Mi-e vis de tine

Oamenii se trăiesc, nu se ţin minte. Se respiră, se ating, se sorb, se miros. Se consumă, nu se pun la conservat. Încerc să-mi amintesc un chip, dar se suprapune alt zâmbet, altă voce, altă privire. Ca în fotografiile de pe copertele unor reviste, unde un chip e fabricat din mai multe parţi. Se amesteca voci, mirosuri, râsete. Sau se estompează toate trăsăturile, chipurile devin ca în acele fotografii portret vechi, atât de retuşate încât par pictate.

Fotografiile cu cei dragi sunt o masturbare a memoriei. Dacă vrei să ţi-i aminteşti, să ţi te aminteşti şi pe tine, trebuie sa-i visezi.

Pistruii ei, nasul lui, parul ei, mersul lui; felul în care dansează; pielea, pielea nu se poate simti într-o fotografie, imperfecţiunile, ridurile mici; cum suflă el fumul de ţigară. Cum merge în baston, cum gângureşte. Cum duce sticla la gură, cum îşi trece mana prin păr, cum se priveşte în oglinjoară, cum miroase nişte flori, cum îi sticlesc ochii. Zâmbetul.

Să-i visezi pe cei de care ţi-e dor şi visele să-ţi ţină loc de amintiri. Să-i visezi, şi-şi vor aduce şi ei aminte de tine.

Un asemenea vis îmi ajunge cam o săptămână. Sunt dependentă. Mă droghez cu oameni visaţi. Îmi astâmpără nevoia de posibilităţi. Nu de a-i întâlni, ci nevoia de posibilitatea de a-i. De a-i adulmeca cu simţul de perceput oameni, de a şti că în acelaşi oraş cu tine sunt oameni pe care-i cunoşti, palpabili şi accesibili, care in momentul ăsta, când ieşi de la metrou de la Română, poate chiar se gândesc la tine. Cu simţul ăsta vezi prin clădiri, până acolo unde intuieşti că se află ei în acel moment, le vezi mişcările, gesturile cu care te-ai obişnuit; auzi prin zarva oraşului, le auzi vocea cu care poate chiar atunci vorbesc cu cineva, le auzi gândurile, căci şi în gând vorbesc cu aceeaşi voce. Reflexul de a-i localiza pe harta ta sufletească, aşa cum te orientezi în spaţiu. Nevoia de şanse. De a merge pe stradă cu mai mult de câteva şanse la douazeci de milioane de a întâlni pe cineva cunoscut.