Prin Nanjing, la fereastra plimbătoare

A treia zi: Jungla îngrădită şi fereastra plimbătoare Urmând verdele, am ajuns la un munte-parc. Am urcat cu telescaunul, apoi pe jos, până la ceea ce părea să fie unul dintre vârfuri. Mulţi chinezi aleseseră să sărbătorească aici ziua muncii. Într-un urcuş cu fuste, tocuri şi umbrele dantelate, ca la promenadă, căci erau scări până sus. Se mai opreau să-şi cumpere tăiţei, să-i mănânce pe vreo stâncă şi apoi să arunce ambalajele în jur; erau coşuri de gunoi, dar erau şi măturători. În vârf, pac!, poze-poze şi înapoi. Dar muntele de-abia începuse, mai era încă mult verde de parcurs, aşa că ne-am continuat drumul în coborâş-urcuş. Am ajuns repede la un drum pustiu, căci aici nu ajungeau scările, nici telescaunul. Doar câţiva biciclişti de munte. Să nu mai auzi oameni gălăgioşi, nici zgomotele maşinilor, nici urletele industriale ale oraşului. Drumul şi pădurea erau amenajate astfel încât să-ţi fie clar pe unde trebuie să mergi şi să nu-i încurajeze pe aventuroşi. (Nu că ar fi chinezii prea, ei de altfel nici nu înţeleg ce rost are să mergi cu cortul, ce, nu poţi să dormi la hotel!?) Gardul semiînalt de piatră îţi dă senzaţia că nu prea ai libertatea să mergi unde vrei, deşi tare mult ai lua-o de-a dreptul prin pădure. Şi am luat-o.

Să experimentezi o pădure asiatică, încâlcită misterios şi tropical, fără nicio potecă, are pentru tine semnificaţia unei adevărate jungle, doar pentru că n-ai mai trecut printre plante şi arbuşti atât de dese. Simţi că pătrunzi într-un teritoriu neumblat şi autosuficient, că trebuie să ai o anumită atitudine ca să nu-i tulburi armonia. Pare că restul oraşului e îngrădit şi aici e libertate. Când am ieşit din petecul de sălbăticie înapoi la drumul amenajat am auzit din nou zgomotele oraşului apropiindu-se încet, făcând trecerea de la liniştea verde la gălăgia artificială. Ore întregi de urcând şi coborând, şi la capătul coborâşului un lac. Murdar, dar lac în pădure, şi cu pescar solitar. Îşi lăsase scuterul undeva departe şi stătea pe scăunel cu spatele la oraş. Să ai un munte cu lac în mijlocul oraşului. A fost o cură de verde binevenită, la întoarcerea în Shanghai pădurea de zgârie-nori a fost o vreme mai… translucidă.

Pentru un transport în comun mai eficient, în Nanjing erau multe autobuze cu etaj. Porţie dublă de chinezi. De departe, par nişte melci cu cochilie. Nişte melci cam vitezomani, căci merg foarte repede. Opreşte un autobuz-melc-vitezoman, ne înghesuim şi noi cu chinezii. Ne grăbim să mergem la etaj, ce bine, locurile din faţă nu sunt ocupate. E o fereastră mare cât tot peretele-cochilie, vezi tot oraşul de la înălţime. Iar curbele se simt mai fain la etaj. Aici, sus, începi să simţi că autobuzul nu mai există, parcă s-a desprins etajul-cochilie de parterul-melc. Nu mai este decât scaunul tău, la fereastra plimbătoare. Iar tu eşti doar ochi. Îmi pun picioarele pe pervazul scund şi încep să zbor. Atât, doar încep. Toată plimbarea etajată e ca un început prelung de zbor nu mai sus de înălţimea a două niveluri pe roţi. Iar seara, când formele lucrurilor se estompează, când nu mai vezi solul şi nu mai vezi departe, te simţi şi mai sus, ţi se pare şi mai mult că zbori, te-ai plimba aşa prin tot oraşul.

Când te apropii de centru, simţi că aluneci printr-un tunel rotitor de lumini colorate. În miezul acela colcăitor numai cu pasul se poate ajunge. Cobori ca să te amesteci cu luminile şi zgomotele în mulţimea nocturnă. Pe ce-a mai rămas din arhitectura tradiţională (şi unde n-a rămas au mai construit, şi mai tradiţională) au altoit ostentativ, îngrămădite, simboluri. Dragoni uriaşi, luminoşi, cópii mărite de vase chinezeşti, dar nu de lut, ci de lumini colorate. Sau clădirile vechi au devenit, tradiţional chinezeşte, magazine de suveniruri. La lumina zilei vezi canalele curgând sincer, când pline de farmec, când mizere. Dar întunericul maschează realitatea diurnă, iar luminile cosmetizează întunericul. Seara canalele arată numai ce vor ei să arate, nu mai sunt decât oglinzi pentru nebunia luminoasă, scene pentru o realitate secundă, jucată, şi cutii de rezonanţă pentru cântece. De la distanţă vezi în întuneric forma de lumină a bărcilor, fiecărui pod i se caţără pe onduleuri liane luminate colorat. E o atmosferă de bâlci-show sino-lasvegasian, dar oamenii se simt bine, respiră înghit emană lumini şi muzici.

Şi mai înghit ceva. Din toate părţile, de la prăvălii-barbecue mai mult sau mai puţin improvizate, se aud sfârâituri, fum&aburul aduce miresme, beţişoare pe care stau înfipte carne peşte legume caracatiţe şi alte bucăţi de vieţuitoare terestre şi acvatice îşi aşteaptă clienţii pentru a fi puse la fript. Sfâr, sfâr! Ici-colo porumb fiert, fructe, felii de pepene. Cu o nucă de cocos cu pai într-o mână şi o felie de ananas pe băţ în alta, şerpuiesc şi eu în haloul-meu-roi de raze şi sunete printre chinezi în sărbătoare, mă ciocnesc surd şi elastic de halourile altora, totul devine lin, căci şi vânzătorii care-şi întind marfa pe jos, la picioarele tale, şi bicicletele au aura lor protectoare. Poze de la George