Labirintul duty-free

Acesta nu este un aeroport.

Încă de la transfer desk simţi că nu miroase ca alte aeroporturi prin care-ai mai fost. Mergi pe culoare aşteptând să ajungi la o sală mai largă, la ceva care să semene cât de cât cu un aeroport. Te învârteşti de câteva ori până îţi dai seama că nu, e doar un labirint spiralat printre magazine. Ameţeşti. Aeroportul din Moscova este un mall, în care pasagerii avioanelor sunt doar toleraţi. Se lăbărţează obscene magazinele sclipicioase defirma şi denefirmă. Noi, călătorii, umblăm ca nişte şoareci năuci într-un labirint de prăvălii de parfumuri-ţigări-băuturi şi alte chestii şoriceşti. Prăvăliile agresiv lucioase ocupă mai mult spaţiu decât au pasagerii pentru circulat şi aşteptat. Se lăfăie indecent pe spaţii generoase, în timp ce umblaţii şi nedormiţii stau pe scări, dacă mai găsesc loc şi acolo, deşi nu e un aeroport aglomerat. Sunt, în schimb, mai multe cafenele şi restaurante. În tot terminalul ăsta sunt mai puţine scaune decât la o singură poartă a aeroportului din Shanghai. Vezi multe scaune libere dincolo de peretele de sticlă, dar ca să poţi merge acolo trebuie să fii scanat mai întâi, iar asta nu se face decât cu puţin înainte de îmbarcare. Deci, da, sunt ceva scaune, dar aeroportul a fost astfel de-construit încât le vezi, dar nu poţi ajunge la ele. Aici e ca la piaţă, aici sunt tarabele cu duty-free, trebuie să cumperi, nu să te odihneşti sau să citeşti. Neavând unde să stai, unde să te uiţi, te eliberezi într-o prăvălie de firmă. DE FIRMĂ. E un labirint de prins şoarecii în cursa free. Că tocmai când credeai că ţii drumul drept, te trezeşti într-un shop. Shoc. Îţi ies în cale, te trag de mână.

La un moment dat labirintul se lărgeşte, îţi dă speranţe că se continuă cu ceva mai larg. Oamenii cred că în sfârşit au găsit aeroportul. Călătorii zburători înaintează, unii aşteptând noi duty-free-uri, alţii doar nişte scaune sau nişte scări pe care să-şi pună fundul. Dar se termină acolo brusc, ca un ciot, şi niciun semn nu indică asta. Oamenii se întorc să-şi continuie pelerinajul prin lăcaşurile de shopping, pentru o mântuire temporară. Mă uit în sus la tavanul care pare neobişnuit de înalt pentru spaţiul acesta strâmt, să văd dacă nu cumva ne analizează cineva, poate fac teste, să vadă cum reacţionează oamenii-şoareci.

Proba cea mai grea în labirint este să treci de security check. Îcăperile de security check se ivesc timide, înghesuite între magazine, ca nişte anexe improvizate. Cozile se întind pe culoarul îngust, printre intrările shop-urilor. Când dai de prima, nu înţelegi că e o coadă, crezi că e doar trafic aglomerat în labirint, te opreşti. Apoi înţelegi că acolo se aşteaptă, stai şi tu cuminte la rând, mai ales că de unde eşti nu se vede că s-ar continua culoarul; durează ceva până te prinzi pentru ce se aşteaptă, aaah, nu e aşteptarea ta, pleci mai departe, dacă ai pe unde să te strecori. La fiecare cotitură mai dai peste una la fel, te opreşti aşa dintr-o coadă în alta, dar te obişnuieşti cu starea de perplexitate când vezi că şi alţi oameni sunt la fel de dezorientaţi. Totul e strâmt, aglomerat, nu te poţi uita decât în sus, la tavanul înalt. Acolo încă n-au pus magazine.

În aeroportul din Moscova, unde vezi prea mulţi oameni-bagaje-agenţi, acolo se verifică securitatea, locul cel mai nesigur pentru mine, cu momentul descălţarea, în care mă blochez. Dar de data asta m-am deblocat mai repede, cu botoşeii de celofan de unică folosinţă. Pentru liniştea şosetelor mele. Deci în Moscova n-am umblat în ciorapi, am umblat în pungi albastre. Te descalţi şi îţi pui pentru câteva secunde aceste încălţări efemere. Lipa-lipa, oamenii sunt mai frumoşi, sunt mai veseli cu picioarele în pungi albastre decât în şosete. Mi-am păstrat o pereche de botoşi-efemeri-de-celofan-albastru, pentru fericirea şosetelor mele şi în alte aeroporturi. Când credeam că am scăpat, agentul arată cu degetul şi la curea. Stăm toţi la rând, conştiincioşi, cu încălţările şi curelele în mâini, le oferim ofrandă pentru securitatea zborului. Bebeluşii sunt şi ei ofrande, sunt scoşi din căruţuri, ţinuţi în aer şi controlaţi bine printre scutece. Trebuie să te mişti repede, te încurci în alţi oameni, în bagajele lor; după mai multe zboruri capeţi experienţă de security check şi devii mai eficient. Da, scormoniţi şi în desuurile bagajelor, controlaţi-mă peste tot, scotociţi-mi prin suflet! Îmi strâng repede lucrurile la sfârşit, uşurată, obosită şi umilită, mă simt agresată. Abia aici, la poartă, şi numai cu vreo oră înainte de plecarea avionului sunt destule scaune, chiar prea multe. Ai scăpat de magazine, dar nu mai ai acces la toalete.

Avionul mic de la Moscova la Bucureşti. Prea mic, prea gol. Senzaţia aceea când îi urci scările mici, când te bate vântul de aeroport, ca-n filme. Înăuntru atmosferă strâmtă, informală, provincială. Stewardul bătrân, cu cearcăne şi ochi obosiţi. Prezentarea măsurilor de siguranţă în avion, o face poate de zeci de ani. Într-un avion mare, vezi toate astea pe ecran, e un film cu actori sau de animaţie. Complet, profesionist şi fără nicio implicare. În avioanele mici, oameni adevăraţi trebuie să o facă, de-adevăratelea, e ca o scurtă piesă de teatru. Sunt acolo, în faţa ta, şi nu poţi să-i ignori cum faci cu filmele, trebuie să-i priveşti în ochi. În uşa strâmtă, stewardul-actor a jucat prezentarea pentruacineştiecâtaoară. Scurtat, redus la informaţiile esenţiale, ca pe o rutină plictisitoare, dar şi cu un fel de mâhnire. În avionul mai mult gol, în care nimeni nu părea să-i acorde atenţie.

La întorcere, opt ore în labirintul strâmtorând şi diform. Mare uimire şi bucurie când văd Transfer Lounge. Mă plimb încoace şi încolo, nu găsesc nicio intrare. Mă uit pe geam, jaluzele trase, întuneric. Să întreb totuşi, doar scrie clar şi mare. „Doesn’t exist“, mi-o taie scurt şi rece rusoaica. Mă mai uit o dată la Transfer Lounge, e singurul indicator mare şi clar în tot aeroportul, în care numai firmele magazinelor se văd bine, şi tocmai ăsta nu există. „Dar avem cafenele şi restaurante“, mi s-a părut că-mi spune privirea ei. Am fost norocoasă să găsesc un scaun pe un culoar îngust. Stau cu faţa la un zid înalt, tencuit, cu spatele la piste, avioane şi cer. Mi se pare că peretele se apropie câte puţin. Şi dacă tot n-au pe ce să se aşeze când trec pe culoarul ăsta improvizat, oamenii se opresc în faţa stativului cu pliante şi reviste gratis, alimentat conştiincios de baieţii de prăvălie. Le citesc, le închiriează mintea lor ca să-şi depoziteze acolo reclamele, în schimbul unor articole „gratis“. Se simt informaţi şi distraţi.

Cum să dorm cu trei bagaje după mine? Să dorm pe ele... Cum să fac să nu-mi fure din bagaje, să nu-mi fure din mine? Să am aşa un pic de intimitate şi să dorm. Să-mi strâng bagajele pe lângă mine şi să-i pun să mă înfăşoare în folie cu tot cu ele, cum îşi înfăşoară unii valizele la aeroport, înainte de îmbarcare (ca sa aibă şi ele intimitate, ca să nu interacţioneze cu alte valize). Să mă pun pe aparatul ăla cu tot cu bagaje şi să mă rotesc aşa în jurul axului propriu până se învârteşte şi folia complet în jurul meu. O intimitate nu mai mult decât suprafaţa corpului meu. Transparentă. Neapărat să închid ochii înainte, altfel se lipeşte folia peste ochii mei deschişi şi adio, intimitate, adio, somn. Să mă fac o mumie temporară. Înfăşurată în folia somnului, ca o pradă de păianjen uriaş. Aici, pe culoarele mall-duty-free-aeroportului, pe scaunul pe lângă care trec călători, tocuri şi bagaje, lovindu-se de picioarele mele. Sau să mă învelesc cu pungi de cumpărături de la magazinele aeroportului-labirint. Să mă ambalez înăuntru. S-ar opri oamenii să privească reclamele de pe panoul ambulant şi adormit. M-ar întoarce pe toate părţile, să mă citească bine. Ar vrea să cumpere.

Înapoi la Shanghai. Acesta este un aeroport. Şi nici nu te pun să te descalţi. Este un aeroport cu duty-free-uri, nu un mall cu aeroport. Aici labirintul e destul de mare şi de măgulitor încât să nu te prinzi că e un labirint.

În şosete prin Paris

lui Florea

E un moment în care mă trezesc ca dintr-un vis şi nu stiu unde sunt şi de ce, ce e cu mine: în aeroport în Paris, în şosete. Mă simt goală. Mă uit la picioarele mele, neînţelegând de ce trebuie să împart aceeaşi bucată de podea cu alte tălpi înşosetate şi mai ales cu tălpile încalţate ale personalului de la security check.

În toate drumurile astea Asia–Europa de Vest–România, acest singur detaliu mă dă peste cap total. După primul şoc, încep să-mi aduc încet aminte că sunt în aeroport, că fac check-ul, că vin de la Bucuresti şi mă duc înapoi la Shanghai. Trec prin poarta aia care scanează metalele sau aşa, întotdeuna cu frică, deşi ştiu că n-am nimic nepermis în bagaje. Mă gândesc cu teamă că poate odată or să mă pună şi pe mine pe banda rulantă, să mă scaneze. Oare ce s-ar vedea în mine?

Îţi recuperezi lucrurile destul de repede, te îmbraci cu haina, îţi iei şi rucsacul în spate, însă îţi lipseşte ceva. Cizmele! Pentru că sunt ultimele predate, sunt şi ultimele sosite, uneori zăbovind mai mult sub scanner. De obicei nu mă ating de celelalte lucruri pana nu-mi vin încălţările. Am un moment de suspensie în care mă simt anulată şi paralizată, nu mai răspund la stimili, sunt grayed, ca o iconiţă inactivă. Sunt în şosete într-un loc public. E ca atunci cand te visezi gol pe strazi.


What would you like to drink? În avion îţi dau să bei şi să mănânci. Pseudo-mâncare. Nu semi-preparată, ci super-preparată-procesată. Un fel de mâncare stilizată sadic, abia de-ar fi bună de decor într-o piesă de teatru. Vasele alea în care ţi-o servesc parcă ar fi nişte cutiuţe în care se joacă de-a mâncarea copiii. În cutiuţa-pe-care-ei-spun-că-trebuie-să-o-văd-farfurie mi se pare că-i zăresc pe Kafka şi pe Orwell, modificaţi genetic, revigoraţi cu E-uri, parfumaţi şi aromaţi, machiaţi bine cu coloranţi, săraţi şi piperaţi cu doza maximă de absurd. Nu ştiu dacă să mă bucur că încă nu e peste tot în lume aşa sau să mă îngrijorez că într-o zi va fi. Acolo, în avion, în spaţiul minim, ţi se serveşte cârnatul absurd. Şi culmea e că tu, omule zburător, îl mănânci, la zece mii de metri altitudine, cu centura pusă şi verificată, cu picioarele strânse, cu ochii în mini-televizor şi cu căştile pe urechi. Dar, foarte impoant, servit cu profesionalism. Şi zi mersi că e încălzit!
Următorul triunghi îl voi face prin Moscova, cu siguranţă altă experienţă culinară la înălţime. La întoarcere voi avea de aşteptat opt ore. Mă gândesc cu teamă că mă vor ţine în şosete.

Mă întreb cum ar apărea toate astea privite din afară: un obiect zburător din aluminiu, cu doua aripi, coadă şi un geam în faţă ca un ochi prin care privesc nişte ochi în uniforme; cu bagaje grele în burtă, conţinând mulţi oameni înghesuiţi ordonat pe scaune înşiruite, mâncând cu tacâmuri de plastic din nişte cutiuţe, la mii de metri deasupra Siberiei. Iar ferestruicile avionului nu sunt ochii lui laterali, ci ochii lui Afară privind înăuntrul avionului. Căci avioanele aşa sunt proiectate, acoperite cu epidermă jupuită de pe cer. Se ia o bucăţică cu ochi care privesc dinăuntrul cerului în alte înlăuntruri, se lipeşte pe obiecte şi aşa apar ferestrele. Aşa că lumea mă priveşte prin ochi înlăuntrul meu, cu ochii-gemuleţe-zburătoare. Cred că eu aşa am apărut, m-am format în jurul a doi dintre ochii lumii, ochii ei au devenit ochii mei în oglindă şi am crescut aşa câte puţin, de la ochi spre tălpi. Înlăuntrul meu este afară al lumii. Şi când stai aşa la ferestruica avionului, trei ochi privesc unul prin altul. Privesc cu ochii-mei-ochii-lumii cum pista se trage înapoi, aeroportul rămâne în urmă cu viteză, pământul se duce în jos ca să-mi arate suprafaţa lui parcelată ordonat şi casele înşiruite de-a lungul străzilor şi al apelor. Noaptea îşi aprind luminile, ca să se vadă de sus că acolo e viaţă; există o înălţime optimă de la care poţi vedea oraşele luminate.

Apoi pamântul se duce şi mai în jos, încât norii vin spre tine, trec prin tine. Ăsta e momentul magic, norii sunt acolo, printre tine, ai vrea să întinzi mâna să-i apuci. Ai vrea să te plimbi pe ei în şosete. Apoi pământul mai coboară puţin şi ajungi deasupra unei întinderi nesfârşite albe, vălurite şi moi. Dacă te-ai arunca, sigur te-ar ţine. Parcă ar fi o întindere de zăpadă, dar simţi că e altfel, căci zăpada ţine lumea, dar pătura asta albă pufoasă o acoperă. Simţi că eşti în cer, că lumea e acolo jos, departe, dar în acelaşi timp simţi şi că stai pe ceva, că aici se formează o altă lume, cu propriul ei sol de nori. Nesfârşită, fără repere, unde totul stă pe loc, chiar şi avionul. Nici pe Everest, nici pe fundul oceanului, nici în deşert sau la Polul Nord nu ai senzaţia asta de afară din lume.

Apoi, deodată, pac!, se acoperă ferestruicile, se închid ochii şi închid în ei ce au văzut. Poate o asemenea privelişte e dăunătoare? Îmi vine să mă duc în cabina piloţilor, că ei nu închid ochiul cel mare, nu? De aici te simţi ca într-un tren în noapte, înspre noapte. Doar din când în când îţi mai aminteşti că eşti în aer şi că la mii de metri dedesubt Siberia degerată se mişcă încet spre dimineaţă. Căci doar aşa, în avion, dimimineaţa şi noaptea nu vin la tine, te duci tu la ele. Drumul cu avionul e o călătorie în timp. Tu stai pe loc şi pământul se duce întâi în jos, apoi se roteşte până la punctual în care ai nevoie să ajungi şi odată cu el se mută şi timpul dintr-o parte în alta. Când ai ajuns, pământul se apropie şi îţi pune în braţe noul timp. Se apropie cu suprafaţa lui parcelată, cu casele adunate în localităţi, cu luminile pe care de-acum ştii când trebuie să le priveşti. Îţi trece pe sub picioare, foarte aproape, câte o casă, câte un ţărm cu stâncă, câte un vârf de copac.

Premiul pentru originalitate l-am acordat unei companii chineze. Cu vreo oră înainte de aterizare, dimineaţa, ne-au pus o casetă cu nişte oameni în avion care făceau exerciţii de înviorare, de pe scaun. Iar o stewardesă executa exerciţiile în faţa noastră, cu zâmbet larg demonstrativ, că probabil era esenţial pentru înviorare să şi zâmbeşti. Încet-încet s-a mai deschis câte-un ochi, s-a mai ridicat câte o mână, s-au mai tropăit nişte picioare. Avionul zbura şi noi băteam din palme în aer. Vezi, mi-am zis, se poate duce o viaţă normală în avion.

Viaţă dublă înjumătăţită

pentru alde Ilici

Acum, când scriu, la Shanghai e ora 7.00. Fac repede un calcul: în România e ora 2.00. Voi vă treziţi când la mine e amiază, aşa că mă simt singură jumătate de zi. Trăiesc în două timpuri diferite: ora României şi ora Chinei, într-o ordine care se modifică permanent, aleatoriu şi brutal. Iarna e simplu, şase ore diferenţă: împart ceasul în două, pe verticală, pe orizontală şi pe toate diagonalele; de la stânga la dreapta dimineaţa şi seara, de la dreapta la stânga ziua şi noaptea. Vara însă linia se frânge: numai cinci ore. (Pentru că ora Chinei e inflexibilă, chinezii stau nemişcaţi şi timpul se învârteşte în jurul lor.)

Odată, când plecam aşa cu o vagă tristeţe spaţio-temporală înapoi spre Asia, văd în aeroport ceasuri duble: două ceasuri pe aceeaşi curea. Timp dublat înjumătăţit. M-am întrebat dacă sunt doar de fiţe sau poate chiar le sunt folositoare călătorilor prin diferenţe mari de fus orar. Ce-ar fi să-mi iau şi eu, să potrivesc unul după China şi unul după prietena ei, România. Să forţez orele să fie regulate şi punctuale, să pun timpul în forme egale. Şi să-mi mai pun un ceas lângă cel de pe perete, să nu-i mai chinui mereu liniile, în funcţie de starea-timp-românesc sau starea-timp-chinezesc.

Trăiesc în două spaţii diferite. Într-o ţară mai mare decat Europa, de unde văd România ca pe o bucăţică de hârtie, cât pui degetul pe hartă, care poate n-ar exista pentru mine nici aşa dacă n-ar fi ţara mea. Bucureşti-Shanghai. Shanghai-Bucureşti. De multe ori prin Paris. (Voilà ce triunghi fac eu a între parişi, căci şi Shanghaiului i se spunea cândva Paris nuştiucum...) De fiecare dată când sunt transportată aşa de la un capăt la altul al lumii, am o perioadă de perplexitate, îmi ia câteva zile să mă dumiresc şi să accept că da, se poate ca azi să fii într-un loc şi mâine la mii de kilometri curbi distanţă. Sunt confuză că văd alte feţe, că aud vorbindu-se româneşte. Că totul în jur te respiră altfel. Şi când mă gândesc la România, mă întreb dacă traiectoria gândului urmăreşte suprafaţa curbă a Pământului sau îl străpunge, pentru a se întoarce rapid la obiectul gândit. Acest du-te-vino între două tărâmuri mă solicită enorm, căci trebuie să-mi rearanjez structura instantaneu. Şi nu reuşesc până la capăt, căci atunci când privesc oraşul vertical, de beton şi sticlă ziua, de gelatină colorată şi luminată noaptea, între mine şi el se strecoară geloasă holograma Bucurestiului. Spaţiu secund teleportat.

Aceste două coordonate, altfel conformiste şi liniare, mi se alterează uneori după ne-reguli schimbătoare. Spaţiul devine elastic, se contractă, se lăbărţează. Se face triunghiular, se spiralează, mă închide. Timpul crapă, se face vertical şi mă apasă de sus în jos, mă izbeşte ca o furtună. Mă prind în horă ca nişte iele, le târâi după mine ca pe nişte conserve goale, le alung ca pe muşte. Îmi înscenează viziuni baroce, îmi injectează profesionist doze de bucurii şi melancolii sub şi supra-patetice, îmi încredinţează teorii revoluţionare. Alteori sunt neserioase, timpul întârzie, spaţiul umblă şifonat şi descusut. Când obosesc, mi se cuibăresc cuminţi în buzunare.
Dacă vrei să te înjumătăţeşti puţin, calculează şi tu cât e ceasul acum aici şi pune-ţi palma pe hartă, peste China.

Mi-e vis de tine

Oamenii se trăiesc, nu se ţin minte. Se respiră, se ating, se sorb, se miros. Se consumă, nu se pun la conservat. Încerc să-mi amintesc un chip, dar se suprapune alt zâmbet, altă voce, altă privire. Ca în fotografiile de pe copertele unor reviste, unde un chip e fabricat din mai multe parţi. Se amesteca voci, mirosuri, râsete. Sau se estompează toate trăsăturile, chipurile devin ca în acele fotografii portret vechi, atât de retuşate încât par pictate.

Fotografiile cu cei dragi sunt o masturbare a memoriei. Dacă vrei să ţi-i aminteşti, să ţi te aminteşti şi pe tine, trebuie sa-i visezi.

Pistruii ei, nasul lui, parul ei, mersul lui; felul în care dansează; pielea, pielea nu se poate simti într-o fotografie, imperfecţiunile, ridurile mici; cum suflă el fumul de ţigară. Cum merge în baston, cum gângureşte. Cum duce sticla la gură, cum îşi trece mana prin păr, cum se priveşte în oglinjoară, cum miroase nişte flori, cum îi sticlesc ochii. Zâmbetul.

Să-i visezi pe cei de care ţi-e dor şi visele să-ţi ţină loc de amintiri. Să-i visezi, şi-şi vor aduce şi ei aminte de tine.

Un asemenea vis îmi ajunge cam o săptămână. Sunt dependentă. Mă droghez cu oameni visaţi. Îmi astâmpără nevoia de posibilităţi. Nu de a-i întâlni, ci nevoia de posibilitatea de a-i. De a-i adulmeca cu simţul de perceput oameni, de a şti că în acelaşi oraş cu tine sunt oameni pe care-i cunoşti, palpabili şi accesibili, care in momentul ăsta, când ieşi de la metrou de la Română, poate chiar se gândesc la tine. Cu simţul ăsta vezi prin clădiri, până acolo unde intuieşti că se află ei în acel moment, le vezi mişcările, gesturile cu care te-ai obişnuit; auzi prin zarva oraşului, le auzi vocea cu care poate chiar atunci vorbesc cu cineva, le auzi gândurile, căci şi în gând vorbesc cu aceeaşi voce. Reflexul de a-i localiza pe harta ta sufletească, aşa cum te orientezi în spaţiu. Nevoia de şanse. De a merge pe stradă cu mai mult de câteva şanse la douazeci de milioane de a întâlni pe cineva cunoscut.

InstantEtern

Sau apa nu mai trece şi pietrele nu mai rămân

lui John

fulgi de cartofi-fasole-cereale instant, fulgi de toate fructele-legumele-animalele, dar să fie instant
fulgi de zăpadă instant

crăciun instant, fotografii instant
film instant, prieteni instant, cadou instant
job instant, carieră instant, afacere instant, bani instant
publicitate instant, spalare pe creier instant, cumpărături instant
cafea instant, mâncare instant, gândaci instant, curăţenie instant
petrecere instant, beţie instant, droguri instant, dependenţă instant, dezintoxicare instant
gene lungi instant, dragoste instant, sex instant, orgasm instant, copii instant
zgârie-nori instant, bombă instant, război instant, petrol instant
accident instant, stiri instant
artisti instant, show instant
nori instant, ploaie instant, tsunami instant
soare instant, flori instant, primavară instant
popi instant, rugăciune instant, moarte instant, rai instant
înjurături instant. aşa că mai ducă-se toate dracului, că şi el e instant
am uitat ceva? Aaa… INSTANTA

Cumperi un produs şi ai 2 în 1: instant şi etern. Cu cât se prepară mai repede, cu atât e mai longeviv, poţi să laşi pliculeţele de InstantEtern moştenire strănepoţilor.

O să mănânci atâtea chestii instant, încât o să devii etern. Cu cât mănânci mai multe chimicale, cu atât mori mai repede. Şi cu atât cadavrul se va conserva mai bine. Vei avea o viaţa instant şi o moarte eternă. Sau, dacă îmi permiţi, vor avea viermii hrană proaspată mai mult timp. Asta doar daca Uniunea Subeuropeană a Viermilor nu va emite nişte reglementari, hotărând ca nu e sănătos pentru ei… Nici viermii n-or să ne mai mănânce!

Am scris asta instant acum vreun an, convinsă că laptele chinezesc e membrul (poate chiar liderul) unei imense conspiraţii interregn care vrea să controleze instantul şi eternul. Eram supărată-foc-instantaneu ca mă înstrăinează nu numai de patria mea, cu gustul lui ireal, ci şi de lumea mea încă neştiinţifico-nefantastică, prin rezistenţa lui nenaturală la toate vicisitudinile. Dar azi e o zi mare: s-a stricat în sfârşit laptele chinezesc. O singură dată într-un an, o singură cană de lapte din litri intregi, încât nu mai sunt sigură dacă chiar aşa a fost sau am visat.

N-aş fi crezut vreodata că un produs atât de perisabil precum laptele poate rezista atât de mult. În România, pâna si laptele uht se mai metamorfozează. Laptele chinezesc însă poţi să-l ţii în figider sau la soare, în cutie închisă sau deschisă, să-l fierbi, să-l congelezi, să-l bagi la cuptor şi iar la frigider, nu păţeşte nimic, parcă e de fier. Pun pariu că dacă îl arunc de pe cel mai înalt zgârie-nori şi se împrăştie, se adună apoi singur, ca argintul VIU. Înainte să-l mănânc, ţin în el o lingură de metal cinci minute, să văd dacă nu cumva se topeşte. Oare chinezii au obţinut vacile veşnice care dau instant lapte etern? Mă gândesc la caprele bunicii, de la ţară. Sper ca odata integrate în UE să nu se eternizeze şi ele. Mie îmi place laptele care rezistă doar o zi. Şi mi-e dor de dimineţile în care bunica mulgea caprele şi aşteptam nerăbdatoare să mănânc lapte proaspăt, perisabil, cu bacterii&microbi şi păr de capră.

Acolo apa încă mai trece şi pietrele încă mai rămân?

nelinişti gastronomice

lui Cami

În China, când ţi-e foame, intri în orice restaurant îţi iese în cale. Preţuri mici, mâncăruri cum n-ai mai văzut-gustat, mirosuri nebănuite. Prima provocare este să comanzi, căci nu te aştepta să ştie engleză. Primeşti uneori meniul doar în chineză şi te uiţi ca pisica-n calendar, căci în faţa caracterelor chinezeşti îţi este anulată abilitatea de a scrie şi a citi. Te mai ajuţi cu dicţionarul, mai bâigui vreun cuvânt din puţinele învăţate: mogu, tudou, mifan… Te mai uiţi pe la mesele altora şi dacă vezi ceva ce ţi se pare mâncabil, arăţi cu degetul că vrei şi tu. Dacă ai noroc, primeşti meniu cu ceva poze, sau vezi vreun afiş cu mâncare pe pereţi. Dacă ai norocul să găseşti meniu în engleză, uneori trebuie să-l ceri, căci nu se gândesc să ţi-l dea când îţi văd mutra dezorientată. Dar tot poţi nimeri ceva prea picant, prea gras sau cu cine ştie ce animal. Atunci îţi dai seama că trebuie să înveţi repede cum să zici că nu vrei picant, că nu vrei carne. De obicei picant înseamnă mult chilli, uneori jumătate din conţinutul farfuriei. Şi de multe ori, deşi se numeşte vegetarian, în câte un fel de mâncare mai găseşti aşa, la loc de cinste, şi câte un strop de carne. Dar cel mai mult mă tem de atotprezentul dulce, căci obişnuiesc să pună zahăr în multe feluri de mâncare. Şi când eşti mort de foame, nu vrei peşte cu miere… Ca asigurare alimentară, comanzi orez. Căci, dacă nimic din ce ai comandat nu e mâncabil, salvarea stomacului tău el este, cea mai simplă şi mai de nădejde mâncare chinezească. De fiecare dată stomacul curios mai testează câte un fel nou, care sună normal în descriere, dar când ajunge pe masă îmi bruschează înţelegerea gastronomică.

Următoarea provocare este să mănânci, adică să foloseşti beţele. Să-ţi fie foarte foame şi să nu ştii să le foloseşti. Dacă mănânci orez, le poţi folosi ca pe furculiţă. Sau prinzi cu vârful beţelor folosind ambele mâini şi odată bucăţica prinsă, o duci la gură ţinând beţele cu o singură mână. Sigur, dacă ai în faţă un pui livid, întreg, într-un bol cu zeamă şi doar beţele la dispoziţie, trebuie să uiţi de modurile de a mânca obişnuite şi să te descurci cum poţi. Apoi, cu timpul, nici nu-ţi dai seama când ai început să le foloseşi acceptabil; mai apoi nu mai poţi concepe să mănânci mâncarea chinezească cu altceva decât cu beţele. Şi zâmbeşti în sinea ta stomacală când îţi aminteşti că la început erai tentat să umbli înarmat cu o furculiţă, să te aperi cu ea de foame. Ba chiar şi cu un cuţit, că tot zic ei că ar fi mai degrabă o armă, nedemnă să servească la masă. Ajungi până la urmă să-ţi placă să lingi vârfurile beţelor ca chinezii, aşa cum lingi bine linguriţa cu care ai mâncat o prăjitură bună.

În restaurantele chinezeşti se merge în grup. În grupuri gălăgioase mari, uneori de peste zece persoane. Comanzi mai multe feluri şi le împarţi cu comesenii. Aşa chiar simţi că mănânci cu cineva. Fiecare ia cu o lingură specială sau direct cu beţele şi mâncarea se plimbă aşa prin aer pe toate traiectoriile posibile în spaţiul rotund al mesei. Mesele rotunde mari au in mijloc un geam rotitor; vasele cu mâncare (în funcţie de conţinut sunt fie foarte mici, fie foarte mari) se dau în carusel şi se opresc din când în când la câte un mesean care le doreşte. Chinezii vorbesc ţipat chiar şi atunci când comunică lucruri simple, râd fără oprelişti. Bucurie naturală şi nestimulată, căci beau numai ceai. Sorbecăie, plescăie în cel mai natural mod posibil, uneori chiar scuipă oasele direct pe masă iar în traiectoriile lor aeriene, bucăţelele-în-sos-prinse-în-beţişoare lasă şi ele urme pe faţa de masă albă. Mâncare colectivă-comună-socială al cărei spectacol final ţi s-ar părea negreşit puţin barbar. De neînţeles pentru stomacul individualist occidental, care îşi mănâncă civilizat felul rafinat regulat, reglementat la traiectorii puţine şi ordonate, păzite cu stăşnicie de cuţit şi furculiţă, singurele care mai scot câte un sunet.

După multe căutări, am descoperit un restaurant micuţ chiar vizavi. Atât de puţin părea restaurant, că jumătate de an nici nu-l observasem. Afacere de familie, cu patru mese jos şi două sus. Undeva la etaj sau la mansardă locuieşte şi familia culinară. Camera mică a restaurantului e şi sala lor de mese. Dacă te duci când deschid, pe la 10-11, îi găseşti la masă. Mă uit curioasă să văd ce mănâncă ei la micul dejun. Mă simt ca şi cum aş intra în casa lor, în bucătărie şi i-aş ruga să-mi dea şi mie de mâncare. Ca şi cum m-aş duce în vizită la vecini şi m-ar invita la masă. Un televizor veşnic aprins la câte un film la care nu ştii daca ar trebui să râzi sau să plângi face atmosfera şi mai domestică. E totuşi intim şi liniştit. Te simţi aşa, unic, căci ţi se ia comanda şi ştii că mâncarea se va pregăti special pentru tine – o auzi cum sfârâie în tigaia wok, prin uşa care dă direct în bucătărie –, cu atenţie, nu ţi se serveşte rapid, dintr-o oală mare din care mai primesc mulţi alţi clienţi. Mâncare lentă, mâncare încetinită. Încet-încet te simţi ca acasă; ca un musafir la tine-acasă, ca şi cum ai avea servitori care îţi pregătesc masa, doar pentru tine, iar dacă mai sunt şi alţi clienţi, îi poţi considera invitaţii tăi. În camera mică eşti atât de apropiat de mesele altor clienţi şi de cei care te sevesc. Le auzi respiraţia, le simţi mişcările şi le presimţi reacţiile, te înţelegi cu ei din priviri. Este o familiaritate uneori greu de dus; să saluţi, să priveşti în ochi şi să zâmbeşti acestor oameni de care te simţi apropiat fără să fi vorbit vreodată cu ei.

Aici au meniu in engleză: o foaie A4, corp de literă 12, faţă-verso, pe două coloane, multiplicată prin fotocopiere. După ce de mai multe ori mi-au adus altceva decât am comandat, m-am prins că o parte dintre felurile Iulia-friendly au greşeli: traducerea e greşită, inversată sau identică cu a următorului fel. Aşa că daca vreau să comand nr. 12, comand de fapt 11, între 27 şi 28 nu mă pot hotărî pentru că ambele promit acelaşi lucru şi ştiu că unul minte iar 49 nu mai comand, căci se dovedeşte a fi fasole verde care se dă drept vânătă. Şi când le explic gazdelor-bucătari, îmi zâmbesc chinezeşte, mă întreabă daca îmi place, dacă vreau să schimb, însă meniul rămâne nemodificat. M-am gândit să iau un meniu-fiţuică să mi-l interpreteze un chinez poliglot, dar prefer suspansul experimentărilor si farmecul descoperirilor. Pe burta mea.

În China sunt restaurante şi pe stradă, apar seara ca ciupercile, pe trotuare. Restaurantul ambulant e adus pe bibicletă. Acolo bucătarul înserat are tot ce-i trebuie: maşină de gătit, tigaia wok, vase cu ingrediente. Chinezii fie o iau la pachet, fie mănâncă mergând pe stradă, cu beţele. Sau mănâncă acolo, dacă restaurantul-pe-bicicletă are şi o măsuţa rabatabilă cu scăunele, care ocupă cea mai mare parte din trotuarul şi aşa foarte tranzitat. Un astfel de restaurant rabatabil s-a întins şi s-a strâns în fiecare zi vara trecută, alungit pe aleea strâmtă ce ducea spre (acum dispărutul) parc, blocând intrarea în magazinaşele de pe partea dreaptă. Mai ramânea între cele două şiruri de mese o fâşie cât să mai poată trece oamenii spre parc şi spre piaţă. Prin restaurantul ăsta treceam şi eu pe bicicletă, uitându-mă curioasă de la înălţime în farfuriile oamenilor. Dar la capătul şirului de mese mă opream, dureros fascinată de bucătărie, jumătate afară, jumătate într-o şandrama deplorabilă, lipită cum s-a putut de o altă şandrama, mai puţin deplorabilă. Chelnerii de trotur şi bucătarii de şandrama comunicau zgomotos, tigăile sfârâiau, mâncarea chiar se gătea şi chiar ajungea pe mese iar oamenii chiar mâncau. Pe un placaj-pe-post-de-masă erau expuse ingredientele, ca sa şi le aleagă clienţii, unele pe farfurii: peşti, scoici, verdeţuri, legume, gheare de găini, broaşte. Dezordine şi grămezi de resturi, căci acolo, pe trotuar, se prezentau, se depozitau şi se pregăteau pentru preparare ingredientele.

Experienţă culinară cu adevărat chinezească a fost când?
Când am ales eu insămi un peşte viu ca să-mi fie preparat. Sunt puşi pe categorii, într-un acvariu multiplu care le cam îngrădeşte personalitatea, aşezat pe mai multe rânduri, ca nişte trepte. Sunt acolo toate orătăniile apelor, ştime nemaivăzute şi nemaiauzite, gata să potolească foamea unor fiinţe mult mai evoluate decât ele. Languste, caracatiţe, şerpi, scoici, crabi, homari, creveţi şi peşti, aşezate frumos în vitrina vie. Dacă ar fi toate într-un acvariu s-ar mânca între ele. Să-ţi priveşti în ochi propria mâncare. Să cauţi in ochii peştilor răspunsul la întrebarea “care o fi mai gustos”? Ia uite ce drăgălaşi sunt, cum sar multicolor, ce dau din coadă. Să-mi aleg peştele care dă mai tare din coadă, cu personalitate, mi-am zis apoi în sinea mea înfometată. Aşadar răspunsul nu e în ochi, ci în coadă. În coadă de peşte. Chinezul îl pescuieşte cu un minciog, ţi-l cântăreşte. Când peştele a ajuns pe masă, în farfurie, am fost curioasă prin ce etape a trecut înainte să ajungă în stadiul ăsta. Data viitoare o să intru în bucătăria soioasă a restaurantului de stradă, cu mesele pe trotuar, să urmăresc operaţiunea de aburire a peştelui. Căci aşa îmi place, gătit în aburi. Când ajunge pe masă, ochii sunt la fel ca în acvariu. Dar peştele nu mai mişcă, stă pe burta despicată, dată de-o parte şi de alta, ca nişte aripi imobile. Şi mai are nişte crestături pe ambele părţi, prin ele se vede carnea albă, fragedă. Foarte gustos, în sos dulce-acrişor-picant, pentru echilibrare. A personalităţii peştelui şi, prin ea, a mâncătorului. Căci mâncarea chinezească se pregăteşte după regulile Feng Shui, şi-mi spun că trebuie să mă simt foarte armonioasă după. Şi când mănânc, mă uit bine prin farfurie, printre bucăţele, după Yin şi Yang, căci în bucătăria chinezească ingredientele sunt astfel alese încât să respecte îmbinarea acestor două principii universale. (poze)

Padurea copacilor spanzurati

lui Vlad

Se auzise asa un zvon prin primavara ca in toamna vor desfiinta parcul. Imi si imaginam cum in loc sa cada frunzele uscate, vor cadea copacii cu totul. Si cand toata lumea uitase, intr-o dimineata treceam cu bicicleta prin parc si cand aproape sa ies ma opresc brusc si ma uit mirata inapoi, asa ca in desenele animate: toate aparatele pentru exercitii disparusera. Abia acum vedeam clar ceea ce de pe bicicleta doar zarisem inconstient: nu mai era nicio bara de fier de diverse forme si culori, fusesera smulse din ciment si ramasesera doar niste gropi. Instantaneu m-am gandit la ultima mea executie la aparate, cu o saptamana in urma, incercand sa mi-o fixez bine in minte, ca pe o amintire de pret, sa o mai lipesc ici-colo cu amintiri din alte zile, in caz ca uitasem cate ceva. (Poze)

Ce chinez lucrase cu zel la aparatul de langa mine, uitandu-se insistent si zicandu-mi halou, USA?!, cu cel mai larg zambet posibil. Daca il vazusem sau nu atunci pe batranul care vindea masaj si reflexoterapie pe care iata, nu mai apucasem sa le incerc. Cati chinezi exersau cu sabia in dimineata aceea si cate femei cu evantaie sau cu stegulete ca de majorete. Daca era sau nu, ca in fiecare zi, grupul care canta de pe niste caiete, mereu cu batranul imobilizat in carut langa ei, absent la toate; daca incercasera, ca de fiecare data, sa-mi zica ceva in chineza, desi eu niciodata nu intelegeam tot. Daca venisem nici prea devreme, nici prea tarziu, ca sa-i vad si pe cei care dansau, perechi-perechi, la umbra. Cand mai jucasem badminton, cum batuse vantul cand inaltasem zmeul aici ultima data. Cand ma mai minunasem de satra de copii plini de praf. Cand avusesem in parc ultima lectie de chineza cu Bruce, profesorul de kung fu, pe care il invatam in schimb engleza; daca o adusese si pe fetita lui simpatica.

Dupa ce au scos aparatele, au desfiintat terenul de baschet. Pentru o vreme, dreptunghiul de ciment ramas liber a fost tocmai bun de ring de dans pentru oamenii care se adunau si dansau in fiecare seara, nostalgici dupa balurile desfiintate demult. Pana atunci ringul de dans fusese bucata de ciment mai larga unde se intalneau aleile parcului. Apoi au facut un zid mare, ca intotdeauna cand vor chinezii sa construiasca ceva pe un teren, incep cu un zid gros si inalt in jurul proprietatii lor, caci la ziduri chiar se pricep.

Pana sa fie zidul complet, oamenii au continuat sa vina in parc in fiecare dimineata pentru exercitiile lor in grup, pentru dansuri si cantece; iar seara pentru balul lor in intuneric. Tot mai putini pe masura ce parcul disparea. In ultima zi mai erau doar doua femei in varsta, manuidu-si sabiile intre sleauri, remorci si copaci trantiti la pamant. Vedeam de la fereastra cate un scolar pe bicicleta incercand sa traverseze ca in fiecare zi parcul. Asteptam momentul cand avea sa se intoarca de dupa tufisurile inalte inca nesmulse, caci deja inchisesera a doua iesire-intrare a parcului. As fi vrut sa-i strig sa se opreasca, pentru ca nu mai e nicio iesire. Nu intelegeam de ce muncitorii nu-i avertizau, parca le placea sa-i vada pe oameni dezamagiti in fata zidului inalt.

De cand il stiu parcul era ca un om imbatranit prea devreme, zdrentaros, plesuv, jegarit.
Insa pentru toti oamenii aceia era curtea lor. Dimineata se opreau de la piata si desfaceau pe o banca teci verzi de leguminoase, pentru pranz. Isi parcau bicicletele cu carut la umbra, se intindeau in ele si sooomn! Se dormea bine si pe banca, la umbra. Intindeau mese si jucau mahjong sau alte jocuri. Se retrageau sub crengile vreunui copac si se pieptanau indelung. Veneau la reflexoterapie la batranul care avea salonul de masaj acolo, sub cerul liber. Spre pranz acesta isi strangea toate obiectele expuse pe banca, inclusiv afisul inramat care anunta ca poate vindeca orice boala si cele doua scaunele, incarca totul pe bicicleta si se mai intorcea dupa-amiaza. Ma intreb ce vor face de acum, cel mai apropiat parc e departe. Isi vor face exercitiile in camarutele de 12mp in care locuieste intreaga familie? Sau in holul blocului, pe trotuar, la vreun colt de strada? Acum o parte dintre ei isi fac exercitiile in fasia generoasa care a ramas intre zid si trotuar. Pentru mai multa intimitate, stau intorsi spre zidul inalt. Muzica dupa care isi fac miscarile de-abia se aude din casetofon, acoperita de zgomotul masinilor matinale.

Cand agonia parcului era pe la jumatate, m-am dus la piata. Dar n-am luat-o pe drumul ocolit, am tinut mortis sa trec prin parc, ca intotdeauna, poate de teama ca ar fi ultima data cand as putea trece pe acolo, chiar si asa pe moarte cum era. Sau ca sa ma conving cu ochii si cu talpile mele ca gata, chiar nu mai e. M-am incapatanat sa urmez aleea, sarind peste crengi, gramezi de pamant sau gropi. Mi-am luat rucsacul si mi-am adunat in el toate amintirile din parcul moribund, care nu mai era decat inceputul unui zgarie-nori. Asa, gol, parcul parea si mai mic. Asa, gol, nu mai valora nimic. Decat cateva mii de dolari metrul patrat.

M-a impresiont ca n-au taiat copacii, i-au transportat ca sa-i replanteze. Au sapat adanc in jurul lor, lasandu-le radacini cat un cerc cu diametrul cam de un metru, plin de pamant. Ii legau de bratul excavatorului si ii incarcau intr-o remorca. Sigur, mai taiau cu ferastraul cate-o creanga verde, sa se aseze mai bine. Cam patru copaci mari intr-un transport. Le-au legat crengile cum legi cocenii cu o sfoara in caruta la tara. Imi si imaginam remorcile astea pline cu copaci ocupand toata strada si maturand pe toata lumea in calea lor. Caci vazusem vehicule chinezesti transportand pe oricine si orice, de la oglinzi si geamuri incarcate pe bicicleta pana la gaini vii, dar o padure pe patru roti inca nu vazusem. Mi-a ramas pe creier imaginea copacilor suspendati in aer. Copacii spanzurati, vrand-nevrand plutitori, niste enti fara picioare. Au mai ramas cativa copaci uscati pe margine si cativa brazi, crutati poate pana dupa Craciun.

Masinaria cu brat metalic si cu o cupa la capat isi infigea coltii in tufisurile verzi, le smulgea ca pe niste buruieni. Excavatorul asta era ca un caine-dinozaur, cum insfaca asa totul si apoi intindea docil catre stapan. Intindea gatul ca sa-i agate in colti banda de care era prins un copac. Dupa ce ducea copacul in remorca, astepta rabdator sa ii prinda la loc banda, se ducea la muncitori si intindea din nou gatul, ca acestia sa ia banda si sa-i spanzure alt copac.

La sfarsit au mai ramas numai copacii foarte inalti, pe care n-aveau cum sa-i transporte decat injumatatiti. Asta e, daca esti mic, te-ai salvat, daca nu te potrivesti tiparului remorcii, te mai scurtam putin. Copaci mari, cu coroana verde, bogata, taiati in doua cu ferastraul. Si coroanele copacilor decapitati au stat in praf, parasite pana la sfarsit, ca niste cadavre care nu pot fi ingropate.

Ce frumos batea in ziua aceea vantul prin copaci! Prin cei sapati adanc la radacina. Prin ultimii copaci, trantiti la pamant, taiati in doua cu ferastraul.

Lacul adanc pana la cer

Catalinei

„Cel mai frumos oras din lume“, ar fi spus Marco Polo despre Hangzhou (poze) . Ti se descopera un oras plin de culori si inveselit de turisti idilizati, desi e mijloc de noiembrie. De peste tot vizitatorii pot inchiria biciclete verzi sau portocalii, care au in loc de spite discuri colorate ce-ti atrag privirea. Unii tin pe coarnele bicicletelor niste flori mari artificiale care se invartesc ca morile de vant, ca niste curcubee rotitoare. Florile vii stau cuminti, multe-multe, in spatiile verzi multicolore. Cate o fata isi mai prinde de biciclete si cateva baloane. Iar pe cer culorile sunt niste zmeie jucause. Ajungi sa nu mai vezi decat culori care se invartesc ametitor. Ca orice loc turistic, Hangzhou e ca un spatiu ales si inzestrat, innobilat. A carui binecuvantare si blestem sunt obiectivele care atrag vizitatori din toata lumea. Unde viata cotidiana a locuitorilor se estompeaza si adevaratii locuitori par a fi turistii. Parca orasul ar fi in vacanta permanenta, iar conditia primara a omului ar fi relaxarea si distractia.

Pe masura ce mergi te inconjoara dealurile impadurite cu pretentie de munti din jurul orasului iar vegetatia imbogatita te transpune exotic. Iti dai sema ca-ti place sa te plimbi pentru ca strazile se onduleaza tridimensional, facand orasul placut la pas. Ne-a luat valul turistic pana la un templu budist plin de oameni. Caci chinezii nu prea practica ei budismul, dar il viziteaza cu religiozitate, poate aduce noroc sa te pozezi asa cu Buddha. Sute de statui cioplite in stanci acum o mie de ani au devenit vedete, caci turistilor li se pare esential pentru evolutia lor viitoare sa-si faca poze zambarete cu cat mai multe dintre ele. Le iau de dupa umeri ca pe niste vechi tovarasi, sunt nemultumiti ca nu se uita la aparat cu ochii lor goliti. Le-ar largi gura de piatra intr-un zambet potrivit pentru pozele lor. De fapt turistii par a fi vedetele, caci ei sunt in centrul pozelor, obiectivele turistice sunt doar niste accesorii care ar trebui sa ii puna in valoare. Inchinarea pe care le-o aduceau calugarii statuilor a devenit acum o adorare pe dos, profanatoare. Multe tocuri (cele cunoscute si sub numele de toace). Nicaieri n-am vazut atatea tocuri turistice ca in China. Se mai incumeta cate o pereche sa urce cele cincisprezece minute de trepte pana la templu, se poticnesc, cad. As da turistilor niste opinci silentioase, i-as imbraca in robe, le-as lua aparatele de furat imagini si le-as lipi gura cu scotch.

Ce noroc ca prea putini din cei de la baza se incumeta sa urce. E o colina-templu, caci pe fiecare treapta a dealului se afla cate o sala, o bucata de templu independenta, asa ca o capela, dar legata invizibil de celelalte, cu rolul ei unic in purificarea treptata si crescanda pe masura ce te aproprii de varf. Insa ultima bucata de templu nu e grandioasa si finala, incat simti ca mai e ceva, ca urcusul trebuie sa continue, nevazut. Pe un urcus paralel am gasit... un restaurant! Am fost revoltata sa-l vad. Nici acum nu stiu daca e bine sau nu sa fie acolo, insa de indata ce am intrat nici n-a mai contat, caci se integra foarte bine. Lemn negru, intuneric spart de cateva lumanari, atmosfera atat de intima, mai tulburatoare decat toate salile templului. Mese joase si perne in loc de scaune, separeuri labirintice si muzica aceea. Parea facut sa fie vizitat, nu sa mananci, sau cel mult ai fi baut ceai in tacere. Din fericire, niciun toc intrus n-a tulburat linistea lemnului somnoros si a lumanarilor intunecate. Turistii puteau comanda numai mancarea pe care o consuma calugarii si preferau terasa restaurantului, unde niste vase mari de piatra ca niste cupe inchideau cativa pestisori, nelasandu-i sa vada decat cerul si zidurile de piatra. M-am apropiat de artefactele vii ca sa le variez putin privelistea si s-au bucurat, caci le placea sa ma apuce de unghii.

Apoi am inceput sa simt ca mai e ceva, ca ceva atrage spre centrul orasului, ca si cum vantul ar fi fost absorbit de acolo, nu suflat de aici. Si cum mergeam asa asteptand, deodata, de dupa o cladire, in centrul orasului, in mijlocul multimii, s-a aratat: lacul. Xi Hu – Lacul de Vest – pe numele lui chinezesc, cioplit in piatra de la intrare asaltata de turistii care se hranesc cu poze, lacomi sa ia in stapanire un loc facut sa i te daruiesti. Dupa-amiaza era spre seara si toata agitatia cu viata care il inconjura parea si mai spoita peste eternitatea lacului deghizata in inserare efemera. Barcile traditionale de lemn erau conduse de cate un om cu vasla; imi fusese asa teama sa nu gasesc barci electrice, sau mai rau, cu motor. Caci cel sumbru s-ar fi spoit peste lacul vechi si impunator niste ambarcatiuni albe si vitezomane. Atat de ireal in simplitatea lui imensa, incat nu mai incap si toate legendele si lirismul cu care incearca oamenii sa-l incarce.

Am luat o barca leganata, condusa de un om cu fata arsa de soare si cu vasla. Suprafata apei, botita de vant in cute inalte si egale, deforma inghetat realitatea. Si din barca rotita pe nesimtite de valuri ascutite vedeam soarele de jar aproape stins invartindu-se in jurul lacului. Cand esti pe lac, existi mai mult ca reflectare pe suprafata lui taiata de vasla si rupta in fasii de burta barcii. Valurile o mangaie ca niste limbi lacome, si neputand sa o inghita, se multumesc cu partea esentiala, cu oglindirea. Sunt toate acolo, plutind pe dos, toate barcile care au traversat vreodata lacul. Ei spun ca lacul e cinci metri de adanc. Insa orice suprafata oglinditoare are adancimea spatiului reflectat, deci lacul trebuie ca e adanc cat cerul. Altfel cum ar putea inghiti imaginile atator barci? Pe Lacul de Vest mi-am inteles dorinta irationala de a pluti pe balta mea de la tara, pe o camera de tractor. Nestiind sa-mi fac accesibila oglindirea in balta banalizata, am plecat in lume sa o caut. Si aplecandu-ma peste reflectarea mea, n-am gasit raspunsul la toate incertitudinile care imi pulsasera sub piele, in relief, sub forma de semne de intrebare. Doar ca n-am mai avut nevoie sa pun intrebari.

Lacul troneaza in mijlocul orasului si atrage ca o Zona. Simti ca acolo e toata esenta acelui loc, ca toate au crescut din lac – muntii, padurile, ca el a nascut oamenii. E omniprezent. Cand te indepartezi si nu-l mai vezi, il simti. Cand te intorci cu spatele si crezi ca l-ai uitat, ii ghicesti prezenta, il simti in spatele tau ridicat ca un zid urias de apa adulmecandu-te, colcaind de pesti, ii auzi valurile in urechi si ii simti briza pe piele, ii mirosi ne-mirosul. Te indepartezi, dar el e prezent in tot orasul, a nascut peste tot lacuri mai mici. Si-a intins peste tot canale-brate-de-caracatita, iti apare in cale in cele mai neasteptate locuri si te invaluie. Insa cu adevarat fara scapare esti cand il traversezi pe una dintre cele trei faleze decativa kilometri. Lacul nocturn e imaginea in negativ a celui diurn. Ii vezi clar imensitatea intunecata, asa cum ziua ti se arata toata intinderea luminata. Si nu sunt numai luminile care aproape il inconjoara sau stelele care il invelesc, ci o lumina imperceptibila emana dintre valuri. Iar acolo unde nu sunt lumini care sa-i limiteze malurile, lacul iti scapa privirilor si se intinde fara sfarsit.

Cum ar fi pentru o zi sa fiu singura cu lacul si orasul sa fie pustiu... M-as plimba complet in jurul kilometrilor lui patrati, cu pasi marunti si inceti, cu opriri dese. L-as privi din toate unghiurile si, desigur, aparatul de fotografiat nu se va fi inventat. M-as urca pe toti muntii din jur si l-a sprivi de la toate distantele, printre copaci, peste nori. Dimineata i-as veghea desteptarea. I-as fredona cele mai frumoase cantece. Sau poate doar as sta nemiscata si as privi povestea de o zi a luminii soarelui si a apei lacului. M-as intinde pe toata suprafata lui, intre apa si vant. M-as scufunda ore intregi printre pestii translucizi, as dormi pe fundul lacului invelita in ierburi, intr-un culcus de namol. M-as minuna cum se creeaza sub ochii mei materia apa-cu-lumina. As privi rasaritul – peisaj adormit cu soare – si apusul – peisaj cu soare dormitand –, insa totul s-ar opri in loc in lumina ireala a soarelui din a doua dupa-amiaza, atunci cand iubeste el cel mai mult lumea. Seara as aprinde torte in jurul lacului si as adormi leganata pe o pluta.

Acum caut un lac pustiu, daca mai exista asa ceva pe lume. Sau macar un lac cu oras, ca Xi Hu. Un oras cu un ochi urias de apa. Si daca nu voi gasi, ma voi intoarce curand aici si va dura trei zile si trei nopti.

Soarele inchis afara

Ramonei

Shanghaiul nu are orizont – deci nici rasarit, nici apus – , dar are ploi, multe ploi, uneori torentiale. Asa m-a intampinat orasul cand mi-a simtit prezenta pentru prima data, cu ploaie. Insa de multe ori sta sa ploua si totusi nu se intampla. E ca atunci cand simti ca ti-ar face bine sa plangi, dar pur si simplu nu poti. Toata vara a fost asa la Shanghai, o ipoteza suspendata a ploii, picurand concluzii din cand in cand. (poze)

La Shanghai mai tot timpul e o vreme laptoasa. Te uiti de la fereastra si vezi ceata, te astepti sa fie racoare, insa cand iesi afara, intri in aburi. Te izbeste si te impregneaza o umezeala calda. Inoti. Si curg apele de pe tine nu pentru ca ai transpira, ci pentru ca aerul transpira. Vaporii de apa te inconjoara, iti mangaie parul, se muleaza pe forma corpului tau, iti mangaie pielea. Epiderma devine lichida. Esti in continuare un corp solid, dar nu mai existi decat in limitele acestui invelis lichid. Aceasta limita a corpului tau devine centru, caci acolo se intalnesc doua umiditati, una interioara, limitata dar agresiva, cealalta exterioara, nelimitata, pasiva; fiecare dorindu-si sa treaca dincolo. Acum esti o fiinta de apa mai mult decat oricand. Pentru cateva luni vei fi o fiinta aerian-acvatica, vei inota uscat prin vapori fierbinti. Daca te-ai arunca de pe un zgarie-nori nici nu ai cadea, te-ar prinde si ai trece de la un vapor la un vaporas si la un alt vapor fierbinte, pana jos. Moleculele de apa te-ar purta pe bratele lor si te-ar arunca dintr-o parte in alta, ca pe un bulgare de apa.

E un fel de ceata de vara, de fapt vapori de apa amestecati bine cu poluare, fara indoiala dupa o reteta chinezeasca originala. Cerul s-a spart si curge peste oras ca un albus, uneori ca o spuma. Cerul asta de aburi se lasa peste oras si apasa. Inghite soarele si norii, uneori chiar varfurile zgarie-norilor. Te strange moale si te inchide, te sufoca precum un puf. Nu mai respiri aer, ci aburi calzi. Parca acel cineva care se ocupa cu fabricarea vremii ar lua cu cana apa din ocean si ar turna peste oras pana umple si cel mai mic gol. Si cand ceata se mai topeste si cerul se mai insenineaza putin, toarna iar, si iar, incat Shanghaiul e ca un orasel inchis intr-un bol de sticla plin cu lichid, pe care il poti agita. Parca tot oceanul s-ar fi rasturnat peste oras, cu fundul in sus. Soarele, atunci cand i se permite sa se arate, pare doar un far indepartat, sau cel mult o luna apoasa si moarta, pe care de-abia o zaresti pe cerul-fost-fund-de-ocean.

Din cand cand, soarele se revolta si alunga ceata. Atunci iti amintesti ca cerul e de fapt albastru si inalt si ca vara asa ar trebui sa fie de fapt, cu lumina orbitoare, fierbinte si sufocanta. Soarele incepe sa muste, insa oamenii au invatat sa se apere. Ei il inchid afara, izoleaza imediat soarele de lumea lor. Se deschid umbrelele, se desfac evantaiele si se pun ochelarii de soare. Se ascund la umbra, se trag perdelele. Palarii, masti speciale care seamana cu cele de sudor, pentru a-i proteja de soare cand merg pe bicicleta, umbrele mici de pus direct pe cap sau chiar prosoape umede. Bratele lasate descoperite de manecile scurte sunt protejate de niste maneci de panza atasate.

Aici am descoperit institutia umbrelei. De la sapte dimineata pana se lasa seara, din aprilie pana in octombrie, vezi deschise umbrelele rasei galbene, in efortul de a-si mentine pielea cat mai alba. Mai mult femeile, mai putin barbatii. Chiar si cand drumul lor e mai mult pe la umbra, chiar si cand soarele se retrage printre nori sa se mai odihneasca pentru un nou asalt, omuletii-galbeni-visand-sa-devina-albi isi tin umbrela cu aceeasi constiinciozitate.
Contribui si eu la exilul soarelui, cu umbrela-curcubeu. Ma protejeaza sa nu ma ofilesc instantaneu si ma face sa ma simt de parca as avea asa un aer distins, din alt secol. La Shanghai umbrela iti e camarad nedespartit, caci daca nu e soare cu dinti fierbinti, atunci sunt sanse mari sa ploua. Dar daca ploua, imi pare rau ca am umbrela. Cometropolitanii mei, chiar si cei cu umbrela, se adapostesc pe unde pot si se uita la mine speriati ca merg fara umbrela prin ploaia blanda, ca si cum ar fi daunatoare. Cu umbrela deschisa trebuie sa inveti noi reguli de circulatie, caci deodata spatiile mici ale trotuarelor si strazilor, devin si mai neincapatoate.

Cand ploua parculetul se inunda pe jumatate. Si petecul asta de pamant exploatat se transforma astfel, din cand in cand, in cel mai fermecator taram lacustru. De fiecare data cand se anunta taifun, aici nu se intampla nimic, doar ploua mai mult si bate vantul ceva mai tare. De furtuna adevarata, cu tunete si fulgere, am avut parte doar de cateva ori. Pur si simplu nu imi imaginam Shanghaiul in furtuna. Nu credeam sa fie in stare sa ofere asa un spectacol, il credeam un oras blazat, incapabil de pasiunea unei furtuni. Si ce atmosfera limpede dupa ploaie, ce culori ireale!

Gata, inchei, caci chiar acum, cand bat aceste ultime taste, a inceput sa ploua ca-n povesti. Ma duc sa-mi continui existenta de amfibian, sa fiu o fiinta aeriana adaptat acvatic in cuptorul-lacustru-cu-vapori.

De partea cealalta a vantului

lui George

Pana de curand mersul pe bicicleta in Shanghai era pentru mine o distractie nepermisa. Simteam traficul din autobuz si din taxi sau ca pieton, dar nu-l puteam trai. Eram cu el, dar nu in el. Ma miram cum, atunci cand nu era coloana de masini, biciclistii mergeau pe mijlocul strazii, iar masinile ii ocoleau cu rabdare si cu grija, parand dintr-odata mai umane. La randul lor, biciclistii ii ocolesc cu rabdare pe pietoni, caci patrund frecvent unii in spatiul celorlalti. Am invatat astfel pe jumatate cum se supravietuieste pe bicicleta in Shanghai.

Dimineata traficul pe doua roti e foarte aglomerat. E vremea pentru ciclismul diurn si pentru experimentarea colectivitatii. Ma simt ca un peste in apa. Acum sunt si eu, ca chinezii, un peste in suvoiul traficului. Merg linistita pe bicicleta mea rosie, cu cos si sonerie. Alte biciclete ma depasesc sau pun frana pe langa mine. Curg pe langa mine, alunecam unii pe langa altii pana cand coloana de biciclisti devine omogena, pare un organism viu care serpuieste pe marginea strazii. Traficul e fluid ca un dans. Singurele obstacole sunt masinile care se intersecteaza cu acest flux, il imping incet-incet spre mijlocul strazii, pana reusesc sa-l sparga pentru putin pentru a-si face loc. Alteori cate un atfel de intrus e inconjurat si imobilizat, ca o ganganie prinsa de furnici. Atunci ma simt mandra sa apartin unei multimi numeroase de biciclisti, care poate fi de neoprit si care imblanzeste chiar si cele mai fioroase masini.

Trec pe langa scutere care cara cate trei lazi de oua, pe langa biciclete incarcate cu patru bidoane mari de apa sau pe langa cate o mini-gradina umblatoare de plante si arbusti, care acopera cu totul scuterul si pe pasagerul acestuia. Doamne si domnisoare in fusta si cu incaltari cu toc stau relaxate in scuterele lor, ca intr-un fotoliu, uneori vorbind la telefon; ma astept oricand sa puna picior peste picior, sa-si aprinda o tigara si sa bea ceai. Copiii carati pe scaunelul special din spate au acelasi aer relaxat ca cei de pe bancheta confortabila a unei masini. Mai vad si cate o motocicleta-familie, caci pe langa tata si mama e loc si pentru doi copii, unul in fata si altul in spate. Cea mai grea sarcina pentru bicicleta mea a fost sa care in cos un pepene mare. In timpul saptamanii, de dimineata pana seara, va sta legata in parcarea subterana, insuficient de aerisita si de luminata. I-ar placea sa stea afara, la umbra unui copac, insa n-am incotro, e atat de atragatoare incat ar starni pasiuni necontrolate si ar fi pe loc... rapita. Cel putin in restul timpului o tin in apartament, o scutesc de inchisoarea bicicletelor din parcarea subterana.

Se intampla des ca bicicletele sa treaca prin fata masinilor fara sa semnalizeze. Si nu e semn de necivilizatie, cum credeam. Desi nu li se anunta in nici un fel aceasta miscare, desi nu stiu, soferii simt; sau oricum, circula atat de incet incat totul merge ca uns si in toata inghesuiala e intotdeuna loc pentru toata lumea. Iti dezvolti un simt suplimentar, l-as numi simtul-trafic. E ca si cum ti-ar creste niste perisori invizibili cu care simti pulsul, miscarea, suflul traficului. Simti cand vine o motocicleta si te grabesti, ca sa-i faci loc. Simti ca cel din fata ta va icetini si incetinesti si tu. Treci pe rosu fara nicio problema daca e liber sau aproape liber, caci uneori, incercand sa respecti regulile mai mult incurci traficul. Totul se rezolva tacit, cu intelegere; nici nu e nevoie sa te uiti, sa vezi tot, e suficient sa ghicesti cu coada ochiului sau sa auzi. Ocolesti cu rabdare masinile, daca se poate mai repede, sa nu incetinesti coloana din spatele tau. Mergi pe margine, sa aiba si altii loc. Bicicletele care intra pe contrasens nu sunt doar tolerate, ci acceptate ca si cum ar avea pur si simplu dreptul sa fie acolo. Un pieton ocoleste o masina oprita pe margine, o alta bicicleta il ocoleste pe pieton iar bicicleta ta va fi ocolitor de gradul trei. Masinile cele mai moderne se opresc sa lase sa treaca si bicicletele cu carut, simbolurile saraciei, cele mai lente si cel mai greu de condus. Toata lumea le face loc, cu un fel de respect amestect cu mila si intelegere. Incepi sa crezi ca viata poate curge asa, fluid, fara incidente si incrancenari.

Prin alte parti oamenii se bazeaza doar pe reguli de circulatie, oricum imposibil de respectat intotdeauna si au pierdut acest simt al convietuirii in trafic, au un fel de ne-simtire.
Imi ramane ca un cosmar cum m-a claxonat in Bucuresti o tanti speriata pentru ca n-am semnalizat cand am ocolit cu bicicleta un lac. Si era departe si avea destul loc. Aici un sofer si-ar da seama ca biciclistul va trebui sa ocoleasca lacul din fata lui si ar astepta rabdator. Sau cum m-a claxonat o doamna aranjata, strigand si gesticuland disperata ca ma oprisem - din cauza ghetii de la apa cu care isi spalase masina - si ii blocasem pentru cateva secunde Jeep-ul inca nepornit (si ce daca eram pe contrasens pe straduta ei cu case!?). Sau cum se uitau speriati cand treceam foarte aproape de oglinzi, uneori ferindu-mi capul, la masinile mari, sa nu le ating macar pretioasele fiare. Oare cum ar reactiona daca ar fi cuprinsi din toate partile de o multime colcaitoare de biciclisti, asa cum ii inconjurau salbaticii calare pe cei prinsi. De cateva luni in Shanghai au interzis si claxonatul; in plus, nu vezi coada de caine – in Bucuresti si cea mai mica javra se distra alergandu-ma cand eram pe bicicleta.

Peste tot sunt benzi pentru biciclisti, iar acolo unde nu sunt, masinile lasa o fasie respectuoasa pana la bordura. Pe unele strazi mari e interzis pentru bicle si chiar nu vezi, decat pe trotuar. Desi traficul e mult mai aglomerat si mai haotic, ma simt mult mai in siguranta decat in Bucuresti. Iar un aproape-accident e o intamplare ca era-cat-pe-ce, nu un noroc ca nu-a-fost. In Bucuresti era invers. Si pentru ca filosofia traficului in Shanghai este sa circuli fara sa te opresti, in cate o intersectie in care trebuie sa fii cu ochii in trei–patru deodata ca sa poti trece, indiferent daca e rosu sau verde, m-am trezit de cateva ori far in far cu cate o masina care astepta rabdatoare sa-mi gasesc drumul. De cateva ori bicicleta mea s-a atins intr-un usor salut cu cate o motocicleta si o data, pe cand imi gaseam mai greu drumul, o masina s-a simtit datoare sa ma ajute, impingandu-ma usor din spate. Dupa prima spaima si dupa ce m-am convins ca n-am cazut, mi s-a parut chiar fain. Socializare in trafic. Simt insa ca mai am de invatat din curajul si toleranta acestor oameni in trafic, sau mai degraba din modul cum le gradeaza si cum le succed. Traversarea unei intersectii mari inseamna negociere. Daca vrei sa mergi inainte si te intersectezi cu masini care au si ele verde si fac stanga, se vor baga in coloana de biciclisti pana profita de cel mai mic spatiu si o sparg. Intr-o seara, pe cand ma strecuram eu cu tupeu ocolind astfel o masina mare si lacoma care pur si simplu intra in mine ca sa treaca si ea, i-am aruncat soferului un zambet triumfator si o exclamatie de satisfactie, iar el a scos pe geam fata arsa de soare, mi-a zambit larg si mi-a strigat: Halou! De atunci, negocierea in trafic nu mai e infruntare, ci intalnire amicala.

Am avut de cateva ori ocazia sa imbin cele doua lucruri care imi plac cel mai mult aici: bicicleta si ploaia. Asa am facut prima data cunostinta cu China, chiar inainte de a intra bine in Shanghai, primul lucru pe care l-am vazut au fost biciclistii prin ploaie, cu pelerine sau tinandu-si umbrela in timp ce pedaleaza. Mai multi decat pe vreme buna in multe parti ale lumii. Atunci am stiut ca imi va placea la Shanghai. Ploaia e calda si blanda, incat mi-as scoate pelerina. Acum traficul e format din pelerine pe bicicleta, care au inlocuit palariile, ochelarii, panzele si alte forme de protectie solara si care acopera cu grija, ca un mini-cort, si cosul plin de cumparaturi. Pasagerul velo nr. 2 se ghiceste ascuns cu totul sub pelerina celui de pe sha, iar cand nu au pelerina, tine umbrela pentru amandoi. Cate un copil-pasager-secund tine umbrela parintelui care il duce la scoala.

Seara strazile sunt libere. E vremea pentru experimentarea ciclismului nocturn si individualist.
Cand mi-am cumparat bicicleta asta ca din filme nu mai pedalasem de vreo noua luni. M-am simtit ca si cum in tot timpul asta as fi stat incremenita ca o statuie velo-estra, intr-o miscare impietrita, si pe masura ce pedalele se invarteau, straturile de amorteala cadeau, ca un blestem alungat. La Shanghai se poate merge in fusta pe bicicleta. Peste tot in lume se poate, doar ca oamenii nu stiu. De fapt, nu se gasesc biciclete pentru fuste. Inainte eram doar un biciclist–fata, acum ma simt o fata pe bicicleta. Ma simt ca o printesa in caleasca. Am o pozitie atat de comoda, ca intr-un fotoliu, parca as pluti fara sa ma misc. Cand incalec parca m-as aseza pe un covoras zburator care ma poarta lin pe strazi. Cu mountain bike-ul esti un pietroi care se rostogoleste. Cu bicicleta asta esti ca un fulg cu carma. Cu cornite. Fara curse de mare viteza, asta e era altor ritmuri, a plimbarilor de relaxare.

Cand merg pe bicicleta, eu sunt vantul. Vantul sta si eu trec prin aer. Cand merg pe bicicleta trec eu prin vant, nu vantul prin mine. Vantul pe aripile mele, vantul pe aripile aerului meu. Primele se transforma rotile, sunt mai putin vizibile pe masura ce se invartesc mai repede si devin niste rotocoale de aer care, rotindu-se, ma propulseaza inainte. In curand sunt un vartej orizontal care se mangaie cu aerul. Iar cand ploua sunt o cascada in forma velo-estra. Pe bicicleta in centrul omenirii, la marginea experintei senzoriale. Dincolo de vant, dincoace de ploaie.