Floarea-soarelui. Instructiuni de cultivare

Ancutei A.

Am venit in China cu gandul la peisajele acelea salbatice, cu lacuri inconjurate de munti acoperiti de vegetatie luxurianta; si stanci irationale; cred ca le-am vazut prin filme sau prin desene chinezesti sau le-am citit prin carti. A, si mai era ceatza.

Am gasit in schimb un Shanghai care seamana cu orasele din filmele SF: cetati compacte in care totul e automat si electronic, in care nu mai exista fir de iarba, unde mereu e ceata sau intuneric si totul se desfasoara pe verticala. Shanghaiul inca nu e chiar asa, dar mi se pare ciudat sa vad o sosea suspendata cu cate patru benzi pe fiecare sens, peste care e alta suprapusa. Am vazut si trei una peste alta, ajungand pana la inaltimea unui bloc, sau „doar“ doua si peste ele metroul „de suprafata“ (mai degraba „aerian“). Intestine incurcate de fier si beton, care inghit masini si oameni. Ma intreb oare cate ar putea sa construiasca unele peste altele. Se vor opri doar cand vor circula masinile prin aer. Cand trebuie sa traversez o strada care se intersecteaza cu una suspendata, am un sentiment de neliniste, ca atunci cand trec pe sub Podul Grand. E un spatiu de beton, ostil omului si vietii in general, ca uzinele comuniste pustii sau ca un cartier de blocuri ramas neterminat.

M-am intors din vacanta in Romania cu o imagine in minte: campuri galbene, nesfarsite, de rapita, doar rapita galbena si cerul albastru. Inapoi la Shanghai, m-am simtit si mai captiva, cu fiecare zgarie-nori care se construieste greutatea cu care apasa e mai mare, afara e mai departe. Cu cat se extinde mai mult, pe verticala si pe orizontala, cu atat te simti mai claustrat. In parte mai occidental decat orice oras vestic, Shanghai iti da uneori sentimentul ca nu mai exista afara, ca si cum toata planeta ar fi un oras imens si n-ar mai fi ramas niciun petec de pustietate.

Mi-au mai revenit sperantele cand am vazut ca au floarea-soarelui de vanzare, la florarie. Mi-am zis ca asta inseamna ca au si campuri intinse cu floarea-soarelui, probabil cele mai mari pe care le-as putea vedea vreodata. Si cel mai mare orizont, ca doar China e atat de mare… Si cu gandul la campurile de rapita si de floarea-soarelui, cu dor de pustietati, am plecat in cautarea unui sat de oameni, cu case, doar case si oameni. Bineinteles ca n-am gasit un sat, dar dupa o ora de mers cu autobuzul eram in afara Shanghaiului – in sfarsit privirea nu iti mai era agresata de zgarie-norii-papatori-de-oameni-si-de-cer, vedeai localitati cu case, cu cladiri pitice; apoi casutele cu canale de apa printre ele... Si campuri, nu chiar pustii, dar campuri; si, cel mai important, campurile nu aveau capat, si, la sfarsitul acestui necapat – nepretuitul orizont. Insa dupa vreo 100 de km n-am vazut niciun camp de floarea-soarelui, adica nici macar un fir. Si atunci mi-a picat fisa ca e cam devreme, ca minunata floare a astrului pe care o vazusem la florarie era…, da!, crescuta intr-o sera. SE RA SER AS ERA. Si eu credeam ca floarea-soarelui refuza sa creasca in sera, adica fara cerul albastru deasupra. Dar acum totul e posibil, poate au creat un cer artificial, ca cel din The Truman Show, ar pacali pe oricine.

La destinatie am descoperit ca nu era tocmai un sat (cred ca pentru unii chinezi sat inseamna un orasel mititel), ci un parc cu arhitectura traditionala. Si cu bani. Dar, dupa dezamagirea turistica de la vestitele Gradinile Yuyuan – tot arhitectura traditionala –, din centrul Shanghaiului, am ales ce era gratis: un lac mare cat o mare, pustiu de mare. Si aici nici nu-mi mai amintesc cum a fost – si nici pozele nu ma fac sa-mi amintesc –, poate pentru ca nu a fost nimic, am stat asa si m-am uitat, cat am putut de mult, ca un desertic care bea prea multa apa cand in sfarsit da de ea.
Fuga din orasul vertical s-a incheiat repede, ca pleca autobuzul; m-am intors intre zgarie-nori ca un evadat, de bunavoie, la celula lui cu usa mereu deschisa.

Dimineata zgarie-norii inghit infometati sute de oameni grabiti, ii mesteca bine noua ore, apoi ii scuipa seara, ca pe niste prazi de boa pe jumatate digerate. Dar nu prea le prieste canibalismul, caci, spre seara, v-am spus, se fac translucizi. Hihihi.

In pijamale prin universuri paralele

Denisei

Intr-o zi, in traficul aglomerat din Shanghai mi s-a parut ca vad o biciclista in pijama. Ce, au descoperit chinezii o noua costumatie sport?! Nu se poate, mi-am spus, sigur era un costum care doar semana cu o pijama, a trecut si repede... ti s-a parut. Cand am vazut o alta femeie in pijama, cu pantofi si cu geanta pe umar, am simtit ca mi se pregateste ceva. Apoi au inceput sa apara din ce in ce mai multi: in pijamale pe scuter, in pijamale pe bicicleta, in pijamale la piata, in pantofi cu toc si pijamale! In pijamale in parc, ca si cum ar fi in curtea casei; in pijamale la supermarket! Vezi pijamale umblatoare mai ales in weekend si seara. Sotul cu sotia la brat in pijamale, mama si fiica in pijamale la cumparaturi. Acum au inceput sa apara in pijamale de vara. Barbati in pijamale trei sferturi si cu maneca scurta, in parc, picior peste picior, fumeaza relaxati o tigara! S-a intors lumea cu fundul in sus si eu nu stiu? (poze)

Cand ii vad, mi se blocheaza mintea, ma simt ca intr-o piesa absurda de teatru absurd. E ca si cum ordinea acestei lumi, asa fragil echilibrata cum e, ar fi in pericol si toate, asa cum le stiam, vor fi deodata pe dos. Ma cuprinde o frica nedefinita, ca de sfarsit de lume, e ca si cum ai fi fost trecut cu forta intr-un univers paralel, care doar seamana cu lumea ta, dar e guvernat de alte ne-legi, in care orice s-ar putea intampla. Daca intr-o zi vor fi toti in pajama pe strada? Atunci eu, in haine normale, voi fi anormala... Sau daca vor incepe sa umble pijamalele singure pe strazi, din ce in ce mai multe, ca intr-o invazie extraterestra? Extra-domestica.

Mintea mea, care a inteles sau macar a acceptat atatea „diferente culturale“ chinezesti, care a priceput teorii indraznete si abstractiuni fistichii se panicheza la aparitia acestor pijamale umblatoare. Si dupa o scurta perioada de entuziasm incepator, in care am crezut ca am gasit in sfarsit un loc in care oamenii prefera firescul normalului, cred ca m-am cam vindecat de revolta impotriva regulilor absurde ale lumii euro-occidentale; imi place asa cum e, cu tabuuri, cu lucruri care se fac si lucruri care nu se fac, cu pijamalele-se-poarta-in-casa.

Mi-e teama sa nu ies si eu in pajama pe strada intr-o zi. Am inceput sa visez ca mi se intampla asta. Si cum imi place sa experimentez din cand in cand tot felul de ciudatenii pe care le vad pe aici, as putea fi tentata… Asa ca mi-am aruncat toate pijamalele. Nu cred ca voi mai purta vreodata, sunt periculoase pentru ordinea lumii. Si daca vedeti pe undeva pijamale euro-occidentale la plimbare, sa nu-mi spuneti.

Intersectia cu pesti

lui Marius C. Pop

Peste ani, cand ma voi gandi la Shanghai, imi voi aminti cu siguranta de intersectia asta mica de langa blocul in care locuiesc. Nesemaforizata. (poze)

Patru strazi disproportionate se aduna in intersectia asta, cea mai ciudata pe care am vazut-o pe aici. Strada Zhenning incepe ca o strada larga si moderna, cu patru benzi, dar se poticneste dupa 100m, se izbeste in sirul de cocioabe care se intinde pe partea stanga si e nevoita sa se continue cu un ciot, adica cu o straduta cu o banda pe un sens si cu o semi-banda, pentru biciclisti, pe celalalt sens. Desi banuiesc ca strada mai ingusta e mai veche decat cea larga, impresia mea a fost ca aceste maghernite s-ar fi ivit pur si simplu in mijlocul strazii largi, injumatatind-o si obligand-o sa-si impinga masinile de pe cele doua–trei benzi pe o singura banda. Straduta care vine din stanga e mai degraba o ulita, fara masini, doar cu biciclete si motociclete, iar cea din dreapta e singurul loc din Shanghai unde am vazut masini parcate pe trotuar.

Stau uneori si privesc, minunandu-ma, forfota din intersectie. Exista o trecere de pietoni, dar e ca si cum n-ar fi. Toti intra in intersectie fara sa se gandeasca si fara sa se uite in jur, sau mai bine zis, fara sa le pese: autoturisme de toate marimile, mini sau maxi-carute trase de oameni pe biciclete sau pe jos, motociclete si biciclete incarcate cu orice sau cu oricine. Se aventureaza fiecare spre destinatia sa cu aerul cel mai firesc, ca si cum intersectia ar fi libera si n-ar mai trece nimeni altcineva. Se incalcesc in centru, incat ai impresia ca nu se vor mai descurca nicicand si ca vor produce un mare ambuteiaj. E insa un haos care functioneaza dupa propriile-i reguli. Se descalcesc singuri imediat, dupa niste reguli numai de ei stiute, mai ales dupa „lasa-ma, ca te las si eu“. Claxoane, pe toate vocile si tonalitatile si de toate intensitatile, din belsug in toata saracia lor, insa fara ca cineva sa para nervos. Daca s-ar gasi soferii romani in asemenea „conditii de trafic“, s-ar face toti gramada in mijlocul intersectiei. Dar chinezii astia se descurca, au aceeasi atitudine cu care supravietuiesc si in viata de zi cu zi.

Si nu mica mi-a fost minunarea cand am observat ca in spatiul asta mic se mai improvizeaza din cand in cand si o piata-de-strada-instant-de-mana-a-doua, facand circulatia si mai haotica. Adica pe 50 m pe fiecare dintre cele trei strazi-ciot ale intersectiei vezi intinse pe jos felurite legume, verdeturi, fructe, chiar si peshte, mai ieftine, dar de calitate mai slaba. Dar nu stiu de ce, nu le ajunge trotuarul, care pe alocuri e destul de incapator si de liber, se incapataneaza sa se instaleze pe marginea strazii, chiar in intersectie. Ciudat, desi strada larga este, evident, mult mai incapatoare, nu-i vezi niciodata intinzandu-si marfa acolo. Poate simt si ei ca nu s-ar incadra in peisaj? Impresia e una de plasa de prins cumparatorii, un spatiu stramt prin care esti obligat sa treci, sa te impiedici de vanzatorii care te ademenesc laudandu-si marfa, mai ales daca ai aruncat o privire, oricat de indiferenta, si, eventual, sa cumperi. Putin mai departe se instaleaza cei care isi vand marfa direct din carutele atasate de biciclete. Cand nu mai e suficient loc, aceste vehicule-tarabe-de-legume se instaleaza si vizavi, adica pe semi-banda biciclistilor, ocupand-o in totalitate. Acum masinile si bicicletele dintr-un sens si bicicletele din sensul opus trebuie sa-si faca toate loc printr-un spatiu foarte stramt, si tot se descurca! Dupa ce au trecut de ingramadeala din intersectie, participantii la trafic mai dau astfel de un alt nod pe care trebuie sa-l descurce.

Oamenii care locuiesc vizavi au casele in strada, adica intre patul lor si masini nu se afla decat usa si 1m de trotuar. Si usile sunt mai mereu deschise, pentru ca acolo au si o mica pravalie, si casa: patul, o masa cu televizor sau calculator, acolo gatesc, spala rufe, isi cresc copiii. Intr-o astfel de „casa“, in jumatate din camaruta sunt instalate rafturi pana sus si sunt asezate perechi de pantofi, ca in orice magazin. Deocamdata n-am indraznit sa fac o poza, mi-a fost jena de saracia acestor oameni, care traiesc intr-o camaruta cat bucataria mea. Nu m-ar mira ca vreun om care nu mai are unde locui sa-si puna la un momendat dat o dugheana in mijlocul vreunei intersectii, ca spatiul ala tot nu foloseste nimanui, nimeni nu ocoleste centrul imaginar, toti o iau prin stanga.

Daca te incumeti sa mergi pe trotuarul de 1m, iti dai seama curand ca nici de acel 1m nu poti beneficia in intregime, ca pe alocuri este ocupat mai mult de jumatate de cate un stalp, de un fel de bazin pentru scurgerea apei, ca trebuie sa-l imparti si cu alti trecatori sau cu vreun vanzator ambulant. Iti dezvolti perspicacitatea invatand sa-ti feresti capul de rufele care atarna acolo, in strada, evident, la inaltimea chinezilor si avand grija sa nu calci in gropi. Cand mai sunt cativa metri pana in intersectie, metrul de trotuar se ingusteaza treptat, iar ultimii pasi ii faci pe niste cataroaie de beton, ca si cum ai trece un parau pasind pe pietre. De partea cealalta se afla strada larga cu cladiri moderne, unde oamenii traiesc confortabil in apartamente de 100mp. Cum treci intersectia, si pretul fructelor creste.

La inceput mi-a fost greu sa traversez intersectia, poate fiindca voiam sa o traversez ca in Romania, respectand relativ niste reguli relative. Totul a devenit simplu cand mi-am dat seama ca trebuie sa fac ca ei, sa pun piciorul in strada fara sa ma uit. Sa intru in mijlocul ingramadelii si sa ma descurc acolo. Si asta cu cel mai mare calm, ca intr-o plimbare de relaxare. In intersectia asta, unde oamenii aluneca unii pe langa altii ca pestii in multimea de vietuitoare din ocean. Ba nu, ca intr-un acvariu. Urias, totusi acvariu.

Paste nefericit

sau Happy Easter!

lui Lucian

Pe la jumatatea lui martie mi-am dat seama ca a trecut jumatate din postul Pastelui fara sa stiu. Mi-am zis, iata, e primul an cand nu tin post. A venit apoi Saptamana Mare, fara serile deniilor. Mi-am zis ca nu-i nimic, ca sarbatoarea si-asa trebuie traita interior. Voi citi singura evangheliile. Fara cumparaturi, fara oameni care se bucura, fara familie si prieteni, fara slujba de Inviere, fara lumina, insa cu mai multe email-uri cu urari de „Paste fericit!“ decat in alti ani. Pregatirile? M-am incapatanat sa le fac. Am cumparat ceva ce arata ca un chec, pe post de cozonac. Miel si-asa nu mananc, l-am inlocuit cu pui. Drobul – vegetarian. Dar la ouale rosii nu puteam sa renunt. Vreo doua zile am cautat metode de colorare a oualor.
Am jumulit toate cepele rosii din casa pentru cele doua oua de sarbatoare. Apa, da, era rosie, dar ouale au iesit maronii. Maronii! N-am vrut decat doua oua rosii pentru un Paste improvizat, si ele ies maronii… In tara asta rosie, eu nu reusesc sa obtin niste oua rosii… M-am gandit chiar sa le infasor in bucatele din steagul chinezesc. Dar salvarea a venit intr-un fel tot de la patria mea temporara: mi-am sacrificat oja rosie, adusa din patria parasita temporar – bineinteles, era Made in China. Insa, nu stiu de ce, ouale astea inrosite, ojate, nu voiau sa se faca oua rosii.

Asa ca le-am luat cu mine la slujba de Paste. M-am simtit norocoasa ca anul asta Pastele ortodox coincide cu cel catolic si protestant. M-am dus la English Service, la vestita International Church. La intrare te intampina un anunt mare: autoritatile nu permit decat strainilor sa beneficieze de English Service, chinezii sa mearga la Chinese service. Biserica arhiplina, oameni din toate colturile lumii, de toate culorile si infatisarile. In fata, acolo unde la noi e altarul, era o adevarata scena: cateva instrumente si un cor insufletit cantau deja cand am ajuns. Pastorul a tinut sa stie cine a venit pentru prima data, ne-am ridicat in picioare si ne-au aplaudat. Apoi i-a numit pe cei care tocmai fusesera botezati crestini si au fost si ei aplaudati. Dupa ce am fost astfel pregatiti, a anuntat momentul important: niste saculeti rosii, ca niste mici saci de Mos Craciun, au trecut repede si fiecare a introdus discret bancnote mari chinezesti. A urmat momentul solemn in care pastorul a multumit pentru offerings, s-a rugat pentru finantele celor prezenti si ale tuturor si ne-a invitat sa ne rugam impreuna cu el. Acum gata, slujba putea incepe. Toti s-au ridicat in picioare si au inceput sa cante impreuna cu corul, versurile erau proiectate pe niste panouri. Bateau din palme, se leganau in ritmul muzicii, unii chiar ridicau bratele, ca la un concert. Eu nici nu m-am mai putut misca, desi chiar ti-ar fi venit sa dansezi. Mi-am amintit de atmosfera de la Biserica Rusa, de la Universitate, unde preotii merg si vorbesc de parca ar fi sfinti sau duhuri, corul canta ingereste iar oamenii se roaga in cea mai graitoare tacere. Si daca uneori, in bisericile chinezesti, cand inchid ochii Iisus mi se arata, chiar daca cu ochii oblici, acum nu mi s-a mai aratat.

Ne-a vorbit o tanara pastorita asiatica, comentand fragmentul „Fericit e pantecele care Te-a purtat si sanul pe care l-ai supt!“ si exlicandu-l cu un exemplu personal: mama ei e mai mandra de ea decat de sora ei, pentru ca ea il serveste pe Dumnezeu. Apoi au proiectat un scurt film „artistic“ educativ, cu pastorul si cantareata sefa in rolurile principale (cu scene filmate la fel ca scurtele scene din filmele xxx in care personajele stau de vorba): cariera te poate indeparta de familie, dar Dumnezeu te poate ajuta.

A urmat o scurta lectie de teologie: un nene mustacios cu discurs si mimica actoricesti, cu glume de show TV, ne-a vorbit despe Inviere: Facts, Meaning, Power; ne-a prezentat slide-uri cu scheme si ne-a solicitat participarea prin intrebari de gradinita si prin ridicarea manutelor, incercand sa demonstreze matematic ca de vineri seara pana duminica dimineata nu sunt trei zile si trei nopti si ca de fapt Iisus a fost ingropat in alta zi. (Pana la urma prefer slujbele chinezilor, macar nu inteleg ce spun.) Ne-au pus sa dam mana unii cu altii si sa ne uram Happy Easter. La sfarsit toti au plecat (gandindu-se cum sa-si impace cariera si familia?), iar biserica s-a umplut cu a doua runda de spectatori pentru acelasi show. Mi-am dat seama ca incep sa iert aberatiile ortodocsilor si ca cel putin cat voi sta la Shanghai le voi uita. Am plecat cu pojghita de traire pascala pe care o obtinusem cu greu sifonata si zgariata.

Imi tineam cu grija ouale inrosite in buzunar, ca pe niste grenade, temandu-ma sa nu mi le descopere si mi-am pierdut speranta ca ar mai putea deveni oua rosii. M-am intors acasa si le-am ciocnit. M-am bucurat prosteste ca oul rosu l-a spart pe oul maroniu. Mi-am urat singura, dar nu stiu de ce, mi-a iesit cu semnul intrebarii: Hristos… a inviat? Si mai aveam o dilema: la ce ora oare a inviat, la miezul noptii in Romania, deci 5 AM aici, sau… Sau mai corect ar fi ca pentru expati sa invieze la ora 0 GMT? Si cand o sa mai aud pe cineva ca sarbatoarea se traieste doar in suflet, o sa-l trimit la mii de km, sa petreaca el cu sufletul sau, intr-o lume in care poti ajunge sa nu mai stii cum ti-e sufletul; trebuie sa ti-l fierbi bine, ca pe un ou tare, sa nu ti se scurga. Iar daca il vrei rosu, adu-ti vopsea de acasa.


Mai am o mangaiere: cand voi veni in tara, se va mai zice inca „Hristos a inviat!“ si voi recupera. Daca ne intalnim, asa sa ma intampinati.

Scutec chinezesc

Cand am vazut prima data in parc un copil cu fundul gol, am crezut ca si-a rupt pantalonii la joaca sau ca e foarte sarac si nu are altii. Cand am vazut a doua oara acelasi copil, cu aceiasi pantaloni si cu acelasi fund gol, m-am uitat mai atent: pantalonii nu erau rupti, asa erau facuti, deschisi de tot intre picioare, din fata pana in spate. Era ianuarie, toata lumea era bine imbracata, si baietelul era infofolit de iarna, doar ca avea fundul si puta goale… Iar cand am vazut si alti pui de chinezi expunandu-si la fel podoabele, am inteles ca e o alta ciudatenie de pe aceste meleaguri, care trebuie cercetata si pozata cum se cuvine. Chiar si chinezilor educati, de varsta mea, li se pare ceva normal si isi amintesc cum si ei au au avut acelasi port cand erau tanci. Abia astept sa vad cum isi vor "imbraca" la vara copiii.

Recunosc ca asa spirit practic n-am mai vazut. Banuiesc ca firmele care produc scutece de unica folosinta nu prea au piata in China; chinezii au inventat un scutec mult mai eficient, unul care lipseste cu desavarsire. Acesti copilasi dragalasi urineaza liber peste tot, chiar si in autobuz. Si nici cand se fac mari nu se abat prea mult de la acest obicei. Am vazut multi chinezi urinand in parc sau pe unde apuca, aproape in vazul tuturor, fara sa se sinchiseasca sa se duca intr-un colt mai ferit. Am inteles astfel ca numeroasele toalete publice care se gasesc aproape pe orice strada mai mare nu sunt pentru turisti, ci pentru civilizarea instinctelor acestor oameni prea naturali. (N-am vazut totusi femei urinand in parc, desi in general ele pot avea probleme mai mari la acest capitol.)

Am mai vazut apoi, pe trotuarul unei strazi mari si circulate un chinez bine, imbracat la costum, ducandu-si nestingherit mana la prohab, in timp ce trecea pe langa alti pietoni. S-a oprit si s-a intors cu fata la gardul pe langa care trecea – isi alesese un gard si o casa la fel de bine si de elegante ca el – si… nu stiu ce s-a intamplat mai departe, ca am fost atat de socata si de jenata incat n-am indraznit sa ma opresc sau sa intorc capul. Desi tare mult as fi vrut sa prind in poza acest specimen de om liber si modul in care intelege el sa nu se supuna incorsetarilor civilizatiei moderne.

Mori, draga mamii, mori!

China e pentru mine ţara şocurilor gradate. Cel mai mare dintre ele a făcut ca porţionarea broscuţelor mişcătoare şi jupuirea de vii a păsărelelor la piaţă să pară nişte jocuri de copii. Iar alte atrocităţi, despre care doar am citit, să fie puse în umbră. Cel mai mare dintre ele, infanticidul pe numele lui de oroare, m-a făcut să înţeleg că într-adevăr China este altă lume. China profundă.

De la chinezi am aflat. În mediul rural îşi ucid uneori fetiţele nou-născute. Le scufundă în apă, mi-a spus o prietenă. Le îneacă, mi-am spus, ca pe pisicii nedoriţi. Am început apoi să întreb pe fiecare chinez pe care-l cunoşteam, mulţi confirmau, alţii negau vehement. Am mai citit în presa occidentală şi pe net, dar n-am întâlnit pe nimeni care să ştie un caz concret. Se ştie că se mai întâmplă, dar nu şi în ce măsură, oricum mult mai puţin decât în trecut. Şi cu adevărat am crezut că e posibil şi în zilele noastre abia când am citit în presă cazul recent din India – sora infanticidă a Chinei – al fetiţei salvate în ultimul moment de la moarte. Mânuţa ei rămasă afară o salvase, bunicul o îngropase de vie pentru că era o povară pentru familia lui cu deja multe fete.

Şi parcă după asta m-am mai liniştit, mi-a mai amorţit revolta, ca întotdeauna când, pentru că e evident, des şi generalizat, răul e acceptat, devine ceva aproape normal, mai ales sub povara neputinţei de a schimba ceva.

Îţi imaginezi cum îşi face familia chineză planul, dacă se supune politicii statului care impune un singur copil – atunci când nu aparţin vreunei minorităţi naţionale, nu sunt din anumite zone rurale şi nu sunt ei înşişi singuri la părinţi – sau acceptă să plătească taxe pentru al doilea copil, să nu aibă acces la anumite servicii sociale şi să se expună riscului de a fi defavorizaţi la serviciu. Cum se străduieşte să afle sexul copilului, deşi e ilegal, cum decide să facă avort dacă e fată sau pur şi simplu să o abandoneze într-un orfelinat, unde aproape toţi copiii sunt fete. Pentru că toată lumea vrea băiat, să ducă numele şi familia mai departe, să-i întreţină pe părinţi la bătrâneţe. Numai că s-ar putea să nu mai aibă cu cine să ducă familia mai departe, căci în curând vor fi mulţi bărbaţi care nu-şi vor putea găsi soţii decât, poate, în ceruri. Această Chină infanticidă acordă o importanţă foarte mare familiei. Copiii îşi respectă părinţii cu religiozitate, îi iau pe bătrânii lor în scaune cu rotile prin muzee şi pe unde mai vizitează, păstrează cultul strămoşilor. Trebuie să-şi asculte părinţii, să le fie aproape, adunarea familiei la marile sărbători e o obligaţie pentru toţi membrii ei. Libertatea individului în familia-biserică e un concept care-şi face cu greu loc. Chiar o viaţă nedorită poate fi sacrificată pentru binele acestei instituţii.

Ceea ce e mai greu de imaginat este cum bucuria de a avea un copil se poate transforma în dezamăgirea că e fată. Cum stabileşti dinainte că dacă e băiat, e o bucurie pentru familie, dacă e fată, e o nenorocire, trebuie să scapi de ea, eşti pregătit să o omori. Cum vrei să scapi de o ruşine, de un mare dezavantaj socio-economic pentru familia ta săracă de la ţară. Cum poţi lua, la rece, decizia că această fiinţă care e parte din tine îşi încetează existenţa pe lumea asta acum, la numai câteva minute după ce i-ai dat viaţă. Că nu va primi sfârcul şi îmbrăţişarea care i se cuvin, nu va avea parte de necazuri, dar nici de bucurii, nu o vei vedea crescând şi asta pentru că ar purta fustă, nu pantaloni, pentru că e receptivă, vulnerabilă, pasivă, nu emisivă, puternică, agresivă. Întrupează-te băiat, şi vei fi de mare folos familiei, vor fi două braţe în plus la lucrul câmpului, vei avea grijă de părinţi la bătrâneţe. Altfel – fată – vei aparţine altei familii, iar familia noastră va pierde. Cum îl pui în apă, pentru prima şi ultima băiţă – botezul morţii. Cum mama lui îi cântă, funerar, primul şi ultimul cântecel. Mori, draga mamii, mori! Mori pentru binele familiei. Îţi imaginezi calmul specific chinezilor, cu privirea aceea rece şi fixă. Te întrebi ce se întâmplă apoi cu mama rămasă fără bebeluşul pentru care s-a pregătit nouă luni, căci corpul ei s-a transformat astfel încât să fie mult timp legat de al bebeluşului, iar sufletul – pentru totdeauna. Ce va face cu laptele pe care nu va avea cine să-l sugă, cu afecţiunea care i se va revărsa. La câte astfel de sfâşieri poate rezista.

Oare îngroapă trupuşorul neînsufleţit în spatele casei şi toti consătenii – comunitate infanticidă – admite tacit şi complice eşecul şi crima? Sau poate fac o înmormântare publică şi mimează durerea? Poate îl mănâncă? Nu, autorităţi nu prea sunt prin sătucele uitate de lume, iar dacă sunt, închid ochii, probabil procedând la fel cu progeniturile lor nedorite. Deasupra Chinei plutesc milioane de suflete, refuzate ca nişte bunuri nefolositoare. Suflete cu dublă şi rapidă trecere. De fiecare dată când aud un bebeluş plângând, îmi doresc să nu fie o fetiţă nedorită de părinţi.

Zgarie-nori de gelatina

lui ALexandru

Am o priveliste destul de generoasa de la etajul 14, dar cand caut orizontul, privirea mi se izbeste in zgarie-norii de peste cateva strazi. Incerc in stanga – sunt si mai inalti. Apoi in dreapta – nici o sansa. Cu o mica speranta in suflet, m-am urcat pe bloc, la etajul 20, dar dincolo de cladirile inalte n-am reusit sa vad decat alte cladiri, si mai inalte. Si asa in tot Shanghaiul, orizontul se opreste dintr-un zgarie-nori in altul. Pana la urma uiti ca mai exista orizont (ca de fapt nici nu exista, nu?), abia daca iti mai amintesti ca exista cer (care nici el nu exista, zic unii…). Ba iti amintesti cand il vezi oglindit in sticla zgarie-norilor. Dar pentru chinezi nu pare sa fie o problema, poate nici n-au timp sa se mai gandeasca. Doar cate un zmeu colorat se mai inalta peste zgarie-nori, sa verifice el: exista sau nu exista cer? (Eu cred ca exista, pentru ca altfel unde ar mai sta norii albi si pufosi, de unde ar mai cadea zapada?)

M-as multumi doar cu o fasie de orizont, doar cu un centimetru. Dar cati zgarie-nori ar trebui dati la o parte pentru asta… Acum, ce pretentii absurde am si eu. Parca in Bucuresti vezi orizontul! Pai nu-l vezi, dar mai exista cate un loc magic secret unde mai poti primi cate o portie din linia pamant–cer. Aici n-ai decat sa te urci in Oriental Pearl Tower, la 468m de la pamant la cer si sa te multumesti cu noul concept de orizont: linia cer–zgarie-nori. (Mai bine zi mersi ca a ramas macar cerul in ecuatie!) De altfel, cum orizontul nu e obiectiv turistic, nimeni nu se plange. In orasul fara orizont exista atatea alte noi orizonturi.

La inceput, cand treceam pe langa zgarie-nori, mi se pareau impresionanti, ma simteam ca un pitic si mi-era teama sa nu ridice un picior de beton si sa ma striveasca. Cresc ca ciupercile, din sticla argintie, albastra, verde, aurie, gri, facand valuri din astea sau din alea, reflectand asa sau altfel; cu cupola, cu turn, cu arcade. Nu va mai povestesc cum sunt inauntru. La Shanghai o cladire de zece etaje e piticanie, de la 20 in sus mai stam de vorba, iar majoritatea zgarie-norilor au cel putin 50 de etaje.

Acum m-am obisnuit cu ei, sunt asa de multi, ca nu ma mai sperie. Cateodata stau ore intregi si ma uit la cladirile astea uriase de sticla si beton. Sunt ca niste copii mari sfiosi. Incearca sa stea seriosi si nemiscati, pentru ca sunt in serviciul oamenilor. Dar eu ii vad cum barfesc, flirteaza, ii mai pufneste rasul si trag cu ochiul sa vada ce prospatura se mai inalta prin vecini, daca va fi mai grozava decat ei. Sunt cam cu capu’-n nori; stai sa-i vezi cand e ceata! Dimineata, oamenii primesc cu intarziere razele de inviorare, pentru ca zgarie-norii, profitand ca birourile inca nu s-au ocupat, joaca ping-pong cu soarele-minge-galbena-luminoasa. (Ce sa zic, cum e chinezu’, si zgarie-noru’. La sapte dimineata, si chinezii isi alunga somnul cu un badminton in parc.)

Cel mai mult imi plac zgarie-norii vesperali. Fiecare cladire inalta care se respecta are lumini-semnal-anti-avion, asa ca tot orasul pare impodobit cu o instalatie uriasa de brad. Pe masura ce se stinge lumina zilei, se aprind luminile noptii. E o incertitudine de inter-regn in care se topesc culorile, sunetele, luminile, formele. Zgarie-norii isi pierd contururile, devin niste cladiri de lumina. Renunta la seriozitatea si scortosenia diurna si se pregatesc pentru viata de noapte. Devin translucizi si moi, par niste gelatine colorate si dulci, iti vine sa musti din ei.

Sunt atat de translucizi, incat ai putea vedea prin ei... orizontul.

Dumnezeu cu ochii oblici

parintelui Marius

Cand am intrat prima data intr-o biserica in Shanghai, la vremea slujbei, era plina de chinezi mici, asezati cuminti si ordonati pe bancute. La fel de ordonati, zambeau atarnati peste tot ingerasi de plastic – made in China. O femeie-pastor le vorbea si m-am simtit mandra ca uite, poate si o femeie sa fie cineva in biserica. S-au ridicat si au inceput sa cante, apoi au inceput sa citeasca ceva din Biblie. Un chinez prea bine intentionat mi-a intins o Biblie chinezeasca. I-am aratat, plina de satisfactie, ca mi-am adus Biblia mea. Nu aveam cum sa ghicesc ce versete citesc ei, asa ca am deschis la intamplare: iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti… Tovarasii mei de rugaciune chinezi trageau cu ochiul mirati la Biblia mea.

Cand s-a incheiat slujba, mi-am dat seama ca in locul in care ma aflam se vor deschide niste usi in interior si ca voi fi prinsa la mijloc. Dar n-am mai apucat sa ma feresc, ca cei care umblau ca niste furnicute sa-si indeplineasca micile indatoriri crestinesti saptamanale stiau ca fix atunci TREBUIE sa deschida usile si nici nu mi-au acordat atentie. Asa ca m-au izbit din ambele parti, incat s-a obtinut un sandvis cosmopolit de usi de biserica protestanta cu europeana ortodoxa. De atunci, din cand in cand, ma cred usa de biserica. O chinezoaica a vazut si a venit sa ma consoleze. I’m OK, i-am zis si i-am zambit larg (am facut eu candva un experiment si merge: daca zambesti cand te doare, parca te doare mai putin).

Abia mi-am revenit din asta, ca apoi a trebuit sa fac fata valului de chinezi, care imediat dupa ce s-a incheiat slujba au inceput sa iasa grabiti, pe atat de dezordonat pe cat de cuminti statusera pana atunci; se indreptau eficient spre preocuparile lor eficiente. Eu voiam sa intru, adica. Si ca intotdeuna cand multi chinezi grabiti vor sa intre sau sa iasa, iar tu vrei sa faci exact actiunea inversa, mai bine renunti. Asa ca m-am tinut de ce am putut, de tocul usii, de un scaun, de un stalp. Mi-am dat seama ca mai puternic decat valul de chinezi ma apasau privirile lor chinezesti curioase si insistente. M-am tinut si mai bine de stalp si dupa ce au trecut m-am asezat bucuroasa ca in sfarsit e liniste. Atunci am hotarat sa merg la biserica intotdeauna dupa slujba chinezilor.

Cand in sfarsit credeam ca ma pot ruga linistita, apare un chinez cu un zambet si mai larg decat al meu, bucuros ca-si poate exersa engleza aproximativa. Dumnezeu mai poate astepta, mi-am spus, acum trebuie sa socializez. In timp ce ii raspundem docila si intotdeuna zambind la toate intrebarile, mai apare o chinezoaica, se asaza sfioasa mai intr-o parte si incepe sa vorbeasca cu chinezul, despre mine cred. Apoi mai vine un chinez, care avea o engleza mai buna si care mi-a spus ca e regizor si vrea sa aduca sentimentul crestin in filmul chinezesc. Si incep toti trei sa discute daca strainii au sau nu voie in bisericile chinezilor. Eu eram prinsa in triunghiul format de ei si nu mai stiam la care sa ma uit. Concluzia a fost ca in trecut guvernul a hotarat ca strainii trebuie sa mearga la bisericile speciale pentru straini. Dar acum e un nou trend, politica de stat privind religia se schimba, e mai deschisa. Dar sa stau linistita, ca oricum ei n-o sa spuna.

Insa cu trend sau fara trend, pentru mine tot biserica protestanta chineza e, si nu m-as simti mai bine printre foreigners decat printre chinezi. Chinezoaica s-a apropiat si mi-a spus, cu senzatia ca imi ofera o adevarata salvare, ca exista International Church, unde duminica de la 14 la 16 au English Service. (Trebuie sa va spun ca la Shanghai english e un cuvant magic; si mie nu-mi prea convine sa fiu bagata in aceasta oala english, impreuna cu toate natiile pamantului prezente pe aceste meleaguri). Iar ea a rostit ca si cum ar fi zis room service, ca si cum ar fi fost vorba de un produs oarecare pe care il poti cumpara si iti aduce un confort nesperat. I-am explicat ca eu vreau doar sa ma rog linistita. A repetat mirata cuvantul pray, ori fiindca nu-l cunostea, ori fiindca nu intelegea de ce as vrea eu asa ceva. A plecat grabita si mi-a zis zambind: God bless you! – iar asta mi l-a evocat mai degraba pe Bush decat pe Dumnezeu.

Si cum pentru mine slujba in engleza e acelasi lucru cu slujba in chineza (ma intreb cum se zice smerenie in engleza), pentru ca nu vreau sa merg la biserica la ora 14, si decat sa ma rog in engleza cu mai multi foreigners din toate colturile lumii, mai bine ma rog singura, in limba mea, am continuat sa merg la aceeasi bisericuta, ca e mai aproape. Am strans de atunci, prin bunavointa unor tineri-crestini-chinezi-cunoscatori-de-engleza o lista lunga de biserici pentru straini, la care ar trebui sa merg. O fi o datorie crestina sa-i indrume pe strainii rataciti sau o obligatie sa scape de intrusi? Exista chiar si o biserica la care poti asculta in casti traducerea slujbei in engleza. La ce bun? Mai bine ascult o slujba romaneasca in casti, nu? Asta e culmea globalizarii: sa asculti la Shanghai slujba in engleza la o biserica protestanta chineza! Sau nu, clumea globalizarii ar fi sa asculti la Bucuresti slujba in engleza la o biserica ortodoxa romaneasca.

Doamne fereste!

Broaste eviscerate

lui Razvan

Cand am vazut la supermarket broaste eviscerate, cu burta in sus – incat se vedea bine taietura – ambalate frumos in caserole, ca puii la noi, nu-mi puteam lua ochii de la ele. Aveau si pret, cam 17.000 lei broscuta eviscerata. (Poate ar trebui sa zic “cu matele scoase”, dar imi place cum suna: broaste eviscerate, broaste eviscerate…:))

Ieri am vazut la piata un vanzator cum curata o broasca pentru un client. O curata la propriu si la figurat (ce ciudat sa zici “la figurat”, cand de fapt e o actiune atat de concreta, mai exact o broscucidere). Cu o foarfeca nu suficient de ascutita, i-a taiat mai intai capul, apoi i-a scos matele, apoi a taiat-o in doua. (In harmalaia din piata m-am concentrat, dar n-am auzit nici un “oac!” In schimb, broscutele salvate pentru moment au inceput sa se agite.) In timp ce o parte se zbatea in propriile intestine, cealalta jumatate, inca vie, era portionata in bucati mici, gata de gatit. M-am mirat ca nu curgea sange. Apoi cu cealalta jumatate-de-broasca-miscatoare in mana, vanzatorul il intreba pe client cam cum vrea si de ce nu are nevoie. Labutele nu se pot manca, asa ca sunt taiate si aruncate. In timp ce era portionat si ultimul piciorus cu forfeca aia care nu taia bine, m-am intrebat oare in ce moment a murit broasca… de tot adica. Poate atunci cand i-a taiat labutele. Si iata cum o vietate a devenit carne vie, mai apoi bucatele de carne gata de pus in tigaie. Vanzatorul le-a rasturnat din castronul insangerat in punga de plastic, ca de cantarit o cantarise vie.

Langa broscuta erau si pesti vii, care urmau sa aiba aceeasi soarta. Ciudat, dar macelarirea pestilor nu prea ma impresiona, poate pentru ca am “curatat” si eu candva peste viu sau poate pentru ca broasca mi se pare mai “animal” decat pestele, deci mai aproape de specia umana. Asa ca am cumparat si eu trei pesti si l-am rugat pe vanzator sa-i curete. Si ca si cum povestea cu broasca nu era destul, pe drum a inceput pestele eviscerat sa miste in punga, incat m-am uitat sa vad daca nu era o broasca in loc de peste. Mi-am dorit sa moara inainte sa incep sa-l gatesc. (Nu va mai povestesc cum am macelarit eu pestele. Din fericire, am un cutit care taie bine.) Nici nu stiu de ce fac atata caz, ca doar la tara de mica am asistat la sacrificarea vietatilor-viitoare-hrana (porci, iezi, porumbei), iar in adolescenta am luat si eu capul la pui, gaste, rate si ma simteam tare grozava. N-am inteles niciodata placerea ingenua a copiilor de a chinui-mutila-taia in bucatele-strivi-sugruma puisori, furnicute, broscute, fluturi.

Mi-am amintit de o scena din Mihai Viteazul, in care un corp se mai zbatea inca dupa ce fusese separat de cap… Daca imi era frica, imi spuneam ca e doar un film. Daca vi se pare prea infricosatoare scena cu broscuta, ganditi-va ca e doar o poveste…

P.S. Sa ma ierte iubitorii de animale (fie ca iubesc sa le creasca, fie ca iubesc sa le manance – sunt sigura ca si unii si altii s-ar simti la fel de miscati in fata unei asemenea privelisti). Pacat ca nu aveam camera foto. Ma gandeam sa ma duc sa pandesc o noua broscucidere, sa va trimit si poze. Sau sa va crut? Mai bine un film?! (Sa nu va treaca prin cap ca europenii ar fi mai buni pentru ca nu macelaresc broaste! Sau poate ca ei le asomeaza inainte…)

Tara bicicletelor

Runei

lui George si lui Dragota

E o vorba: ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se implineasca. Intotdeauna mi-am dorit sa vad mai multi oameni mergand pe bicicleta si iata, am ajuns intr-un loc in care mii de oameni se deplaseaza doar cu bicicleta!

Tineri, in varsta, in costumatii variate, femei cu incaltari cu tocuri trec pe biciclete, in coloane mari, pe toate strazile, la orice ora si pe orice vreme. Coloane asa de mari cum in Bucuresti numai la marsurile biciclistilor am vazut.

Ca pieton in Shanghai, sa nu crezi ca trotuarul iti este rezervat. Nu trece brusc sau fara sa te asiguri partea cealalta a trotuarului, pentru ca din toate partile trec biciclete, scutere electrice (astea sunt si silentioase), chiar motociclete si biciclete cu carutze in locul rotii din spate (unele nu sunt cu mult mai mici decat carutzele trase la noi de cai). Si daca te intersectezi, pe trotuar cu vreunul dintre aceste vehicule, uita ca ai avut vreodata - in Occident - prioritate in acest spatiu si fereste-te din calea rotilor, altfel risti sa fii calcat. Bicicletele sunt si mai infricosatoare in parcarile uriase aflate peste tot, unde se aduna cele mai ruginite si mai vechi, adesea cazute gramada, ocupand de-a latul jumatate de trotuar, incat mai ramane loc doar cat sa treaca un pieton, pardon, o alta bicla, pietonul e tolerat si cand trece un vehicul pe doua-trei roti, executarea!, se lipeste de zidul sau de gardul care margineste trotuarul.

Aici bicicleta e un mod de viata. Majoritatea sunt vechi si ruginite, biciclete clasice, fara pinioane, scotand sunete de fiare muribunde, intotdeuna cu cos si cu portbagaj, toate carand cate ceva: cumparaturi, un copil sau chiar un bebelus, iubita, gunoi, deseuri... Unii isi poarta mica afacere pe astfel de vehicule - ce vand ei - mancare, flori, legume... Pe un scuter, intre sa si coarne un chinez cara trei lazi mari cu oua. Sunt asa de multi, in China nu sunt oameni, ci oameni pe bicicleta. Parca s-ar fi nascut pe bicicleta, sunt nedespartiti, ca si cum bicicletele ar fi niste prelungiri ale lor, sau invers.

Nu m-ar mira daca biciclistii aici ar merge si vertical, pe zgarie-nori, daca ar trece prin ziduri si geamuri, daca ar iesi de prin canale sau din alte gropi si crapaturi, asa nonsalant cum merg ei, carandu-si incarcatura, fara sa le pese de reguli de circulatie sau de obstacole. Daca ar fi elastici, s-ar ondula, s-ar alungi sa treaca printre doua masini, s-ar face ghem si s-ar rostogoli si apoi s-ar desface si ar merge mai departe. Daca ar sari peste masini si peste garduri, ca si cum ar fi pe arcuri.

PS: Aici toate sunt mult mai ieftine decat in Romania, deci si bicicletele. Cele mai ieftine - 20 euro (da, ai vazut bine, 20 :), dar cu adevarat Made in China :)