joi, 6 noiembrie 2008

China e pretutindeni

lui Romain

Mi-am luat rămas-bun, în gând, de la oamenii pe care îi vedeam din când în când, în timp ce-i priveam şi îmi spuneam că, probabil, nici nu vor observa că a dispărut din viaţa lor prezenţa mea ocazională, cel mult vor avea, aşa, un gând neconştientizat, apoi vor uita cu totul relaţia noastră mai mult vizuală şi tăcută. Mi-am făcut bagajele, bucuroasă că au încăput toate cărţile şi toate rochiile. Am privit pentru ultima dată zgârie-norii aprinzându-se şi gata, s-a terminat. Toate astea vor fi la fel în continuare şi fără mine. Am plecat din China, dar nu m-am despărţit de ea. Mai am de disecat, autodisecat, mai am de scris. Încă nu-mi dau seama prea bine ce înseamnă că am stat aproape doi ani la Shanghai, că am plecat de acolo, în sfârşit, că am lipsit doi ani din România, că m-am întors acum. Cât, cum m-a schimbat China.

Dar ştiu sigur că nu mai locuiesc într-un apartament modern şi spaţios, la etajul 13, într-un complex cu părculeţ, fântână arteziană şi portari care cântă.
Locuiesc într-o garsonieră, la etajul 3.
Nu mai am fereastra cât peretele, de la care, pe divan, beam ceai cu oraşul şi priveam zgârie-norii ziua-noaptea, autohipnotizată, numai aşa reuşind să nu mă mai gândesc la nimic.
Aici încă nu ştiu cum îmi voi goli mintea.
Ferestrele nu-mi vor mai fi spălate pe afară de câte un chinez alpinist, interpus între mine şi privelişte, ochi în ochi de o parte şi de alta a geamului, la etajul 13. Toate ferestrele.
Nu mai am şaptezeci de canale în chineză.
Nu voi mai lucra într-un zgârie-nori, amintindu-mi de lumina zilei doar la apus, când soarele îmi trimitea pe la marginea jaluzelelor, pentru două–trei minute, câteva raze peste degete şi peste taste.
Nu voi mai avea colegi care nu mă pot privi în ochi şi nu mă salută.

Aici maşinile opresc la trecerile de pietoni, mai ales când e semafor şi e verde, în Shanghai am uitat că aşa e normal.
Acolo mă simţeam ca peştele în apă pe bicicletă, ca un peşte într-un şuvoi de peşti. Aici va trebui să port cască, mă voi simţi ca un intrus printre maşini.
Nu voi mai experimenta râuri de biciclete, nici trafic iraţional-senzorial, dar perfect funcţional.
Nu voi mai trece râul cu bicicleta pe vaporaş.
Mi-am vândut bicicleta roşie cu coş, aici nu voi găsi alta la fel, dar mi-am adus pelerina mov.
Voi încerca să nu aplic în Bucureşti principiile traficului din Shanghai, căci sigur nu va merge.
Mă voi stropi când voi merge cu bicicleta prin ploaie, pentru că străzilor româneşti le place apa şi o strâng în lacuri.
Oamenii se vor uita miraţi când mă vor vedea în fustă pe bicicletă.
Nu vor fi parcări în care să-mi las bicicleta, nici service ambulant exact acolo unde se strică.
Adio, piste largi, aici sunt doar o glumă galbenă printre pietoni, maşini şi copaci.
Pe trotuarele chinezeşti mă feream de biciclete, pe trotuarele româneşti nu voi avea loc de maşini.
Dar voi putea înjura primăria.
Spaţiile dintre blocuri nu vor fi părculeţe sau parcări de biciclete, ci parcări de maşini, maşini cât vezi cu ochii, încâlcite, îngrămădite, arogante şi alarmante, stăpâne pe viaţă pe bucata de teren de sub roţi.
Adio, taxi ieftin oriunde şi la orice oră, adio, metrou modern şi şoferi care îţi deschid când alergi după autobuz.
Aici nu e imposibil, ca acolo, să circuli fără bilet, dar îţi poţi cumpăra abonament.

Nu mă mai simt captivă în cel mai mare oraş din lume.
Pot ajunge mult mai uşor în sălbăticie şi nu trebuie să plătesc ca să urc pe munte.
Şi vor fi câmpuri, câmpuri întregi de floarea-soarelui.
Nu mai văd pădurea de zgârie-nori, ci de blocuri identice-identice, gri, şi am senzaţia că orizontul îmi este mai acccesibil.
Nu voi mai avea starea de nelinişte iraţională sub împletiturile de străzi suspendate, dar voi zâmbi pasajului suprateran care avansează ca un melc glumeţ.

Gata cu mâncarea chinezească, super picantă, super multe chestii. Adio, beţe, mă întorc la furculiţă.
S-a terminat cu orezul aproape zilnic, am mâncat cât pentru toată viaţa.
Aici se găseşte pâine la orice colţ de stradă, nu de zece ori mai rar şi nu de câteva ori mai scump, ca la Shanghai.
Am spus „pe curând“ portocalelor cu frunze, adevărate, zemoase şi dulci, ananasului pentru suc proaspăt, celor şase luni de pepeni pe an, mangoului, ofertei bogate de castane, cartofilor dulci copţi.
Legumele nu vor fi omniprezente.
Nu voi mai bea, zilnic, lapte de soia cald.
Se vor găsi prăjituri bune şi brânză adevărată, nu franţuzească sau italiană, şi iaurt acru, nu doar dulce.
Nu voi mai avea restaurante ieftine pe alese, voi petrece mai mult timp la piaţă şi în bucătărie.
Nu vor fi minirestaurante improvizate pe trotuar, ci shaorma la orice colţ de stradă.
Îmi e mult mai puţin teamă că, pentru bani, sunt în stare să pună orice în mâncare.
Acolo, fiecare om e nedespărţit de borcanul său cu ceai, în care plutesc frunze verzi sau flori; aici voi vedea din nou oameni beţi, oameni îmbătându-se.
Eu voi bea în continuare ceai verde.

Coorăşenii mei de acum nu fac exerciţii în grup dimineaţa şi individual în tot timpul zilei, în parc şi pe unde apucă. Nu voi mai avea aparate în aer liber.
Nu mai zboară zmeie peste tot, oamenii se vor uita miraţi la zmeul meu.
Nu voi mai face masaj la salonul modest de cartier, unde mă lăsam frământată după tehnici chinezeşti de mâinile ferme ale femeii cu chip blând.

Nu mai umblă oamenii în pijama şi cămăşi de noapte pe străzi.
Nu mai văd copii cu fundul gol în pantalonii desfăcuţi între picioare, din faţă până-n spate, făcându-şi nevoile peste tot.
Nu mai aud oameni vorbind prea tare, de parcă ar ţipa, nici vânturi trase firesc, cu toată libertatea pe care nu o au în atâtea alte acte.
Nu voi mai vedea câte un chinez scărpinându-se în nas, apoi privind rezultatul căutării, în timp ce discută cu cineva.
Nu voi mai auzi sunet de tăiat de unghii la birou, în autobuz sau chiar la restaurant – unghiile chelneriţei, între două comenzi.
Iar oamenii nu vor dormi uşor şi liber pe unde apucă, cât apucă.
Se va găsi şi hârtie igienică gri şi nefină.

Aici parcurile nu sunt închise – oamenii daţi afară cu portavocea – la lăsarea serii.
Şi nici nu sunt invadate de zeci de mirese, făcând poze-poze-poze regizate idilic-visător-tandru, cu luni de zile înainte de nuntă.
Se vor găsi chiloţi tanga şi sutiene fără burete, fără.
Nu vor fi, mai dese decât chioşcurile de pâine la noi, frizerii saloane de coafură hair style hair consulting hair insulting – pentru ciopârţit împestriţat cârlionţat ţepuit părul lor negru bogat drept.
Nici, la fel de dese, bordelurile deghizate în saloane de masaj, le recunoşti imediat după fetele îmbrăcate sumar care se zăresc aliniate pe canapele, vitrine cu corpuri de închiriat.
Nu mai văd femei fără forme, cu păr lung, frumos când natural, dar urât când purtat cu naturaleţe pe picioare; nici bărbaţi efeminaţi, nici feţe incredibil de calme, impenetrabile.
Chipuri cărora nu le poţi ghici vârsta. Priviri oblice, curioase, dar cuminţi.
Văd gospodine rotunjite bine, burtici crescute direct proporţional cu puterea de cumpărare, oameni grei, îngreunaţi.
Priviri personalizate, îndrăzneţe, insolente. Democratice.
Voi vedea câini pe străzi, cerşetori pe trotuare.
Îmi va fi din nou teamă de potenţiali agresori.
Voi vedea biserici, biserici şi biserici şi oameni închinându-se, închinându-se.
25 decembrie nu va mai fi o zi ca oricare alta.
Nu vor mai bubui două săptămâni de artificii înainte de Anul Nou Chinezesc.
Mulţi oameni în aceleaşi locuri, vrând-nevrând făcând aceleaşi lucruri ca acum doi ani, ca acum mai mulţi ani. Locuri schimbate, oameni care nu mai sunt.

Nu va trebui să negociez preţurile, căci sunt afişate şi fixe, dar oricum voi plăti mai mult.
Aici nu sunt prea mulţi oameni prea săraci, având ca scop supravieţuirea.
Şi nici nu cară deşeuri cu triciclete, cu saci mari la spinare, ecologişti de nevoie, certându-se între ei pentru un pet care tocmai e aruncat la coş.
Nu sunt rase cartiere întregi, zgârie-nori nu cresc în loc, ca Făt-Frumos în poveste, nici nu mă întreb unde au fost trimişi oamenii care locuiau acolo, şi, mai ales, cum.
Nu voi mai vedea muncitori lucrând şi noaptea, şi sâmbăta, şi duminica, decât, poate, aduşi din China.

Vara nu voi mai înota în aburi, dar iarna voi scoate aburi pe gură.
Voi vedea soarele pe cer, pe cerul albastru senin, nu lăptos.
Iar soarele va pleca de jos şi se va opri jos, nu va sta numai sus pe cer, lumina lui mă va mătura orizontal dimineaţa şi seara.
Oamenii nu-şi vor proteja cu umbrele feţele albe-dar-galbene, ci îşi vor arămui chipurile artificial.
Aici, umbrela mea de soare li se va părea ceva anormal, dar se vor plânge de insolaţie.
Nu va mai fi verde tot anul, timpul nu va mai sta în loc, voi avea din nou covor colorat toamna şi alb iarna, voi simţi frig, frig adevărat.
Voi face oameni de zăpadă, de ZĂPADĂ.
Adio, aer condiţionat şi vara, şi iarna. Bine v-am găsit, calorifere dragi, căci mă veţi aştepta cu căldură.

Nu mai văd imaginea lui Mao peste tot.
Nu mai sunt site-uri care nu se deschid, nici noţiuni care nu se găsesc pe internet, nu există.
Nu mă mai gândesc că trăiesc într-un stat totalitar, Republica Populară Chineză, că cineva acolo sus are putere absolută. AB-SO-LU-TĂ.
Voi asista, democratic, la spectacolul campaniilor electorale.

Pot vorbi din nou numai în româneşte, dar nu orice, nu fără grija că sunt înţeleasă.
Nu mă mai pot preface că nu înţeleg atunci când nu am chef să aud ce-mi spun oamenii.
Nu mai aud halou! din toate părţile.
Nu-mi mai sunt inaccesibile semnele scrise peste tot în jur, nu mă mai simt prizonieră dincoace de scris, dincoace de sens. Dar mă simt asaltată de litere, de cuvinte scrise peste tot, pe care le citesc fără să vreau.
Voi uita, încet-încet, câte un cuvânt chinezesc.
Voi fi din nou un anonim, nu mă voi mai simţi ca un animal rar.
Nu mă mai simt singură, deşi, poate, voi comunica mai rar cu prietenii, cu mai puţin dor, îi voi visa mai rar.
Nu voi mai zbura douăsprezece ore cu avionul, nu voi mai experimenta aeroporturi.
Nu voi mai îndesa brânză şi cărţi în bagaje. Brânză şi cărţi.
Nu voi mai avea foldere denumite „România“, dar voi păstra „China“.
Voi calcula ora invers, cât e acum în China? Plus şase.
Nu o voi simţi, totuşi, prea departe, căci China e pretutindeni.
Voi vrea să mai revin, căci n-am văzut decât a mia parte din aceată ţară cât un continent.
Voi avea certitudinea că nimic pe lume nu e aşa cum pare, că nu poţi cunoaşte decât dacă trăieşti vezi respiri tu însuţi, poate nici atunci.
Voi conştientiza vag, dar permanent, cu un simţ de orientare nou încrustat, că pământul e rotund, că stau pe un guguloi. Că lumea pare mică, dar că e imensă dacă ştii să deschizi lumile care o compun.
Întrebarea nu va mai fi te-ai integrat?, ci te-ai reintegrat?
Voi merge din nou la teatru filme evenimente; nunţi botezuri aniversări înmormântări.
Voi putea deschide o carte imediat ce apare în librării.
Mă voi putea plimba, aşa, din senin, între Romană şi Universitate, poate în felul ăsta să-mi golesc mintea.

16 comentarii:

caramica spunea...

Bun venit inapoi, Iulia! Ne-a fost dor de dumneavoastra ca unui zid de o fereastra... vorba poetului :) Foarte frumos postul, nu stiu daca eu as fi in stare vreodata sa VAD cu atata acuratete ce a fost si ce este, nici daca m-as muta, nici daca as ramane...

Anonim spunea...

se vede Romania mai bine din China si viceversa nu-i asa? :)

Iulia spunea...

caramica, şi mie mi-a fost dor de tine, ca unei ferestre de un zid. :) nici nu-ţi doresc să vezi toate astea, tu vezi-ţi în continuare de poveştile tale...

da, anonimule, si viceversa ...

Irina spunea...

uneori nu am rabdare sa citesc foarte atent ce scrii ... dar aceasta ultima scriere a fost fascinanta :)

Anna spunea...

Bine ai revenit in lumea noastra cu blocuri cenusii, in plin anonimat. Si cand ai chef de o plimbare sa ma chemi si pe mine...vom deschide cate o carte (sau poate aceeasi carte) si vom discuta...nu stiu ce anume, dar vom discuta >:D<

Anna spunea...

Si inca ceva...imi va fi greu sa intru pe acest blog si sa nu mai gasesc o minunata poveste despre Tara Soarelui-Rasare

Iulia spunea...

Mai am de scris, Anna, asa ca vei mai putea citi aici, o vreme, povesti despre China.

Iulia spunea...

Irina: Romania te face mai rabdatoare? :)

mirela spunea...

adevarul este ca nu poti sa nu regreti China, in unele aspecte.

abia astept sa ne vedem acasa si sa depanam amintiri.

Camelia spunea...

Eram eu, Iuli...din motive necunoscute mi-a aparut alt nume...

Irina spunea...

nu stiu daca e legat de romania ... dar stilul tau de a scrie in randurile astea e diferit si mai aproape de stilul care imi place mie ... mai mult descriptiv si mai putin reflexiv/metoaforic (dar ambele necesar a fi prezente oricum). lasa omul sa isi imagineze el reflexivitatea si metaforele .. nu i le da tu pe toate :) but this is just me :)

Iulia spunea...

Cami: mi se părea mie ceva cunoscut...:)

Iulia spunea...

Mirela: ha ha, da, cu plăcere, că oricum tu şi Mihai aţi văzut mult mai mult din China... :)

Iulia spunea...

Irina: Da, mi-am pus şi eu problema asta de multe ori, dar cred că mai durează până să reuşesc să controlez mai bine... O să mă gândesc şi la tine când voi mai scrie ;)

Anonim spunea...

Foarte frumos scris!
Ghita
New York

ellie spunea...

Eu am fost intr-o excursie "maraton" in China anul acesta si m-a fascinat. Shanghai-ul este pe locul 2 in prerintele mele :)
Uite cateva ganduri:
http://cafeneaua-vieneza.blogspot.com/2011/09/china-jurnal-de-calatorie-i.html
http://cafeneaua-vieneza.blogspot.com/2011/09/china-jurnal-de-calatorie-ii.html
http://cafeneaua-vieneza.blogspot.com/2011/09/china-jurnal-de-calatorie-iii.html
http://cafeneaua-vieneza.blogspot.com/2011/09/dor-de-china.html
http://cafeneaua-vieneza.blogspot.com/2011/10/china-jurnal-de-calatorie-iv.html
http://cafeneaua-vieneza.blogspot.com/2011/10/china-jurnal-de-calatorie-v.html

Subscribe in a reader