Zgarie-nori de gelatina

lui ALexandru

Am o priveliste destul de generoasa de la etajul 14, dar cand caut orizontul, privirea mi se izbeste in zgarie-norii de peste cateva strazi. Incerc in stanga – sunt si mai inalti. Apoi in dreapta – nici o sansa. Cu o mica speranta in suflet, m-am urcat pe bloc, la etajul 20, dar dincolo de cladirile inalte n-am reusit sa vad decat alte cladiri, si mai inalte. Si asa in tot Shanghaiul, orizontul se opreste dintr-un zgarie-nori in altul. Pana la urma uiti ca mai exista orizont (ca de fapt nici nu exista, nu?), abia daca iti mai amintesti ca exista cer (care nici el nu exista, zic unii…). Ba iti amintesti cand il vezi oglindit in sticla zgarie-norilor. Dar pentru chinezi nu pare sa fie o problema, poate nici n-au timp sa se mai gandeasca. Doar cate un zmeu colorat se mai inalta peste zgarie-nori, sa verifice el: exista sau nu exista cer? (Eu cred ca exista, pentru ca altfel unde ar mai sta norii albi si pufosi, de unde ar mai cadea zapada?)

M-as multumi doar cu o fasie de orizont, doar cu un centimetru. Dar cati zgarie-nori ar trebui dati la o parte pentru asta… Acum, ce pretentii absurde am si eu. Parca in Bucuresti vezi orizontul! Pai nu-l vezi, dar mai exista cate un loc magic secret unde mai poti primi cate o portie din linia pamant–cer. Aici n-ai decat sa te urci in Oriental Pearl Tower, la 468m de la pamant la cer si sa te multumesti cu noul concept de orizont: linia cer–zgarie-nori. (Mai bine zi mersi ca a ramas macar cerul in ecuatie!) De altfel, cum orizontul nu e obiectiv turistic, nimeni nu se plange. In orasul fara orizont exista atatea alte noi orizonturi.

La inceput, cand treceam pe langa zgarie-nori, mi se pareau impresionanti, ma simteam ca un pitic si mi-era teama sa nu ridice un picior de beton si sa ma striveasca. Cresc ca ciupercile, din sticla argintie, albastra, verde, aurie, gri, facand valuri din astea sau din alea, reflectand asa sau altfel; cu cupola, cu turn, cu arcade. Nu va mai povestesc cum sunt inauntru. La Shanghai o cladire de zece etaje e piticanie, de la 20 in sus mai stam de vorba, iar majoritatea zgarie-norilor au cel putin 50 de etaje.

Acum m-am obisnuit cu ei, sunt asa de multi, ca nu ma mai sperie. Cateodata stau ore intregi si ma uit la cladirile astea uriase de sticla si beton. Sunt ca niste copii mari sfiosi. Incearca sa stea seriosi si nemiscati, pentru ca sunt in serviciul oamenilor. Dar eu ii vad cum barfesc, flirteaza, ii mai pufneste rasul si trag cu ochiul sa vada ce prospatura se mai inalta prin vecini, daca va fi mai grozava decat ei. Sunt cam cu capu’-n nori; stai sa-i vezi cand e ceata! Dimineata, oamenii primesc cu intarziere razele de inviorare, pentru ca zgarie-norii, profitand ca birourile inca nu s-au ocupat, joaca ping-pong cu soarele-minge-galbena-luminoasa. (Ce sa zic, cum e chinezu’, si zgarie-noru’. La sapte dimineata, si chinezii isi alunga somnul cu un badminton in parc.)

Cel mai mult imi plac zgarie-norii vesperali. Fiecare cladire inalta care se respecta are lumini-semnal-anti-avion, asa ca tot orasul pare impodobit cu o instalatie uriasa de brad. Pe masura ce se stinge lumina zilei, se aprind luminile noptii. E o incertitudine de inter-regn in care se topesc culorile, sunetele, luminile, formele. Zgarie-norii isi pierd contururile, devin niste cladiri de lumina. Renunta la seriozitatea si scortosenia diurna si se pregatesc pentru viata de noapte. Devin translucizi si moi, par niste gelatine colorate si dulci, iti vine sa musti din ei.

Sunt atat de translucizi, incat ai putea vedea prin ei... orizontul.