofi foarte buni de la un vânzător ambulant bătrân, nu-i vrem cu condimente, chinezul călător nu-i concepe fără.

Trenul
Urmează cealaltă aventură de transport nocturn – trenul. În China, gara e o instituţie. Acces doar cu bilet, cozi lungi, garduri, uniforme, bagajele – scanate, scări rulante, panouri electronice, săli de aşteptare, mereu pline, pentru fiecare câteva linii. Alte garduri, alte uniforme, acces pe peron abia cu un sfert de oră înainte de plecarea trenului, pasarele şi scări care te duc direct pe linie. Organizat controlat taxat. Controlat din nou la urcarea în tren. În trenurile de lungă distanţă poţi să dormi soft sau hard. De la Shanghai la Beijing găseşti mai degrabă soft sleeper, se scot la vânzare primele, căci sunt mai scumpe. Nou şi curat, spaţiu, paturi moi, numai patru, mochetă& papuci, periuţă&pastă, umeraş, lămpi individuale, vază cu flori, reviste, un hotel pe roţi. Aceasta este o variantă de eden feroviar. De cincizeci de euro o mie de kilometri, o noapte.
Însă azi încerc hard sleeper-ul, mai tare, mai puţin nou, dar curat înainte să se ocupe, şi decent. Mai strâmt, mai înghesuit, mai descurcă-te şi cum poţi. Şi trebuie să-ţi aduci papuci, periuţă&pastă. Şi flori, dacă vrei. Să împarţi mai puţin cu mai mulţi. Să fie casa ta pe roţi pentru o noapte şi o zi. Să ai intimitate doar atunci când închizi ochii. Câte şase paturi în compartimentele fără uşi, ba unele trenuri nu au nici pereţii ăştia mici din stânga şi din dreapta uşii absente, ne spune un mexican care cutreieră China dormind etajat şi tare. Mai puţine delimitări, mai multă socializare. Când intri în vagon, te izbeşte activitatea de pe culoar, taclale, râsete, joc de cărţi, mâncare, ce contrast faţă de ordinea pustie şi discretă a soft sleeper-ului, ce călătorie socială, iar noi, străinii, suntem bonusul de divertisment al vagonului. Şase paturi, poţi dormi la etajul unu sau doi, te cocoţezi pe scări. De la etajul unu al patului meu văd direct în cutia cu tăiţei instant a chinezoaicei de la parter. Lumina se stinge peste tot la zece, nu o poţi stinge mai devreme, nu o mai poţi aprinde după, lumină comună. Tot până atunci se aud anunţuri în difuzoare, iar angajatele circulă pe culoar performând anunţuri publicitare ale unor obiecte pe care le şi demonstrează, sau interogându-ţi foamea cu mâncarea caldă şi minimagazinul pe care le împing pe roţi. După stingere, trebuie să merg vreo cinci vagoane până la o sticlă cu apă, toţi călătorii s-au retras în compartimentele ca nişte rafturi cu sertare, eu bântui în semiîntuneric prin dormitorul compartimentat. Îmi ocup locul în reţeaua de adormiţi, cineva doarme deasupra şi dedesubt, la stânga şi la dreapta, dincolo de peretele compartimentului, oameni necunoscuţi. Sertare cu adormiţi în trenul care înaintează în noapte, perpendiculari pe direcţia de mers. Dimineaţa se fac exerciţii de înviorare pe peron, în scurtele opriri. E coadă la toaletă, apoi prosopelele se întind de la un capăt la altul al culoarului, pe barele de la ferestre, doamnele feroviare le aşează pe toate ordonat, la acelaşi nivel, împăturite în trei, sunt fascinanţi chinezii.

Lijiang
Simţi că ai ajuns într-un loc diferit când vezi încărcăturile pe care le duc femeile în spate: coşuri şi copii. Lijiang este oraşul copiilor mici căraţi în spate în port-bebe-uri improvizate. Al coşurilor împletite colorat, încărcate cu cumpărături. Apoi te uiţi mai atent la chipurile oamenilor, asemănătoare cu ale tibetanilor, la costumele ici-colo tradiţionale. Afli că Lijiang este oraşul etniei Naxi, una dintre cele peste cincizeci de minorităţi ale Chinei, cu altă limbă, altă scriere, alte credinţe şi aerul acela de oameni care trăiesc la peste două mii de metri, înconjuraţi de munţi.
Ne cazăm în ceea ce se numeşte oraşul vechi, un labirint de clădiri cu arhitectură tradiţională, majoritatea hosteluri, magazine şi restaurante. Un labirint de alei pavate, înguste şi foarte înguste, refuzate maşinilor, mărginite de canale de apă, multe canale înguste te împresoară, întretăiate de poduri. Flori, peste tot, şi multe sălcii. Labirintul te cucereşte, sau te înghite de-a binelea, depinde de orientarea ta geografică. Deşi e prea aglomerat, deşi se sufocă de comercial, e o ocazie de a-ţi imagina cum trăiau oamenii, cum mergeau pe străzi şi stăteau în case care arătau cam aşa. Altfel de străzi, altfel de case decât vei vedea vreodată.
Cel mai bine se vizitează oraşul-tradiţional-chinezesc-locuit-de-turişti-internaţionali dimineaţa devreme, când e pustiu, ca să-l vezi. O bicicletă pe aleile pavate, un elev în drum spre şcoală în cârca bunicii, un coş cu verdeţuri cărat în spate, în lumina crudă a soarelui matinal. Nu te aventura spre margini, căci vei vedea cum se construiesc clădiri în stilul celor tradiţionale, oraşul vechi se extinde nou, copiat şi diluat. Labirintul, cu tot cu magazine restaurante hosteluri, se continuă pe dealul care înconjoară oraşul. De mai sus, oraşul se vede ca o grupare de acoperişuri perfect chinezească, e ceva misterios în îmbinarea lor de case strânse compact, şoptindu-şi ceva la ureche una alteia. La fel s-a căţărat labirintul şi pe deal, lipind o casă de alta, urbanizând fiecare bucată de pământ. Seara, nelipsitele lumini revelatoare proiectate pe clădiri.
Apoi, în jur, oraşul nou, şi în jurul lui, munţii. Te privesc de peste tot, îşi fac simţită prezenţa impunătoare ca şi cum ar fi aici, în oraş. Munţii ca început şi sfârşit, capăt, perete, graniţă. Ca reper, ca loc pentru privit al tuturor, dimineaţa, la trezire, seara, la culcare, în timpul mesei, prin fereastra restaurantului; de privit când zâmbeşti, când eşti îngândurat, când nu ai chef să te uiţi în ochii cuiva. Au recepţionat milioane de priviri, internaţionale, şi s-au răspândit, multiplicaţi în fotografii, peste tot prin lume. Yulong Xue Shan, Muntele Înzăpezit al Dragonului de Jad. Munţii care fac ca depărtarea să se vadă. Oraş cu privelişte statornică şi omniprezentă, senzaţia de siguranţă, de plin, că ai spre ce să priveşti. Spre ce să mergi. Spre ce să priveşti în timp ce mergi.
Spre munţii ăştia pornim cu entuziasm a doua zi, primii mei munţi chinezeşti. Pornim gândindu-ne cum să nu plătim taxa chinezesc de mare. Taxa de munte. Microbuzul opreşte la o răscruce, iar personalul, deja nesatisfăcut că nu ne convinsese să închiriem geci groase, inutile la peste douăzeci de grade, şi tuburi de oxigen la doar două mii de metri, ne explică cum nu putem urca deloc pe munte fără să plătim şi că, fie alegem înainte, plătim taxa cea mare şi telecabina, fie stânga, până într-un sat unde nu plăteşti decât caii pe care urci. Alegem caii, deşi vrem să urcăm pe jos. Ajunşi în sat, avem muntele liber de taxe în faţa noastră şi mai mulţi chinezi în jur încercând să ne închirieze cai ca să ne ducă acolo. Reuşim să scăpăm de ei, ne dăm seama că, gata, suntem liberi şi începem să ne îndreptăm spre munte, cu satisfacţia unei mari escapade, cu senzaţia că în China nu numai orizontul, ci şi muntele poate fi greu accesibil, că aici turismul se face numai organizat controlat taxat. Pe lângă noi treceau turişti călare, cu geci groase şi cu tuburi de oxigen la îndemână. Satul acesta cu cai e primul sat chinezesc pe care-l vizitez, sat adevărat şi, după înfăţişarea modestă, neobiectiv turistic. Una dintre cele mai intime apropieri de un loc din China, o pătrundere, căci nimeni nu te aşteaptă aici, decât în trecere, pe cai, oamenii nu sunt pregătiţi pentru vizitatori, nimic nu e jucat construit creat pentru turişti, nu se vinde nimic. Sunt doar ţărani pe uliţe, în case extrem de simple, din bucăţi de piatră, case ca nişte ziduri, cu ferestre doar pe faţadă şi majoritatea neîngrădite, nu te poţi abţine să nu intri prin curţi. Pe uliţă, parcă ai fi în curte, în curte e ca şi cum le-ai fi intrat în casă.

Au urmat câteva ore de urcuş, prima dată în China când nu avem chinezi în jur. Ba nu, s-a mai întâmplat pe dealul-munte din Nanjing şi pe Marele Zid, dar numai pe porţiunea unde nu se putea ajunge cu telescaunul. Aici e pur şi simplu munte-pădure-potecă-pârâu, neaparţinând neamenajat nerevendicat. Mai trec doar cai din când în când, zilnici în sus şi în jos, cărând câte un om în spate şi urmându-i pe cei care-i duc de căpăstru. Pas cu pas pe poteca nemarcată, prin vegetaţia asiatică pe care nu o analizăm, căci ceea ce vizităm noi aici este libertatea. Zărim o şandrama, foamea ne împinge într-acolo, căci măsuţa cu scăunele din faţa ei ne dă speranţe. Interior simplu şi mizer, o carcasă de metal, direct pe pământ, cuprinzând o familie de trei care urcă aici zilnic pentru a vinde mâncare. Ne deplasăm la faţa dezordonată a bucătăriei, neseparată de restul încăperii, pentru a ni se prezenta ingredientele şi a ne alege meniul cu degetul: asta. Tăiţei, varză, ouă şi încă ceva, nu ştim ce legumă e, dar încercăm. Ne dau şi ceai, în nişte pahare de multi-unică folosinţă, e foarte pitoresc. Pornim din nou, am rămas doar noi şi munţii albi, iar cerul e mereu albastru. Chiar simţi că eşti în alt loc, mai aproape de Ecuator şi mai aproape de soare.

Canionul Saltul Tigrului
Două ore cu autobuzul până la Hutiao Xia, Tiger Leaping Gorge, canionul peste care a sărit tigrul. Pe un drum pe care privesc cu mirare o realitate scrisă şi cu alte semne decât cele chinezeşti, semnele unei alte lumi. Autobuzul opreşte, toată lumea plăteşte. Reprezentantul taxatorilor urcă şi îţi taie bilet. Acum eşti liber să cutreieri muntele cât vrei, cât poţi. Aici e punctul de unde îl poţi aborda, aici începe urcuşul. Mergem printre lanuri de porumb, printre case împrăştiate, uite un localnic care-şi lucreză palma de pământ cu plugul tras de un bou. La o cotitură, un om şi calul lui; aşteaptă turişti pe care să-i ducă pe munte călare. Se ia după noi, merge în ritmul nostru, oprindu-se când ne oprim şi noi şi privind peisajul. Ştie că ştim. Că aşteaptă ca cineva să obosească, e la dispoziţia noastră. Nu zice nimic, dar vrea să spună o să vedeţi voi, eu cunosc muntele foarte bine, ştiu ce vă aşteaptă. Îţi ia din forţe numai prin sugestia asta, nu reuşim să-l ignorăm. Mergem mult timp aşa, cu ameninţarea tăcută în spate, trecem pe lângă alte grupuri cu urmăritori. Cred că se ataşează de oricine nu pare suficient de puternic sau de tânăr pentru muntele lor. Aşadar, pe mine mă urmează omul cu calul, pe mine mă consideră elementul slab al grupului. Aşteaptă să nu mai pot, ca un vultur care-şi aşteaptă prada să ajungă la epuizare. Încep să merg mai sprinten, să par mai sportivă, să nu creadă că obosesc aşa uşor. În vale, râul, săpând neîncetat cel mai lung canion din lume. E a doua întâlnire cu Yangtze, după cea de la Shanghai, mult departe de aici, la capătul călătoriei lui. E încă molcom, se ondulează larg printre versanţii terasaţi, înainte de a-şi înghesui apele în cei douăzeci şi cinci de metri dintre pereţii abrupţi şi strâmţi. De partea cealaltă, şirul de munţi cu vârfuri crestate şi albe. După câteva ore ajungem la o pensiune care arată suficient de domestic ca să simţi că te primesc în casa lor. Bucătăria e, să zicem, ţărănească, o vizitez, căci o bucătărie în China poate fi un obiectiv turistic. Dar pe cât de nestandard e bucătăria, pe atât de bună e mâncarea. Ne încrucişăm aici drumurile, privirile şi, poate, vorbele cu oameni de prin colţurile lumii, ne continuăm traseul. Omul cu calul e acolo, ca să continue cu noi, stă de vorbă cu alţi vulturi care-şi aşteaptă prăzile. Aici are loc primul contact, ne indică drumul, face propunerea, ne urmează, îl simt periculos de aproape, deşi tocmai m-am odihnit. Drumul e din ce în ce mai greu, plin de pietre şi abrupt. Mai e numai o jumătate de oră până la punctul maxim, şi nu mai pot. De fiecare dată când mă opresc se aşteaptă să cedez. În cele din urmă omul cu calul câştigă pariul nerostit, negociem, şi iată unde urc eu pentru prima dată pe un cal, pe un munte din China de sud-vest. Încurajez bietul animal, se tot opinteşte printre pietre, îi cer iertare în gând, dar relaţia care credeam că s-ar stabili de la sine într-o situaţie ca asta nu prea-mi reuşeşte. În vârf, nici măcar n-am apucat să-i dau calului un biscuit cu ciocolată, că au şi dispărut să vâneze alţi turişti. Punctul cu cea mai bună privelişte e păzit de nişte localnici vânzători ambulanţi, trebuie să le plăteşti dacă vrei să fotografiezi de acolo. E o stâncă îndrăzneaţă, un promontoriu în aer, te desprinzi de muntele pe care ai mers până acum, de potecile, pietrele, copacii, oamenii şi caii lui, ca să fii foarte sus deasupra râului. Îl priveşti în ochi, îi auzi vuietul, îi vezi zbaterea, iar pe partea cealaltă, munţi, munţii.
Urmează coborâşul, la fel de lung, pe partea ascunsă şi întunecată a muntelui şi un nou contact intim. O casă izolată pe marginea drumului, de piatră, te întrebi ce fel de oameni pot fi cei care trăiesc aşa, singuri între munţi. Ajungem înapoi de unde am pornit, ne reintegrăm în populaţia de turişti care colindă lumea în căutare de uimire, la fiecare întâlnire se încrucişează variante de eden aşa cum le-a trăit fiecare. Mai arunci o privire spre aceste locuri ştiind că, odată ajuns înapoi în civilizaţie, nu-ţi va veni să crezi că ai fost aici, aşa cum, atâta timp cât eşti aici, oraşul în care-ţi vei duce viaţa de acum încolo pare necredibil.
Mai multe poze.

Tatăl nostru cel concret

Am venit în China cu teama de ceea ce ştiam că poate însemna comunismul, de ceea ce ar putea presupune totalitarismul în secolul XXI într-o ţară în ascensiune, de ideea de cenzură. Eram hotărâtă să aflu cât mai multe. Dovezi, dovezi.

Nu afli nimic concret, comunismul nu se vede pe stradă, pe stradă sunt zgârie-nori şi branduri capitaliste. În ochii oamenilor nu luceşte totalitarismul, ci sărăcia. Dar începi să simţi atmosfera de care te temeai de cum deschizi televizorul chinezesc pentru prima dată, se scurge printre cuvinte mari, de după zâmbete largi, din imagini idilice. Te învăluie, te trec fiorii. Primele ştiri sunt întotdeauna cu oamenii de foarte sus, cei puşi autocratic în vârf, cu realizările, planurile de realizări sau măcar cu zâmbetele lor părinteşti către popor. Întotdeauna primele ştiri, şi cât mai multe. Şi înţelegi că lumea s-a amestecat rău de tot când vezi că ştirile în engleză mai sunt povestite, complice, cu zâmbetul pe buze, şi de câte un occidental. As the Chinese leader arrived for talks with Tanzanian President, people lined both sides of the street leading to the Presidential Palace to welcome him*. În China totul e minunat, numai în restul lumii se petrec mari nenorociri. În China sunt lucruri rele numai dacă sunt catastrofe naturale sau accidente, şi atunci în prim-plan este extraordinara intervenţie a statului, care salvează poporul. Se anunţă ştirile rele numai după ce a aflat toată planeta şi nu se mai poate ascunde nimic. Atunci mai cade câte un cap al dragonului, pentru imagine. Dacă vrei să simţi că eşti într-o ţară normală, trebuie să uiţi că există presă.

Cenzura?, întrebi de fiecare dată când ai ocazia. Nu afli nimic concret, dar când deschizi calculatorul, simţi cenzura pe monitorul tău. Când unele pagini de internet nu se deschid, când nu ai niciun rezultat pentru câte o căutare, lucrul ăsta nu există în acest univers paralel, te sperii puţin. Dar ţi se pare şi incitant, te crezi în mijlocul unui lucru important şi periculos, vrei să provoci marele zid chinezesc internautic. Te simţi măgulit că o pereche de ochi oblici ar putea urmări pe ce site-uri umbli, ce e-mailuri despre China scrii. Şi-ţi mai e teamă când deschizi năstruşnicul şi ilegalul progrămel pe care-l folosesc mulţi, străini şi chinezi, pentru a surmonta zidul informatic. Ai o explicaţie unică pentru toate problemele: când merge greu internetul, când nu primeşti un e-mail aşteptat, când nu poţi să accesezi Wikipedia, când ţi se întrerup convorbirile cu Europa sau măcar pârâie. De aici până la paranoia că ai putea fi urmărit, până la impulsul de a căuta microfoane şi camere ascunse prin casă, nu mai e decât un gând. După ce înţelegi, cu bucurie, dar şi cu o uşoară dezamăgire, că nu se va întâmpla nimic extraordinar cu tine, că nu te vor aresta pentru ceea ce gândeşti despre ei, începe să ţi se pară o ţară normală. Dar îţi continui goana după dovezi. Aduni frânturi, le potriveşti în sinea-ţi temătoare, filmele trebuie să fie aprobate de un birou special, filmul ăsta a fost retras pentru că prezintă partidul nici în rău, dar nici în bine, se pare că întreg biroul a fost demis pentru că nu observase; unele scene sunt tăiate, abia penultimul 007 nu a mai fost considerat periculos de cenzura chineză şi a fost difuzat pe marile ecrane. Nu te întreba despre ce scriu tinerii poeţi chinezi sau, mai degrabă, despre ce nu scriu.

Îţi rămâne internetul ca să râzi, ca să ţipi, dar te pot prinde. Şi te prind. Cu ajutorul companiilor de e-mail, cu ajutorul a mii de ochi pe monitoare, de mâini pe tastaturi – aşa te păstrezi pe primul loc în topul ţărilor cu cei mai mulţi jurnalişti arestaţi –, care deja nu mai reuşesc să pătrundă peste tot, bloggerii s-au înmulţit într-atât, încât vor să-i înregistreze cu numele real. Să mergi la un ghişeu cu buletinul, bună ziua, un permis de blogger, vă rog.

Te miri că au tradus în chineză 1984; pentru că nu se aşteaptă să înţeleagă chinezii ceva de acolo, mi-a spus un chinez care îl citise disident, în original. Te întrebi cum, dacă au permis proiecţia acestui documentar despre Coreea de Nord. Mintea ta coruptă la conspiraţii nu găseşte decât un răspuns, ca să vadă cetăţenii că în Coreea de Nord e iadul, că, în comparaţie cu mult mai răul acesta, cu alte ţări din Asia, în China e raiul pe pământ. Şi chiar este. Dar tu te gândeşti la acele părţi ale lumii unde poţi fi cât de individualist vrei, unde puţinii care-şi dau seama cum merg lucrurile, care măcar îşi pun întrebări, sunt liberi să spună, unde nimeni nu poate fi constrâns să servească vreun scop, nu ca aici. Aici nu de libertate brută sunt privaţi oamenii, ci de libertatea de a deveni oameni normali într-o ţară normală. Într-o ţară în care oamenii nu spun singuri că nu au nevoie de libertate, chiar crezând asta. Dacă vrei să te simţi liber în China, uită că există restul lumii.

Nu ştii mai nimic nici despre propaganda din China, afli doar că există un departament, concret, de propagandă. Ajunge şi la tine, prin panourile cu autorităţi salvatoare, prin emisiunile TV cu uniforme militare care recită şi cântă, cu tibetani care dansează la un fel de Cântarea Chinei, povestind muzical cât bine le-a făcut conducerea chineză. Ca să te simţi bine în China, nu te întreba cât din tot ce se spune-face e adevărat, neregizat. Nu te gândi ce strategii se pun acum la cale ca să crezi ce vor ei, ca să faci ce vor ei.

Ştiai că religia ortodoxă e interzisă în China, îţi aminteşti de fiecare dată când priveşti icoana pe care ţi-ai adus-o şi pentru care încă îţi mai e, poate neîntemeiat, frică. Dar înţelegi cu adevărat ce înseamnă zidul statului între tine şi tinele tău în biserică abia când nu vezi nicio cupolă ortodoxă, nicio catapeteasmă, nu auzi niciun clopot. Mai ales că au fost cândva, ar mai fi, e ca şi cum au fost înghiţite. Şi rămâi pentru totdeauna cu această perplexitate, că între-adevăr există locuri pe pământ unde nu eşti liber să faci asta sau asta, unde cineva, statul, Statul, îţi poate spune tu, străinule, mergi la biserica asta, tu, chinezule, la cealaltă. Nu ţi se întâmplă nimic dacă mergi la biserica chinezilor – doar că nu înţelegi nimic din slujbă –, dar e apăsător gândul că ceea ce tocmai faci, cu tine şi pentru tine, cu mintea ta, este, cel puţin teoretic, interzis. Îţi rămâne protestantismul, destul de internaţional, de diluat şi de lejer, destul de centrat pe individ, nu pe Dumnezeu, destul de practic, de adaptat şi de neextrem, încât să nu fie o ameninţare pentru sistem. Căci şi religia catolică e permisă numai dacă e independentă de Vatican, nu de Dumnezeu temându-se comuniştii, ci de Papa. Şi de ruşi. Dumnezeu erau ei. Mao e un dumnezeu. Dacă încă mai vrei să crezi că într-o ţară normală ai ajuns, nu te duce la biserică.

Trăieşti permanent cu gândul teama uimirea că cineva are putere absolută. Iar coborând ierarhic, puterea e tot absolută, doar că fragmentată, face parte din puterea superiorului, şi tot aşa până sus, ierarhic şi absolut. Bănuieşti puterea crescândă a umbrelor, bogătaşii Chinei, conducând fantoşele ierarhice. Îi compătimeşti pe lideri pentru viaţa de ghips pe care o duc, pentru eventualul moment când vor cădea în dizgraţie, vor deveni dispensabili, ba chiar nocivi, şi vor coborî de la superlativul de superioritate la cel de inferioritate. Căci istoria e partidul. Simţi corupţia plutind în aer, organizându-se în straturi, grade, intensităţi, mâncându-i pe oameni pe dinăuntru, ca nişte viermi, sufocând totul, oamenii respirând-o, aşa cum respiră aerul de vapori vara, ţi se face greaţă. De fiecare dată când o afacere necurată iese la iveală în China - sute de oameni au fost răpiţi închişi siliţi la muncă forţată în fabrici -, când vezi prostituţia în vitrină, bănuieşti un amestec al statului, căci în China totul e sub control. Sau măcar un acord tacit. Nimic nu se întâmplă fără să afle cineva acolo sus , şi dacă află, nimic nu se mai întâmplă decât dacă cel de sus vrea. În China, mafia e statul, spunea un cunoscut, spune lumea. Trăieşti cu o teamă difuză, iraţională, în una dintre cele mai sigure ţări. Te sperie chioşcurile poliţiei la câte un colţ de stradă, cu geamuri fumurii şi cu stemă. Te înfioară steagurile roşii, prea mult roşu, prea multe stele, mai multe decât vezi pe cer, prea multe uniforme, instituţiile cu însemne oficiale păzite de soldaţi kaki, cu arme şi priviri fixe, te întrebi ce înseamnă pentru elevi cravatele roşii legate neglijent la gât, pentru fiecare chinez.

Poţi să discuţi cu prietenii la masă, că sunt alegeri libere în partid, le vezi şi la TV, se aleg liber fiii şi rudele oficialilor, că o mişcare spirituală a fost violent anihilată, pentru că avea deja prea mulţi adepţi, prea mare influenţă, că există un partid special, elitist, din care fac parte numai intelectuali, că au dus chinezi în Tibet până au devenit majoritari, nu eşti arestat atâta timp cât nu îndrăzneşti să protestezi public. Căci e vorba de imagine şi aparenţe. Te întrebi în ce măsură comportamentul şi modul de viaţă al chinezilor a fost modelat de condiţiile socio-politice. Felul lor de a-şi reprezenta lumea. Câtă otravă le-a intrat în sânge, pentru câte generaţii.

Îţi dai seama la un moment dat că nu poţi afla adevărul despre China, ci numai frânturi clare sau întreguri voalate, te simţi nesigur. Afli mai mult din presa occidentală, de pe net, din zvonuri pe care le mai auzi pe la alţi străini şi mai puţin de la chinezi. Rămâi totuşi cu câteva certitudini generale, în China e mai mult capitalism decât în ţările capitaliste, principiile comuniste sunt mai mult teoretice, mai puţin foarte practicele nimeni-nu-poate-cumpăra-teren şi după-şaptezeci-de-ani-locuinţa-ta-revine-statului, e vorba acum de totalitarism pentru putere şi bani, oamenii trebuie să arate că încă mai cred în ideologia comunistă, mărturisite, de altfel, de mulţi dintre chinezi. Aduni cu grijă preţioasele lor răspunsuri:
„a trebuit să devin membru de partid ca să pot obţine serviciu la stat“
„nu am nicio siguranţă în China, vreau să emigrez în Statele Unite cu toată familia“
„cred că în cincizeci de ani în China se va ajunge la război civil“
„un primar al Shanghaiului putea comite orice ilegalitate, şi scăpa nepedepsit“
„nu putem avea încredere, avem o singură versiune, aceea a autorităţilor“
„există o anumită ierarhie în partid, nimeni nu are putere absolută“
„cu un singur partid e stabilitate, forţele politice nu se luptă între ele, se pot ocupa de ţară, chiar dacă mai şi fură. Îţi merg afacerile, mai ales dacă ai relaţii“
„Tibetul face parte din China dintotdeauna“
„ceea ce contează este că viaţa tibetanilor este acum mai bună“
„au fost salvaţi de la feudalism, ni s-a spus că erau sclavi“.
Dacă vrei să stai liniştit în China, nu-ţi pune întrebări despre democraţia Hong Kongului în ultimii zece ani, uită că din când în când se mai trage în câte un tibetan.

Înţelegi curând că occidentalilor le pasă mai mult decât chinezilor de libertatea şi drepturile omului în China. Că armonia totală domneşte aici pentru că orice formă de protest e interzisă, cu excepţia celor agreate-organizate de guvern, căci partidul e ţara, ţara e partidul, cum ar fi protestele-comemorare a atrocităţilor japonezilor în China. Te bucuri de siguranţa pe care o simţi pe străzi şi speri că nu de frică nu agresează chinezii nici măcar verbal sau cu privirea. Accepţi că de multe ori sunt doar diferenţe de formă între nedreptăţile şi neregulile din China şi cele din alte părţi, democratice. Că marea realizare a partidului este că a reuşit să scoată din foamete o cincime din populaţia lumii, că are în fiecare zi orez pentru peste un miliard de guri.

În cele din urmă, încheind o discuţie de câteva ore despre lucruri neconcrete cu fraza concretă eu am nevoie să ştiu câţi chinezi sunt închişi acum pe nedrept, la care nu există răspuns, pentru că nimeni nu ştie, renunţi să mai cauţi dovezi. Realizezi că ceea ce vezi este suficient ca să înţelegi. Dovada e bunul-simţ. Pentru majoritatea, chinezi şi străini, comunismul nu se mai simte, iar totalitarismul e invizibil, ca orice totalitarism bine pus la punct, te face să crezi că lucrurile îşi urmează cursul firesc. Comunismul chinezesc nu te atinge, nu dacă eşti un om normal cu preocupări normale, care nu se gândeşte că, în timp ce îşi umple coşul la supermarket, încă un jurnalist este închis pentru ani buni, că, în timp ce se uită la noul DVD cumpărat, ca de obicei, de la colţul străzii, cu filmul piratat înainte chiar să fie lansat, bătăi şi torturi se petrec în vreo închisoare a Chinei, în multe închisori; nu dacă nu te îndoieşti că toţi oamenii participă de bunăvoie la teatrul ăsta real, că mai cred în el; nu dacă ai încredere că oamenii se pot abţine de la abuzuri şi nedreptăţi când obţin putere absolută. Nu dacă nu te gândeşti că, trăind aici confortabil, fără să-ţi pese de toate astea, eşti complice al sistemului. Aşa ajungi să interiorizezi totalitarismul chinez, să crezi că e doar în mintea ta, e doar o stare, o paranoia a unora, puţini, căci toţi ceilalţi sunt mâncaţi distraţi resemnaţi relaxaţi. Relaxează-te şi tu, se ocupă ei de toate. Dacă vrei să te simţi bine în China, nu mai întreba nimic.

*http://www.cctv.com/english/20090216/106159.shtml

Kaki şi roşu

Beijing, piaţa Tiananmen. Uriaşă. O întindere de beton, întunecată de furtuna de nisip, prima mea furtună de nisip, care bântuie din când în când Beijingul, un mic deşert urban, din care oamenilor le mai revine numai o porţiune. Mă plimb prin mulţimea cosmopolită de turişti care se opresc să-şi cumpere suveniruri, îşi fac poze cu şepci Mao de un dolar, kaki şi cu stea roşie. Kaki. Roşie. În euforia lor turistică, oamenii nu observă barierele, cordoanele care-i separă de imensitatea pieţei. Eu le observ. Mă uit cu jind printre soldaţi, cu ochii mijiţi printre firele de nisip, la întinderea de beton, ca şi cum acolo ar fi libertatea absolută. Aş vrea să alerg până acolo, să scap de cordoane, să respir. Dar asta ar însemna prea multe lucruri nepermise.


Zona e re-stric-ţi-o-na-tă după evenimentele din 1989. Adică tancuri, gloanţe, sânge şi un tânăr în calea unui tanc. Acum se păzeşte amintirea celor întâmplate, se ţin închise gurile stafiilor, ale oricui ar vrea să vorbească liber despre. Şirurile de soldaţi te intimidează, sunt aici ca să nu îndrăzneşti un protest imaginar, tăcut şi nevăzut, o privire iscoditoare. Ca oamenii să nu ştie niciodată, dar nici să nu uite. Să nu ştie cum a fost, să nu uite cum spun ei că a fost. Te simţi redus la condiţia de animal înspăimântat, te întrebi cât strop din curajul acelor oameni ai fi avut, vei avea vreodată, îţi închipui teama soldaţilor la fel de mare ca a protestatarilor, de o parte şi de cealaltă a puştilor.


Cu cât te apropii de Oraşul Interzis, cu atât atmosfera e mai solemnă. Piaţa austeră, poarta impunătoare, paza, uniformele mai elaborate. Steagurile roşii fluturând în furtuna de nisip. Tabloul uriaş al lui Mao, pictat în stilul acela inventat parcă odată cu portretele primilor lideri comunişti, străjuieşte intrarea în fosta lume a împăraţilor chinezi, scanând toate interioarele care intră pe poartă. Şi veghează peste piaţa pieţelor, mătură China cu privirea, pătrunde în casele şi în inimile oamenilor. Ajunge până la Nanjing, în celălalt capăt al ţării, la adolescenta care ne-a mărturisit că vrea să studieze la Beijing pentru că, după ce a citit o carte despre marele mare, a devenit idolul ei, făuritorul Chinei, pentru că acolo se odihneşte, iar spiritul lui e încă viu, i-a spus cartea fetei, ne-a spus nouă fata, cu sincer şi emoţionant entuziasm. Îmi amintesc de ea de fiecare dată când îl văd pe Mao în forme multiple: bancnote, toate bancnotele Chinei, statui, statuete, ceasuri, căni, tablouri, multe fotografii cu Mao în restaurantele cu specific Hunan, învăţăturile lui Mao, suveniruri, suveniruri, sper să nu-l visez. Mao pictat pe boabe de orez, şireturi cu Mao, scobitori cu Mao. E un fel de zeu, mi-a spus un chinez.


Mulţimea haotică e tăiată de coloanele care defilează cu pas cadenţat. Turistele se fotografiază cu soldaţii, ei se amuză. Sunt oameni, te convingi când îşi întorc unii spre alţii capetele cu căşti de metal, îşi vorbesc şi-şi zâmbesc, în timp ce încearcă să-şi păstreze poziţia de drepţi. Oameni cu gloanţe. Mă sperie să văd arme adevărate atât de aproape, izvoare de moarte în repaus, ignorate în mulţimea turistic euforizată. Mă întreb care dintre puşti a spart vreo ţeastă, care a tras vreodată, care mâini.


Soldaţii şi poliţiştii par să facă parte din peisaj, sunt parte din piaţa Tiananmen, par să fi rămas aici de la evenimente. De la gloanţe, sânge, tancuri. Tânărul a dispărut. Pentru mine nu sunt o masă de soldaţi fără chip. Îi privesc cu atenţie de aproape, mă uit direct în ochii lor, îi jenează puţin privirea mea fixă. Privesc cu uimire-dragoste-rece-dispreţ-curiozitate expoziţia de soldăţei. În priviri le aud inimile bătând, le aud vocea cu care îşi gândesc gândurile. Sunt atât de tineri, mă întreb de prin ce colţuri ale Chinei sunt adunaţi, cum simt relaţia cu arma, ce cred ei că păzesc aici. Soldaţi kaki în cea mai roşie piaţă a Chinei.