Dezintegrare

Întrebi câte un străin de ce a ales să plece din ţara lui şi să vină aici, îţi răspunde că lui îi place China. Cu interes îl întrebi apoi mai în detaliu ceanume şi dece. Pare să fie prima dată când îşi pune problema, şi recunoaşte în cele din urmă, faţă de tine şi de el însuşi, că pur şi simplu voia să plece din ţara lui şi s-a nimerit să fie China. Acolo totul era plictisitor, nu se întâmpla nimic. Aici e altfel, totul e nou, provocări&incitant, cunoşti oameni noi, îţi faci repede prieteni, explorezi. Te simţi liber, departe de griji şi de obligaţii. Eşti văzut altfel. Te vezi şi tu altfel. Ai plecat ca să scapi de eşecuri, de tot ce nu e ţara ta, de tine însuţi. Aici toate te fac să uiţi de tine şi de viaţa dinainte, aici trăieşti în exterior. Oraşul colcăie de turişti, de lux şi mizerie, zgârie-norii cresc ca din apă, oraşul e dinamic, îl simţi viu, simţi şi tu că trăieşti. Aici te resuscitează sistemul sclipicios-zgomotos-luminos de entertainment ori de câte ori rişti să pici în monotonie. Ţi se injectează din afară toată bucuria pe care nu o mai poţi găsi înăuntru. Puţini străini vin aici pentru că iubesc China, pentru că o aleg şi vor să o descopere. Pentru majoritatea este doar un refugiu, o oportunitate, locul tuturor posibilităţilor, de unde nu mai vor să se întoarcă în ţările lor. Sunt cosmopoliţi, internaţionali, intergalactici, universali. Ai vrea să le zici profitori, paraziţi chiar, dar sunt consideraţi o binecuvântare pentru buna dezvoltare a Chinei. Expaţi simbiotici. China în simbioză cu restul lumii.

Săracii se duc să fie servitori în Occident, bogaţii vin să fie stăpâni în Orient. Căci străinii se simt regi aici. Salarii mai mari, preţuri mai mici, case mai mari. Servicii ieftine la tot pasul, nici nu mai fac curat – femeile de serviciu costă foarte puţin –, nici nu-şi mai gătesc, cu un salariu acceptabil în Vest, străinii sunt aici de-a dreptul bogaţi. În ţara lor erau oameni obişnuiţi, sau oameni deosebiţi printre alţi oameni deosebiţi; aici totul gravitează în jurul lor. Sunt experţi, şefi, sunt supermeni, aduc locuri de muncă şi boluri de orez. Dacă o viaţă comodă şi plină de distracţii îţi doreşti, atunci aici o să te-ngropi. Aici eşti cineva fără să fii cineva, fără să faci nimic, doar să-ţi plimbi fundul alb pe stradă. Puţin îţi pasă de situaţia din China, doar profiţi cât poţi pentru binele tău şi pentru câştigurile companiei. Iar dacă apare vreo umbră de regret, conştiinţa ta se va curăţa rapid la primirea scrisorii anuale cu calculul impozitului plătit statului chinez, adică două pagini în chineză şi un rând în engleză: Thank you for your contribution to China’s flourishing and prosperity!

Aici toţi expaţii devin feţi-frumoşi. Vin în China bătrâni graşi urâţi, îşi aleg femei tinere frumoase ambiţioase. Oricine îşi poate găsi soţie. Chinezoaicele ar face orice să pună mâna pe un străin, concurenţa e foarte mare, e un noroc să atragă atenţia unui lao wai, aşa că nu-şi permit să-i respingă atunci când nu le plac. Femeile sunt pur şi simplu la picioarele tale, poţi să calci pe ele, îmi spunea un străin. Se vând pe speranţa că vor deveni iubite, poate chiar soţii de occidentali, pe iluzia că vor deveni americance, că vor avea casă masă haine, mai multă stimă de sine şi motive întemeiate să se creadă mai grozave decât alte chinezoaice.

Când sunt întrebată cum e în China, răspund că duc o viaţă liniştită şi fără griji. Viaţa de expat la Shanghai e călduţă, comodă, uşoară. Fără obligaţii sociale, eşti singur şi liber să faci ce vrei. Nu mai simţi presiunea de a vizita oameni rude prieteni, de a le fi alături la diferite ocazii. Nu mai “când te căsătoreşti? când faci copii?” Nu mai dai nas în nas cu oameni cu care nu ai ce să vorbeşti, dar cu care trebuie totuşi să schimbi câteva cuvinte. Aici toţi oamenii care nu vrei să existe pur şi simplu nu mai există. Telefonul sună mult mai rar. Ai mai mult timp liber. Aici totul e mai uşor pentru că nimic nu e al tău, nu poţi să urăşti, dar nici să iubeşti. În ţara ta te deranjează anormalitatea pentru că aparţii, pentru că simţi că e al tău. În China eşti în vizită, nu te poţi implica. Aici nimic nu e apăsător, ajungi să priveşti totul detaşat, oricât de rău ar fi, e interesant pentru că e nou. E pitoresc să vezi cocioabe şi oameni săraci făcând orice pentru a supravieţui. Şi chiar când te deranjează, nu poţi nici măcar să visezi că ai putea modifica ceva. Nu ai prieteni să discuţi problemele social-economice, cel puţin nu ca în ţara ta, unde discuţi cu acea revoltă dacă nu iluzionată că ar putea schimba lucrurile, măcar bine ţintită către o figură-instituţie. Aici oraşul nu are chip, nu are reprezentant, iar tu nu ai existenţă socială, eşti doar un turist prelungit. Dacă scapi într-un lac pe stradă, nici nu ştii pe cine să înjuri, nu ştii cum îl cheamă pe primar şi nici cum arată. Nu-ţi pasă, şi e bine.

Însă încet-încet te diluezi. Viaţa asta e totuşi prea relaxată, superficială, ireală. E prea simplu, ca o poveste, ca într-o realitate virtuală în care simţi că e prea uşor ca să fie adevărat. Lipsa anotimpurilor maxime condensate puternice, toate fructele prezente tot timpul anului, luminile oraşului noaptea ca ziua te fac să pierzi contactul cu ritmurile aşa cum le ştiai, nu mai simţi curgerea timpului, începi să te simţi atemporal şi nemuritor. Hiperactivitatea metropolei, viaţa de distracţii pe care o poţi duce te fac la cincizeci să te simţi de treizeci, îţi dau iluzia întineririi, a tinereţii fără bătrâneţe.

Aici înţelegi că, deşi te schimbi imperceptibil, oriunde în lume rămâi tot tu, că, oricât ai vrea, nu scapi de obsesii, defecte, frici, slăbiciuni, preconcepţii, că nu-ţi pierzi visurile, nevoile, afinităţile, ataşamentele şi dragostea doar pentru că nu mai duci viaţa dinainte, doar pentru că eşti departe. Erai obişnuit să trăieşti într-o lume agitată, să te simţi conectat la cotidianul de evenimente conflicte pasiuni bârfe drame minuni. Iar aici nu se întâmplă nimic, iar dacă se întâmplă, nu ajunge până la tine, e prea linişte, prea uşor, nu sunt provocări, nici lupte, nu ai nicio satisfacţie, simţi nevoia să ai din nou probleme. Nu ai în ce să-ţi investeşti energia. Viaţa de expat e ca o vacanţă prelungită. Timpul se alungeşte, se lăbărţează, spaţiul se anulează. Nu mai eşti un nod în reţeaua de prieteni, familie şi locuri. Te vezi rupt de orice context, rămâi aşa cum eşti în tine însuţi, dezgolit de toate imaginile pe care ţi le creaseşi despre tine, căci nu mai e cine să le vadă. Devii un punct izolat, care ar trebui sa aibă valoare în sine ca să reziste, să-şi fie autosuficient. Simţi că ceva nou şi important se va întâmpla cu tine, că acum te vei pierde pentru totdeauna, fără speranţă, sau că te vei regăsi cum n-ai crezut. Fără repere, fără schema zilnică, izgonit din piesa în care te-ai trezit şi în care ştiai să-ţi joci rolurile, existenţa ta se redefineşte, se stilizează. Singur şi izolat, te apropii de condiţia de om primordial. Te analizezi în condiţii extreme, eşti un animal într-un autoexperiment. Eşti o metafiinţă, iar existenţa ta e metaviaţă. Până la urmă, toate se împacă meta în poveste. Când povesteşti chinezilor despre România şi românilor despre China, cu neomenească sinceritate, cu autoironie crudă. Până începi să te joci şi să te dejoci pe tine însuţi, să-ţi pui viaţa în scenă, până aproape te lichefiezi. Te-ai integrat? Nu, m-am dezintegrat.

kina prin okii mei în tiuk!

Un cadou minunat am primit de Crăciun: China e pretutindeni a apărut în Tiuk! de iarnă: http://www.tiuk.reea.net/21/iulia.vilau.html
Îi mulţumesc lui Mihail Vakulovski.

Vitrine cu corpuri

Mergi pe străzile din Shanghai şi vezi din când în când nişte cămăruţe, cu uşi şi pereţi din sticlă, ca mai toate prăvăliile de aici; înăuntru se zăresc fete îmbrăcate sumar, aliniate sau întinse pe canapele. Te uiţi să afli cum se numeşte o astfel de prăvălie, să ştii ce se vinde aici. Mai toate se numesc massage sau foot massage. Da, vezi şi tu cilindrul luminos cu talpa de reflexoterapie care se învârteşte la intrare. Şi ai o bănuială, dar nu îndrăzneşti să o duci până la capăt. Te vor lămuri chinezii cu care vei vorbi şi care îţi vor spune că da, bordeluri sunt acelea. Carne vie se vinde acolo, sufletele s-au vândut demult.

În China, pornografia e ilegală, pentru asta intră oameni la zdup-zdup din când în când, dar chinezii îşi iau fără probleme filme de pe internet şi din magazinele cu dvd-uri piratate. În China, prostituţia e ilegală, dar bordelurile se găsesc la colţ de stradă, uneori pe câte o străduţă întreagă. Te uiţi mirat că între tine şi canapeaua cu corpuri golaşe e doar trotuarul îngust şi uşa batantă din sticlă. Din vitrinele aflate de o parte şi de alta, fetele se pot privi peste strada îngustă, căci altă privelişte nu au, asta e perspectiva lor zilnică. Treci cu bicicleta sau cu maşina şi din viteză zăreşti corpuri informe, amestecate, disponibile. Vezi bucăţele de material lucios în culori stridente acoperind ici-colo masa asta de carne, pete aprinse de culoare pe chipuri cu ochi oblici. Simţi repulsie, dar în acelaşi timp nu-ţi poţi lua ochii. Ai o senzaţie violentă de vulgar şi sexualitate afişată forţat, fără să conştientizezi de unde anume vine. Căci sunt toate acele detalii şi accesorii puse în scenă ca să sugereze că acelea sunt corpuri de vânzare. Doar să deschizi uşa, să întinzi mâna şi gata, ai găsit dragostea. Te aşteaptă, uitându-se la televizor sau jucând cărţi, cu chip plictisit. Prin oraşele mai mici astfel de locuri arată de-a dreptul domestic, de parcă femeile ar locui acolo, în vitrină. Asta se numeşte masaj sau frizerie în China comunistă, tradiţionalistă şi antipornistă. Bănuieşti că există prostituţie, ca peste tot în lume, dar te gândeşti că e ascunsă bine, e pe centură, pe anumite străzi, în întuneric. La Shanghai, unde şi pornografia e ilegală, găseşti prostituţia în vitrină, ca la Amsterdam. Te întrebi cum de e posibil, căci statul pare să aibă totul sub control, iar poliţia pare destul de activă.

Tradiţionalişti şi foarte familişti, chinezii dispreţuiesc prostituatele, dar le frecventează, altfel cum ar fi atâtea bordeluri? Ce sperie cel mai mult e acest nu e, dar e, toată lumea ştie că acelea sunt bordeluri, dar pluteşte în aer înţelegerea tacită că nu sunt, se prefac cu toţii de dragul aparenţelor că sunt masaj. Chiar şi fetele îmbrăcate-dezbrăcate din vitrină par să spună nu suntem prostituate pentru cine nu vrea să fim, suntem doar pentru cei care au nevoie. Şi mai bănuieşti o acceptare a acestei îndeletniciri ca o muncă obişnuită, ca oricare alta. Şi o alienare neconştientizată, de oameni care nici nu ştiu de la ce s-au alienat şi cum ar trebui să arate normalitatea. În condiţii de supravieţuire, orice îţi asigură traiul azi şi mâine poate fi considerat normal, mai ales dacă te naşti cu oriceul chiar pe strada ta, în sunet de chiorăit de maţe. Iar corpul tău disponibil în vitrină îţi poate aduce mai mulţi bani decât majoritatea joburilor, tentaţia e mare pentru fetele care poate îşi întreţin familia rămasă undeva într-un sătuc uitat de lume.

Câteodată ai impresia că vitrinele de la massage s-au deschis, iar corpurile au ieşit pe străzi. Căci de multe ori vezi pe străzi fete îmbrăcate la fel de sumar. Aveai o altă imagine a chinezoaicelor înveşmântate. Oare scăpând de vestimentaţia tradiţională şi apoi de anostele uniforme comuniste, femeile s-au repezit să imite, ostentativ, libertatea vestimentară a occidentalelor? Au preluat însă mai ales partea agresiv provocatoare a vestimentaţiei vestice. Tocmai ele, care – delicate – nu sunt făcute să fie vampe, femei fatale. Cel puţin nu genul occidental de femei fatale. Nu aceste femei care purtau cu graţie acele rochii de mătase încheiate până la gât şi care încă le mai poartă uneori, ale căror corpuri firave par făcute mai puţin să fie revelate de haine mulate şi mai degrabă să fie ascunse misterios în falduri de mătase. Însă atunci când stilul întâlneşte feminitatea, cochetăria chinezoaicelor poate fi o încântare, pare condiţia lor naturală, o personalizare a femeilor în comparaţie cu bărbaţii cum în puţine locuri din lume mai poţi vedea. Păr negru şi drept, corpuri suple în pardesie legate în jurul mijlocului şi pantofi cu toc în picioare delicate.

Ai senzaţia că această categorie a feminităţii se pierde, căci cele mai multe se îmbracă modern&sexy ostentativ şi agresiv. Alteori, la cealaltă extremă, se copilăresc excesiv, se cred prinţese roz. Te întrebi care este percepţia lor asupra propriului corp, asupra sexualităţii pe care se străduiesc să o emane, dacă dezgolindu-ţi astfel corpul nu te îndepărtezi mai degrabă de el, dacă nu te goleşti pe dinăuntru, dacă oferindu-ţi corpul privirilor începe să nu mai fie al tău. Oare cum îşi percepe corpul chinezoaica aceasta nemaitânără, îmbrăcată în pantaloni scurţi scurţi, arătând foarte bine pentru vârsta ei, cu pielea însă nu destul de tânără, cam la limită ca să fie astfel dezgolită? Ce anume în structura ei o face să-şi expună astfel formele în loc să le ambaleze, feminin, într-o rochie uşoară de vară? De ce multe chinezoaice vor să se îmbrace modern şi sexy cu orice preţ, chiar şi atunci când rezultatul e dizgraţios? Cum de femei în toată firea nu-şi dau seama că picioare în colant-aproape-dres şi cu o bluză care doar acoperă fundul sunt doar nişte picioare dezgolite, ca şi cum ţi-ar cădea fusta, nu stil!? Şi apoi, o astfel de vestimentaţie devenind comună – căci e purtată peste tot, chiar şi la birou – se banalizează, ajunge să nu mai aibă niciun efect, ca în filmele SF în care tipele sunt îmbrăcate într-un fel de costum de baie argintiu, pe alocuri metalic, şi poartă cizme de piele până la genunchi. Femeia modernă.

Şi te ma întrebi dacă e o urmare a occidentalizării accelerate a Shanghaiului. Căci, bănuieşti, dacă te naşti în beton, între zgârie-nori de oţel şi sticlă, de beton vei fi. De oţel şi de sticlă. În zgârie-nori ţi se va opri orizontul. Dacă nu vezi natură decât cel mult în parc, dacă creşti cu strălucirile zgârie-norilor în ochi şi cu ultimele noutăţi ale marilor branduri sub nas, e ca şi cum te-ai naşte pe tocuri şi cu poşeta pe braţ. Vei vrea să străluceşti ca luminile Shanghaiului noaptea, să ai ce au manechinele din vitrinele Gagaramo şi Vuvuion. Să fii ca divele de la TV, să fii glamorous. Poate şi faptul că aici se fabrică&copiază toate brandurile, de aici se îmbracă lumea întreagă – dar chinezii cei dintâi –, că aici găseşti ultimele stiluri originale şi identic originale face din Shanghai un uriaş mall şi din locuitorii lui nişte manechine în vitrină. Mai apăsător decât orice este gândul că forma aceasta este ireversibilă, că ce a crescut aşa, aşa va rămâne. Fusta nu se va mai lungi, părul nu se va face natural, poşeta – una dintre zecile pe care trebuie să le ai – nu se va mai purta decât cu stil studiat. Restul e viaţă.

Numai spiritul practic chinezesc îi mai vine de hac stilului, căci vezi o fustă scurtă-medie, cu dres sau fără, până aici totul e ok, dar când te uiţi mai jos, vezi că pantofii-sandalele conţin picioare înşosetate, aşa cum numai la fetiţe pare normal. La asta se mai adaugă, după caz, părul negru purtat cu naturaleţe pe picioarele minijupate. Deci poate chinezii chiar percep altfel stilul, corpul şi întâlnirea dintre cele două. Diferenţe culturale?

Pluteşte în aerul chinezesc ideea de imagine ca afacere, că dacă atragi atenţia prin look poţi avea de câştigat, poate un partener de afaceri, poate un soţ bun, poate un amant bogat. Dar şi un sentiment de consumabil, o teamă difuză că azi străluceşti, dar că poate mâine te ofileşti, că e concurenţă, că totul curge prea repede, că fashion-ul devorează corpuri, merge înainte pe un covor de corpuri consumate şi abandonate, iar tu trebuie să alergi în rând cu el. Poate de aceea recurg chinezoaicele la o continuă punere în scenă a propriului corp. O încercare disperată de a atrage atenţia, ca nişte copii care n-au primit suficientă afecţiune. În vitrinele prăvăliilor cu corpuri, în metropola-vitrină.

Luo-ma-ni-ya

tot lui Carmen

Am început să învăţ chinezeşte încă dinainte de a ajunge la Shanghai şi prima propoziţie aproximativ în chineză i-am spus-o unei chinezoaice comerciante din Italia, ea deja vorbea italiana. De teamă să nu pierd o mare ocazie, să profit că sunt în China. Apoi am vrut să învăţ chinezeşte sperând că astfel îi voi intelege mai bine pe chinezi, că vor deveni clare lucruri pe care de-abia le intuiam, că poate chiar voi descoperi secrete nebănuite. Aveam eu senzaţia că acele sunete inedit muzicale sunt codul cu care voi putea descifra modul lor de gândire. Deja simţeam ritmul vorbirii chinezeşti în capul meu. Îmi imaginam cum vor ţopăi silabele prin mintea mea, cum voi turna lumea aşa cum o ştiu în silabe care sună dur, ţan gin djî*.

Însă tocmai când mai aveam puţin până la punctul în care aş fi putut valorifica tot ce învăţasem până atunci, am renunţat. A fost un moment în care am decis că nu voi învăţa bine chinezeşte. Cu cât îmi doream mai mult să mă întorc în România, cu atât îmi ardea mai puţin să învăţ limba Chinei. A fost, se pare, şi un reflex de autoapărare. Căci am simţit, pentru prima dată la contactul cu o limbă străină, că ar însemna să văd lumea altfel, să-mi modific formele mentale şi stuctura sufletească. Că dacă mi-aş turna mintea în forme chinezeşti de expresie, m-aş schimba, aş împrumuta o parte din mine însămi, iar mine însămi nu e nelimitat. Şi eram atât de prinsă în scrierea acestor texte, atât de autovrăjită de provocarea propriilor limite în limitele limbii române, începusem să-mi trăiesc limba maternă atât de organic, să o simt ca pe o fiinţă vie respirând împreună cu mine, încât nu mai era loc pentru altă experienţă lingvistică. Apoi, acea senzaţie că nu poţi avea decât o relaţie superficială cu o limbă învăţată, că nu vei avea niciodată acces în mod natural la subtilităţile şi profunzimile ei. Că limba maternă te umple pe dinăuntru, iar limba învăţată te învăluie înafară. Căci gândeşti în limba ta, apoi traduci, după cum nu înţelegi direct ce se vorbeşte în limba străină, transpui mai întâi în limba maternă.

Am simţit limba chineză ca un zid chinezesc cultural. Pronunţia pe patru tonuri îţi cere să vorbeşti muzical, altfel nu vei fi înţeles, vei spune cu totul altceva, pentru că spui ma cu tonul unu în loc de tonul patru. Nici să înveţi să scrii nu poţi spera, căci cele aproape cincizeci de mii de caractere, mereu înmulţindu-se, din care un chinez educat învaţă doar a zecea parte, te fac să simţi că ceva din limba asta şi din lumea pe care o exprimă îţi va rămâne mereu inaccesibil. Ca şi cum scrierea chineză s-ar fi inventat pentru a proteja mistere la care să aibă acces doar anumiţi iniţiaţi.

Mi-am dat seama că o limbă în care sensurile se coagulează altfel în cuvinte, în grupuri de sunete minime, djî, lîă, care pronunţate ascendend înseamnă ceva şi cu totul altceva dacă le pronunţi descendent, în care un cuvânt poate suna ţcin [nazal şi descendent-ascendent] sau ţan gin djî, nu e compatibilă cu structura mea, aşa cum, dacă chineza ar fi fost limba mea maternă, tare neînţelese mi-ar fi părut limbile indo-europene.

Am înţeles de ce mulţi se sperie de limba chineză, de ce pare imposibilă, neauzibilă, de neconceput, din altă lume. Căci auzi sunete aruncate cu putere, apăsate muzical pe patru tonalităţi. Ascultând, te întrebi cum de şi-au alcătuit astfel limba, în sunete dure dz ţ dj sş ţci ş ph gi, răsunând cu putere la început de silabă prin vocale mohorâte ă î îă â uă şi nazale, chiar şi ă nazal, pentru ca din când în când să te uimească cu sunete atât de deschise iu ea ie iuea iea. Duritate moliciune, yin yang. Zdrăngănit de arme şi foşnet de mătase. Dj şi dz sunt stânci dure, învăluite moale de ceţoasele î ă sau de însoritele a oa, ca în peisajele din realitate, din picturi şi mai ales din imaginaţia mea. Şi ai o senzaţie de deschidere, căci nu pot să pronunţe două consoane una după alta şi nici să încheie silaba în alte consoane decât blândele m şi n.

Iar cuvintele străine trebuie să se supună acestui tipar, Bosch se va pronunţa Po şî. Coca-cola, ceri la magazin. Dacă ai noroc, înţelege ce vrei, dar îţi dă şi o lecţie de pronunţie chinezească: kîă kou kîă lîă, chiar aşa ar trebui să pronunţi, varianta scurtă kîă lîă. Până data viitoare, încearcă să înveţi, sau va trebui să arăţi cu degetul. Iar dacă vrei să ajungi la Carrefour, ai grijă să pronunţi gia lîă fu.
Romania, îi răspund câte unui chinez care mă întreabă în engleză din ce ţară sunt. Dacă răspunsul e un “ah” scurt şi nesigur, îmi dau seama că nu ştie despre ce e vorba, deşi nu vrea să arate, fie pentru că are numai o idee vagă, fie pentru că nu recunoaşte numele. Aşa că îi spun numele chinezesc al ţării mele: Luo-ma-ni-ya. Abia atunci înţelege cu adevărat, repetă de bucurie că ştie.

Îmi va fi dor să uit de mine scriind pagini întregi cu caractere, cu acelaşi caracter, să-mi găsesc liniştea scurgându-mă prin vârful stiloului în dansul graţios al liniilor chinezeşti; nu-i voi uita pe chinezii care scriu caractere pe alei, în parc, cu pensulă şi apă. Te bucuri când scrii şi citeşti primele cuvinte într-un sistem din alt capăt al lumii, din celălalt capăt al timpului, cel mai îndelung&neîntrerupt folosită scriere, însă îţi dai seama curând că e unul dintre acele lucruri căruia i te dedici sau renunţi. Aşa că încerci să-ţi apropriezi chineza prin pinyin, sistemul romanizat de scriere cu care decriptează restul lumii codul rezervat iniţiaţilor.

Simboluri caractere ideograme pictograme logograme. Hieroglife. Han dzî.
Încerci să-ţi imaginezi cum, în relaţia lor cu lumea de la începutul începuturilor, chinezii au ales să deseneze stilizat lumea, cum semnele au inceput să se înmulţescă, să crească unele din altele, din cuvinte, din obiecte, din idei şi concepte, pe măsură ce acestea se inventau. Îţi place să afli povestea fiecărui caracter, mai mult sau mai puţin ascunsă, poate estompată sau de tot pierdută odată cu simplificarea caracterelor tradiţionale.
Te sperie că nu e nicio legătură între semn şi felul în care e pronunţat, cum afli la început de peste tot; te mai linişteşti când înveţi mai târziu că majoritatea caracterelor au de fapt şi un element fonetic, dar te simţi din nou prins în reţeaua simbolurilor chinezeşti când înţelegi că ajutorul fonetic e doar un alt caracter care se pronunţă la fel sau aproape la fel ca cel nou pe care tocmai îl înveţi, deci un semn depinde de altul, asta dacă pronunţia semnului ajutător nu s-a modificat în timp, ceea ce complică semnul şi-l face semiarbitrar. Te minunezi însă că există, că a existat cândva o legătură între semn şi înţelesul cuvântului, adevărată, nu arbitrară, ca în lumea noastră, în limbile alfabetice. Chinezii au spus omului ren, apoi au desenat stilizat un om, au pictogramat un înţeles. Noi spunem om şi scriem câte un semn arbitrar pentru fiecare dintre sunetele pronunţate. Apoi ei trebuie să înveţe acel simbol, împreună cu alte patru-cinci mii, dacă vor să citească un ziar, de exemplu. Auzind cuvinte chinezeşti noi, nu vei şti să le scrii până nu înveţi şi semnele corespunzătoare, după cum, văzând scris un caracter nou, va trebui să înveţi cum anume se pronunţă. Sensul e în centru, suveran, el mijloceşte relaţia dintre scris şi pronunţie. În chineză, sensul a primit o pronunţie, apoi sensul a primit şi un semn, a fost desenat. Pe când în română, sensul primeşte o pronunţie, apoi pronunţia capătă litere. Înţelesul contează mai puţin, pronunţia şi literele sunt legate indisolubil. Dacă vezi scris un cuvânt nou, ştii să-l citeşti, iar dacă îl auzi, vei şti să-l scrii, chiar dacă nu ştii ce înseamnă. Şi nu te trezeşti din când în când azi s-a mai inventat o literă-un caracter, hai s-o-l învăţ, ca să ştiu să citesc. Te simţi în siguranţă pe limba ta.

Îţi mai revin speranţele că vei învăţa totuşi chineza când afli că nu are flexiune, pare a fi visul oricui vrea să înveţe o limbă străină. Spui A cumpăra măr şi se înţelege din context dacă un măr, mărul, nişte mere, merele; dacă eu, voi, familia mea. Apoi înveţi că e o limbă analitică, fiecare cuvânt conţine o singură informaţie, e invariant, pur. Individualist şi imuabil, nu acceptă alipire, modelare, transformare, nuanţare, decât de la distanţă, prin particule care să nu-l atingă, prin învăluire în context, prin modul în care îl abordează celelalte cuvinte, în ordinea lor. Nu suportă upgradare, evoluţie, alterare, expresia lui depinde de celelalte cuvinte, e o muncă de echipă, o colectivitate. Textul se construieşte ca un bricolaj, locul fiecărei piese fiind strict. Tot ce în română se creează prin creşterea şi metamorfoza unui cuvânt, în chineză se face mai ales prin adunarea mai multor cuvinte şi prin cooperarea dintre ele.
Apoi te întrebi dacă simplitatea aceasta, eu (a) fi, tu (a) fi… ei (a) fi; eu (a) avea ieri, tu (a) avea mâine este primitivism lingvistic sau dimpotrivă, evoluţie, capacitatea de a exprima doar noţiunea pură, de a nu avea nevoie de nunţe şi precizie formale, de a stiliza limbajul, de a lăsa mintea să deducă singură informaţia, fără a-i livra, saturat, înflorituri flexionare.

Apoi alte întrebări, ce anume în modul lor de a vedea lumea îi face să spună Pe lac pluteşte o barcă, nu O barcă pluteşte pe lac sau De mine scrisă scrisoarea, în loc de Scrisoarea pe care am scris-o. Cum de au sunete atât de complicate, dar pronunţă atât de greu r şi v, sunete pentru mine simple. Şi cum de numărul total de silabe e mult mai mic decât în alte limbi, cum de le-au scurtat până când multe au devenit identice, forţându-le să se combine câte două-trei pentru a forma cuvinte şi alterând astfel fascinanta corespondenţă un cuvânt = o silabă = un caracter a chinezilor din trecut. Pentru mine chineza va fi mereu formată din silabe, aliate ocazional pentru a forma cuvinte, silabe rostite sacadat, independente, cu sens plin în două sunete.
Şi uimirea pe care o ai când vezi că traducerea în chineză a unui text englezesc de o pagină va acoperi numai jumătate de pagină, căci caracterele sunt linii sensuri idei poveşti adunate intens la un loc. Îmi plac cuvintele alfabetice, întinse, lăbărţate. Cuvinte lungi, rotunjite uneori prin consoane finale, cu silabe legate, solide prin adunări de consoane str spr nd, te poţi baza pe ele, oricât de prost le-ai pronunţa, ai şanse să fii înţeles. Cuvintele chinezeşti – nu numai cele monosilabice – au un corp material redus, par expresii stilizate, care având nevoie de susţinere, şi-au creat tonurile, ca o nouă dimensiune, compensatorie. S-au redus pe orizontală pentru a creşte într-o a patra dimensiune a cuvântului. Te întrebi câte alte dimensiuni, nebănuite, s-ar putea adăuga comunicării.

Mă minunam cât de plastice sunt unele exprimări chinezeşti, diferit plastice, căci chineza este – se spune – limba cu cel mai mare potenţial poetic. Dar îmi veneau în minte tot mai des vorbe româneşti, care aşa, la distanţă, răsună altfel
poimarţi
umblă curcubeu
la cuca măcăii
vrând nevrând
dă nas în nas
cu căţel, cu purcel
pe apa sâmbetei
gând la gând cu bucurie
baba cloanţa cotoroanţa
se ţine scai
târâş-grăpiş
marea cu sarea
se benoclează se holbează se zgâieşte
are pitici pe creier
o ia pe cocoaşă
ţipă ca din gură de şarpe
dă ortu’ popii
căinţă
fiinţă
catrinţă
smerenie
uşă de biserică
face pe dracu-n patru
trai pe vătrai
sărac lipit pământului
calic
beat mangă
trage mâţa de coadă
antropomorfism
pseudoideologizant
aprioric
habar n-am
noi să fim sănătoşi
căci uneori departe poate însemna mai aproape ca oricând.

Aventura mea lingvistică chinezească se încheie aici, deşi întrebările senzaţiile mirările îmi vor mai da târcoale o vreme, sunetele chinezeşti îmi vor răsuna din când în când în minte şi mă voi uita fix, ca şi cum aş înţelege tot, când voi auzi chinezi vorbind. Relaţia mea cu limba română, cu orice altă limbă, se va schimba, voi compara altfel limbile şi lumile pe care le exprimă, apărându-mi formele şi structurile. În limba română, în România.

*Pentru a reda cuvintele chinezeşti din acest text nu am folosit pinyin, ci le-am transcris fonetic folosind alfabetul limbii române.