duminică, 28 decembrie 2008

Dezintegrare

Întrebi câte un străin de ce a ales să plece din ţara lui şi să vină aici, îţi răspunde că lui îi place China. Cu interes îl întrebi apoi mai în detaliu ceanume şi dece. Pare să fie prima dată când îşi pune problema, şi recunoaşte în cele din urmă, faţă de tine şi de el însuşi, că pur şi simplu voia să plece din ţara lui şi s-a nimerit să fie China. Acolo totul era plictisitor, nu se întâmpla nimic. Aici e altfel, totul e nou, provocări&incitant, cunoşti oameni noi, îţi faci repede prieteni, explorezi. Te simţi liber, departe de griji şi de obligaţii. Eşti văzut altfel. Te vezi şi tu altfel. Ai plecat ca să scapi de eşecuri, de tot ce nu e ţara ta, de tine însuţi. Aici toate te fac să uiţi de tine şi de viaţa dinainte, aici trăieşti în exterior. Oraşul colcăie de turişti, de lux şi mizerie, zgârie-norii cresc ca din apă, oraşul e dinamic, îl simţi viu, simţi şi tu că trăieşti. Aici te resuscitează sistemul sclipicios-zgomotos-luminos de entertainment ori de câte ori rişti să pici în monotonie. Ţi se injectează din afară toată bucuria pe care nu o mai poţi găsi înăuntru. Puţini străini vin aici pentru că iubesc China, pentru că o aleg şi vor să o descopere. Pentru majoritatea este doar un refugiu, o oportunitate, locul tuturor posibilităţilor, de unde nu mai vor să se întoarcă în ţările lor. Sunt cosmopoliţi, internaţionali, intergalactici, universali. Ai vrea să le zici profitori, paraziţi chiar, dar sunt consideraţi o binecuvântare pentru buna dezvoltare a Chinei. Expaţi simbiotici. China în simbioză cu restul lumii.

Săracii se duc să fie servitori în Occident, bogaţii vin să fie stăpâni în Orient. Căci străinii se simt regi aici. Salarii mai mari, preţuri mai mici, case mai mari. Servicii ieftine la tot pasul, nici nu mai fac curat – femeile de serviciu costă foarte puţin –, nici nu-şi mai gătesc, cu un salariu acceptabil în Vest, străinii sunt aici de-a dreptul bogaţi. În ţara lor erau oameni obişnuiţi, sau oameni deosebiţi printre alţi oameni deosebiţi; aici totul gravitează în jurul lor. Sunt experţi, şefi, sunt supermeni, aduc locuri de muncă şi boluri de orez. Dacă o viaţă comodă şi plină de distracţii îţi doreşti, atunci aici o să te-ngropi. Aici eşti cineva fără să fii cineva, fără să faci nimic, doar să-ţi plimbi fundul alb pe stradă. Puţin îţi pasă de situaţia din China, doar profiţi cât poţi pentru binele tău şi pentru câştigurile companiei. Iar dacă apare vreo umbră de regret, conştiinţa ta se va curăţa rapid la primirea scrisorii anuale cu calculul impozitului plătit statului chinez, adică două pagini în chineză şi un rând în engleză: Thank you for your contribution to China’s flourishing and prosperity!

Aici toţi expaţii devin feţi-frumoşi. Vin în China bătrâni graşi urâţi, îşi aleg femei tinere frumoase ambiţioase. Oricine îşi poate găsi soţie. Chinezoaicele ar face orice să pună mâna pe un străin, concurenţa e foarte mare, e un noroc să atragă atenţia unui lao wai, aşa că nu-şi permit să-i respingă atunci când nu le plac. Femeile sunt pur şi simplu la picioarele tale, poţi să calci pe ele, îmi spunea un străin. Se vând pe speranţa că vor deveni iubite, poate chiar soţii de occidentali, pe iluzia că vor deveni americance, că vor avea casă masă haine, mai multă stimă de sine şi motive întemeiate să se creadă mai grozave decât alte chinezoaice.

Când sunt întrebată cum e în China, răspund că duc o viaţă liniştită şi fără griji. Viaţa de expat la Shanghai e călduţă, comodă, uşoară. Fără obligaţii sociale, eşti singur şi liber să faci ce vrei. Nu mai simţi presiunea de a vizita oameni rude prieteni, de a le fi alături la diferite ocazii. Nu mai “când te căsătoreşti? când faci copii?” Nu mai dai nas în nas cu oameni cu care nu ai ce să vorbeşti, dar cu care trebuie totuşi să schimbi câteva cuvinte. Aici toţi oamenii care nu vrei să existe pur şi simplu nu mai există. Telefonul sună mult mai rar. Ai mai mult timp liber. Aici totul e mai uşor pentru că nimic nu e al tău, nu poţi să urăşti, dar nici să iubeşti. În ţara ta te deranjează anormalitatea pentru că aparţii, pentru că simţi că e al tău. În China eşti în vizită, nu te poţi implica. Aici nimic nu e apăsător, ajungi să priveşti totul detaşat, oricât de rău ar fi, e interesant pentru că e nou. E pitoresc să vezi cocioabe şi oameni săraci făcând orice pentru a supravieţui. Şi chiar când te deranjează, nu poţi nici măcar să visezi că ai putea modifica ceva. Nu ai prieteni să discuţi problemele social-economice, cel puţin nu ca în ţara ta, unde discuţi cu acea revoltă dacă nu iluzionată că ar putea schimba lucrurile, măcar bine ţintită către o figură-instituţie. Aici oraşul nu are chip, nu are reprezentant, iar tu nu ai existenţă socială, eşti doar un turist prelungit. Dacă scapi într-un lac pe stradă, nici nu ştii pe cine să înjuri, nu ştii cum îl cheamă pe primar şi nici cum arată. Nu-ţi pasă, şi e bine.

Însă încet-încet te diluezi. Viaţa asta e totuşi prea relaxată, superficială, ireală. E prea simplu, ca o poveste, ca într-o realitate virtuală în care simţi că e prea uşor ca să fie adevărat. Lipsa anotimpurilor maxime condensate puternice, toate fructele prezente tot timpul anului, luminile oraşului noaptea ca ziua te fac să pierzi contactul cu ritmurile aşa cum le ştiai, nu mai simţi curgerea timpului, începi să te simţi atemporal şi nemuritor. Hiperactivitatea metropolei, viaţa de distracţii pe care o poţi duce te fac la cincizeci să te simţi de treizeci, îţi dau iluzia întineririi, a tinereţii fără bătrâneţe.

Aici înţelegi că, deşi te schimbi imperceptibil, oriunde în lume rămâi tot tu, că, oricât ai vrea, nu scapi de obsesii, defecte, frici, slăbiciuni, preconcepţii, că nu-ţi pierzi visurile, nevoile, afinităţile, ataşamentele şi dragostea doar pentru că nu mai duci viaţa dinainte, doar pentru că eşti departe. Erai obişnuit să trăieşti într-o lume agitată, să te simţi conectat la cotidianul de evenimente conflicte pasiuni bârfe drame minuni. Iar aici nu se întâmplă nimic, iar dacă se întâmplă, nu ajunge până la tine, e prea linişte, prea uşor, nu sunt provocări, nici lupte, nu ai nicio satisfacţie, simţi nevoia să ai din nou probleme. Nu ai în ce să-ţi investeşti energia. Viaţa de expat e ca o vacanţă prelungită. Timpul se alungeşte, se lăbărţează, spaţiul se anulează. Nu mai eşti un nod în reţeaua de prieteni, familie şi locuri. Te vezi rupt de orice context, rămâi aşa cum eşti în tine însuţi, dezgolit de toate imaginile pe care ţi le creaseşi despre tine, căci nu mai e cine să le vadă. Devii un punct izolat, care ar trebui sa aibă valoare în sine ca să reziste, să-şi fie autosuficient. Simţi că ceva nou şi important se va întâmpla cu tine, că acum te vei pierde pentru totdeauna, fără speranţă, sau că te vei regăsi cum n-ai crezut. Fără repere, fără schema zilnică, izgonit din piesa în care te-ai trezit şi în care ştiai să-ţi joci rolurile, existenţa ta se redefineşte, se stilizează. Singur şi izolat, te apropii de condiţia de om primordial. Te analizezi în condiţii extreme, eşti un animal într-un autoexperiment. Eşti o metafiinţă, iar existenţa ta e metaviaţă. Până la urmă, toate se împacă meta în poveste. Când povesteşti chinezilor despre România şi românilor despre China, cu neomenească sinceritate, cu autoironie crudă. Până începi să te joci şi să te dejoci pe tine însuţi, să-ţi pui viaţa în scenă, până aproape te lichefiezi. Te-ai integrat? Nu, m-am dezintegrat.

21 de comentarii:

Anonim spunea...

Cu toti am vrea sa avem o viata buna si frumoasa in Romania, insa nu toti reusesc. Mie imi este sila de tara asta. As dori mai degraba sa fiu expat pentru restul zilelor mele. Chiar la capatul pamintului.

Anonim spunea...

Mi-a placut postarea. M-am intors recent in Romania si Romania ma apasa cu toate problemele ei.

Anonim spunea...

foarte frumos scris

Sorin Sbarnea spunea...

Tocmai am dat peste blogul tau si mi se pare foarte interesant. Sunt curios si ce fel de job ai acolo si daca mai cunosti si alti romani.

Camelia spunea...

Eu n-as pleca din tara asta plin a gropi, uneori fara lumina noaptea in parcuri, cu viata plina de probleme. Daca le ai inseamna ca existi. Toate acestea sunt doar o pata de culoare in griul cotidian. "Sunt roman in tara mea, oficial mi-e bine asa", ca sa citez un cantec aparut acum pe posturile muzicale din tara. As pleca doar ca sa vizitez, sa-mi largesc orizonturile, dar nu m-as vedea traind departe de familie, prieteni. pentru ca m-as dezintegra...

Costel spunea...

Interesant. Totusi in ecuatia dezintegrarii lipsesc multe date:
- data plecarii din Romania (ex inainte de 89 sau dupa).
- plecarea a fost pe motive politice sau financiare.
- daca ai venit la rude/sot/sotie etc sau la nimeni.
Cei care vin usor si asteapta realizari mari se dezintegreaza repede.
Un lucru e clar: nu esti niciodata 100% integrat.
Sa urmarim daca Iulia se va dezintegra. Iar dupa dezintegrare se va integra din nou?

Iulia spunea...

Anonim (1): N-aş mai pleca din România decât dacă ar fi totalitarism.

Iulia spunea...

Anonim (2): Un compromis pe care alegi să-l faci sau nu. Cam despre asta e vorba, despre posibilitatea de a alege un compromis sau altul. Îţi doresc să-ţi faci destule bucurii, astfel încât să uiţi cât mai mult de probleme. :)

Iulia spunea...

Anonim (3: Mă bucur că-ţi place.

Iulia spunea...

Sorin: M-am întors în România, am actualizat profilul acum. Am lucrat la un joc video, făceam ceva legat de limbi străine. În aproape doi ani am cunoscut numai o româncă. După ce am plecat, ea a cunoscut câteva zeci de români, s-au reunit de ziua naţională.

Iulia spunea...

Camelia: Integrare reuşită în ţara ta! :)

Iulia spunea...

Costel: Din motive politice aş pleca, doar dacă n-ar fi libertate viaţa mea aici ar fi mai grea decât în alte ţări.

Costel spunea...

La Multi Ani!

Catalin spunea...

La multi ani!
Ni hao!
Am fost si eu in China, in anul 2003 cand a fost apogeul SARS, doar pentru 3 luni. Am stat in Wuxi, am vazut ca ai poze de acolo, dar am vizitat Shanghai, Nantong, Shouzou, si inca 2 "orasele" (acolo considerau oras mic daca avea 5 milioane de locuitori). Nianjing nu l-am mai vizitat pentru ca au fost ceva restrictii cu SARS ul. Am reusit sa citesc doar jumatate din postari, restul pentru maine. Mi-au redesteptat multe amintiri, am avut ocazia sa stau in dreapta soferului intr-un miniautobuz, a intrat in intersectie plina cu biciclete si scutere, am crezut ca ii face praf pe toti, dar s-au desfacut ca un evantai, si nimeni nu a patit nimic. Tiruri pe autostrada cu incarcatura supradimensionata si fluturand. Bicicleta am avut, s-a rupt lantul de cateva ori, dar era service in strada, asa ca s-a rezolvat repede. Studentii vazuti de mine aveau foarte mult bun simt, fetele la 20 de ani aveau mintea celor de 13 ani din Romania, in privinta baietilor si hainelor. Am fost si eu invitat la frizerie masaj, dar am refuzat spunand ca tin prea mult la parul meu, si prefer sa il duc inapoi in tara. Cred ca extravaganta e doar o exceptie, sau poate s-a mai schimbat China de acum 5 ani. Oricum orasele se schimba de an la an, am vb recent cu o fosta studenta care a vizitat anul trecut Wuxi si spunea ca e de nerecunoscut. Peste tot negocieri, nu am invatat sa numar, aveam calc. si le aratam, stiam sa intreb cat costa. Am avut si nume chinezesc Dou Dou.

Iulia spunea...

Costel, un an cu dulceaţă îţi doresc! :)

Iulia spunea...

Dou Dou era de la Cătălin sau era o poreclă? Unde lucram eu le puneau porecle străinilor. Unui francez brunet, cu mustaţă şi cioc i se spunea "Orientul Mijlociu" :)Am avut şi eu un nume chinezesc, dar nu l-am reţinut. Probabil şi poreclă, dar nu m-a interesat. Aveau însă probleme cu numele meu, îmi spuneau şi scriau Lulia.
Şi eu am stat în dreapta şoferului, dar în autobuz spre aeroport, dacă nu ziceai tu, nu-mi mai aminteam. A fost foarte fain, pe străzile suspendate din Shanghai, să vezi tot oraşul în lumina de răsărit. N-am fost la Nianjing, dar am vizitat Nanjing.

Catalin spunea...

Dou Dou era porecla, era mai usor pt ei de pronuntat, cica ar fi insemnat amuzant sau asa ceva ca eram eu mai glumet. Da, strazi suspendate in Shanghai, aqaurium, Jim Mao Tower (atunci era a 3 a din lume), era langa turnul de televiziune. In Wuxi am fost pe insula de pe Taihu Lake, nu mai stiu cum se numea, am vazut ca ai poze de acolo, lacatele ale iubirii cu numele lor. Am fost si eu mirat cand i-am vazut in pijamale, pt ei era ceva normal oricum. Am avut unii colegi din Africa, copiii erau foarte mirati sa ii vada, aratau cu degetul si tot radeau, probabil era prima data cand vedeau asa ceva. Foarte interesante postarile tale, pline de viata. Ai talent, poate te apuci sa scrii o carte despre experienta chinezeasca, am sa fiu primul cumparator.

fLoreign spunea...

Am inteles ideea. Probabil cam ca Ewan McGregor in rolul lui Nick Leeson din Rogue Trader, in Singapore.

Pe de o parte, nu as putea semna declaratia conform careia ma angajez sa nu fac nimic ilegal acolo, cand o droaie de chestii din declaratia drepturilor omului sunt ilegale in China.
Apoi am vazut deja destui chinezi pe aici la mine ca sa nu-mi doresc sa vad mult mai multi.

Iulia spunea...

fLoreign: N-am văzut filmul. Nu e nevoie să semnezi o declaraţie, sunt chestii de bun-simţ, le respecţi sau pleci.

Iulia spunea...

Cătălin: Şi acum am fiori când îmi amintesc de lacătele alea, încâlcituri de fiare ruginite, de-a dreptul groteşti. Altfel, mi-a plăcut pe insulă, aş fi vrut să fie mai puţin amenajată. Trebuie să recunosc, deja sunt nostalgică după China. Când se va putea, vrem să vizităm provincia Xin Jiang. Da, poate va fi şi o carte.

Dan spunea...

Esti fantastica, cu tot respectul.
Ai un mare talent la scris. Articole despre China , Asia se gasec la tot pasul , dar sunt cenusii gazetaresti.
La tine este altceva.. Mi-am rupt din timpul ff putin pe care il am si am citit cateva postari . Minunate

Subscribe in a reader