Luo-ma-ni-ya

tot lui Carmen

Am început să învăţ chinezeşte încă dinainte de a ajunge la Shanghai şi prima propoziţie aproximativ în chineză i-am spus-o unei chinezoaice comerciante din Italia, ea deja vorbea italiana. De teamă să nu pierd o mare ocazie, să profit că sunt în China. Apoi am vrut să învăţ chinezeşte sperând că astfel îi voi intelege mai bine pe chinezi, că vor deveni clare lucruri pe care de-abia le intuiam, că poate chiar voi descoperi secrete nebănuite. Aveam eu senzaţia că acele sunete inedit muzicale sunt codul cu care voi putea descifra modul lor de gândire. Deja simţeam ritmul vorbirii chinezeşti în capul meu. Îmi imaginam cum vor ţopăi silabele prin mintea mea, cum voi turna lumea aşa cum o ştiu în silabe care sună dur, ţan gin djî*.

Însă tocmai când mai aveam puţin până la punctul în care aş fi putut valorifica tot ce învăţasem până atunci, am renunţat. A fost un moment în care am decis că nu voi învăţa bine chinezeşte. Cu cât îmi doream mai mult să mă întorc în România, cu atât îmi ardea mai puţin să învăţ limba Chinei. A fost, se pare, şi un reflex de autoapărare. Căci am simţit, pentru prima dată la contactul cu o limbă străină, că ar însemna să văd lumea altfel, să-mi modific formele mentale şi stuctura sufletească. Că dacă mi-aş turna mintea în forme chinezeşti de expresie, m-aş schimba, aş împrumuta o parte din mine însămi, iar mine însămi nu e nelimitat. Şi eram atât de prinsă în scrierea acestor texte, atât de autovrăjită de provocarea propriilor limite în limitele limbii române, începusem să-mi trăiesc limba maternă atât de organic, să o simt ca pe o fiinţă vie respirând împreună cu mine, încât nu mai era loc pentru altă experienţă lingvistică. Apoi, acea senzaţie că nu poţi avea decât o relaţie superficială cu o limbă învăţată, că nu vei avea niciodată acces în mod natural la subtilităţile şi profunzimile ei. Că limba maternă te umple pe dinăuntru, iar limba învăţată te învăluie înafară. Căci gândeşti în limba ta, apoi traduci, după cum nu înţelegi direct ce se vorbeşte în limba străină, transpui mai întâi în limba maternă.

Am simţit limba chineză ca un zid chinezesc cultural. Pronunţia pe patru tonuri îţi cere să vorbeşti muzical, altfel nu vei fi înţeles, vei spune cu totul altceva, pentru că spui ma cu tonul unu în loc de tonul patru. Nici să înveţi să scrii nu poţi spera, căci cele aproape cincizeci de mii de caractere, mereu înmulţindu-se, din care un chinez educat învaţă doar a zecea parte, te fac să simţi că ceva din limba asta şi din lumea pe care o exprimă îţi va rămâne mereu inaccesibil. Ca şi cum scrierea chineză s-ar fi inventat pentru a proteja mistere la care să aibă acces doar anumiţi iniţiaţi.

Mi-am dat seama că o limbă în care sensurile se coagulează altfel în cuvinte, în grupuri de sunete minime, djî, lîă, care pronunţate ascendend înseamnă ceva şi cu totul altceva dacă le pronunţi descendent, în care un cuvânt poate suna ţcin [nazal şi descendent-ascendent] sau ţan gin djî, nu e compatibilă cu structura mea, aşa cum, dacă chineza ar fi fost limba mea maternă, tare neînţelese mi-ar fi părut limbile indo-europene.

Am înţeles de ce mulţi se sperie de limba chineză, de ce pare imposibilă, neauzibilă, de neconceput, din altă lume. Căci auzi sunete aruncate cu putere, apăsate muzical pe patru tonalităţi. Ascultând, te întrebi cum de şi-au alcătuit astfel limba, în sunete dure dz ţ dj sş ţci ş ph gi, răsunând cu putere la început de silabă prin vocale mohorâte ă î îă â uă şi nazale, chiar şi ă nazal, pentru ca din când în când să te uimească cu sunete atât de deschise iu ea ie iuea iea. Duritate moliciune, yin yang. Zdrăngănit de arme şi foşnet de mătase. Dj şi dz sunt stânci dure, învăluite moale de ceţoasele î ă sau de însoritele a oa, ca în peisajele din realitate, din picturi şi mai ales din imaginaţia mea. Şi ai o senzaţie de deschidere, căci nu pot să pronunţe două consoane una după alta şi nici să încheie silaba în alte consoane decât blândele m şi n.

Iar cuvintele străine trebuie să se supună acestui tipar, Bosch se va pronunţa Po şî. Coca-cola, ceri la magazin. Dacă ai noroc, înţelege ce vrei, dar îţi dă şi o lecţie de pronunţie chinezească: kîă kou kîă lîă, chiar aşa ar trebui să pronunţi, varianta scurtă kîă lîă. Până data viitoare, încearcă să înveţi, sau va trebui să arăţi cu degetul. Iar dacă vrei să ajungi la Carrefour, ai grijă să pronunţi gia lîă fu.
Romania, îi răspund câte unui chinez care mă întreabă în engleză din ce ţară sunt. Dacă răspunsul e un “ah” scurt şi nesigur, îmi dau seama că nu ştie despre ce e vorba, deşi nu vrea să arate, fie pentru că are numai o idee vagă, fie pentru că nu recunoaşte numele. Aşa că îi spun numele chinezesc al ţării mele: Luo-ma-ni-ya. Abia atunci înţelege cu adevărat, repetă de bucurie că ştie.

Îmi va fi dor să uit de mine scriind pagini întregi cu caractere, cu acelaşi caracter, să-mi găsesc liniştea scurgându-mă prin vârful stiloului în dansul graţios al liniilor chinezeşti; nu-i voi uita pe chinezii care scriu caractere pe alei, în parc, cu pensulă şi apă. Te bucuri când scrii şi citeşti primele cuvinte într-un sistem din alt capăt al lumii, din celălalt capăt al timpului, cel mai îndelung&neîntrerupt folosită scriere, însă îţi dai seama curând că e unul dintre acele lucruri căruia i te dedici sau renunţi. Aşa că încerci să-ţi apropriezi chineza prin pinyin, sistemul romanizat de scriere cu care decriptează restul lumii codul rezervat iniţiaţilor.

Simboluri caractere ideograme pictograme logograme. Hieroglife. Han dzî.
Încerci să-ţi imaginezi cum, în relaţia lor cu lumea de la începutul începuturilor, chinezii au ales să deseneze stilizat lumea, cum semnele au inceput să se înmulţescă, să crească unele din altele, din cuvinte, din obiecte, din idei şi concepte, pe măsură ce acestea se inventau. Îţi place să afli povestea fiecărui caracter, mai mult sau mai puţin ascunsă, poate estompată sau de tot pierdută odată cu simplificarea caracterelor tradiţionale.
Te sperie că nu e nicio legătură între semn şi felul în care e pronunţat, cum afli la început de peste tot; te mai linişteşti când înveţi mai târziu că majoritatea caracterelor au de fapt şi un element fonetic, dar te simţi din nou prins în reţeaua simbolurilor chinezeşti când înţelegi că ajutorul fonetic e doar un alt caracter care se pronunţă la fel sau aproape la fel ca cel nou pe care tocmai îl înveţi, deci un semn depinde de altul, asta dacă pronunţia semnului ajutător nu s-a modificat în timp, ceea ce complică semnul şi-l face semiarbitrar. Te minunezi însă că există, că a existat cândva o legătură între semn şi înţelesul cuvântului, adevărată, nu arbitrară, ca în lumea noastră, în limbile alfabetice. Chinezii au spus omului ren, apoi au desenat stilizat un om, au pictogramat un înţeles. Noi spunem om şi scriem câte un semn arbitrar pentru fiecare dintre sunetele pronunţate. Apoi ei trebuie să înveţe acel simbol, împreună cu alte patru-cinci mii, dacă vor să citească un ziar, de exemplu. Auzind cuvinte chinezeşti noi, nu vei şti să le scrii până nu înveţi şi semnele corespunzătoare, după cum, văzând scris un caracter nou, va trebui să înveţi cum anume se pronunţă. Sensul e în centru, suveran, el mijloceşte relaţia dintre scris şi pronunţie. În chineză, sensul a primit o pronunţie, apoi sensul a primit şi un semn, a fost desenat. Pe când în română, sensul primeşte o pronunţie, apoi pronunţia capătă litere. Înţelesul contează mai puţin, pronunţia şi literele sunt legate indisolubil. Dacă vezi scris un cuvânt nou, ştii să-l citeşti, iar dacă îl auzi, vei şti să-l scrii, chiar dacă nu ştii ce înseamnă. Şi nu te trezeşti din când în când azi s-a mai inventat o literă-un caracter, hai s-o-l învăţ, ca să ştiu să citesc. Te simţi în siguranţă pe limba ta.

Îţi mai revin speranţele că vei învăţa totuşi chineza când afli că nu are flexiune, pare a fi visul oricui vrea să înveţe o limbă străină. Spui A cumpăra măr şi se înţelege din context dacă un măr, mărul, nişte mere, merele; dacă eu, voi, familia mea. Apoi înveţi că e o limbă analitică, fiecare cuvânt conţine o singură informaţie, e invariant, pur. Individualist şi imuabil, nu acceptă alipire, modelare, transformare, nuanţare, decât de la distanţă, prin particule care să nu-l atingă, prin învăluire în context, prin modul în care îl abordează celelalte cuvinte, în ordinea lor. Nu suportă upgradare, evoluţie, alterare, expresia lui depinde de celelalte cuvinte, e o muncă de echipă, o colectivitate. Textul se construieşte ca un bricolaj, locul fiecărei piese fiind strict. Tot ce în română se creează prin creşterea şi metamorfoza unui cuvânt, în chineză se face mai ales prin adunarea mai multor cuvinte şi prin cooperarea dintre ele.
Apoi te întrebi dacă simplitatea aceasta, eu (a) fi, tu (a) fi… ei (a) fi; eu (a) avea ieri, tu (a) avea mâine este primitivism lingvistic sau dimpotrivă, evoluţie, capacitatea de a exprima doar noţiunea pură, de a nu avea nevoie de nunţe şi precizie formale, de a stiliza limbajul, de a lăsa mintea să deducă singură informaţia, fără a-i livra, saturat, înflorituri flexionare.

Apoi alte întrebări, ce anume în modul lor de a vedea lumea îi face să spună Pe lac pluteşte o barcă, nu O barcă pluteşte pe lac sau De mine scrisă scrisoarea, în loc de Scrisoarea pe care am scris-o. Cum de au sunete atât de complicate, dar pronunţă atât de greu r şi v, sunete pentru mine simple. Şi cum de numărul total de silabe e mult mai mic decât în alte limbi, cum de le-au scurtat până când multe au devenit identice, forţându-le să se combine câte două-trei pentru a forma cuvinte şi alterând astfel fascinanta corespondenţă un cuvânt = o silabă = un caracter a chinezilor din trecut. Pentru mine chineza va fi mereu formată din silabe, aliate ocazional pentru a forma cuvinte, silabe rostite sacadat, independente, cu sens plin în două sunete.
Şi uimirea pe care o ai când vezi că traducerea în chineză a unui text englezesc de o pagină va acoperi numai jumătate de pagină, căci caracterele sunt linii sensuri idei poveşti adunate intens la un loc. Îmi plac cuvintele alfabetice, întinse, lăbărţate. Cuvinte lungi, rotunjite uneori prin consoane finale, cu silabe legate, solide prin adunări de consoane str spr nd, te poţi baza pe ele, oricât de prost le-ai pronunţa, ai şanse să fii înţeles. Cuvintele chinezeşti – nu numai cele monosilabice – au un corp material redus, par expresii stilizate, care având nevoie de susţinere, şi-au creat tonurile, ca o nouă dimensiune, compensatorie. S-au redus pe orizontală pentru a creşte într-o a patra dimensiune a cuvântului. Te întrebi câte alte dimensiuni, nebănuite, s-ar putea adăuga comunicării.

Mă minunam cât de plastice sunt unele exprimări chinezeşti, diferit plastice, căci chineza este – se spune – limba cu cel mai mare potenţial poetic. Dar îmi veneau în minte tot mai des vorbe româneşti, care aşa, la distanţă, răsună altfel
poimarţi
umblă curcubeu
la cuca măcăii
vrând nevrând
dă nas în nas
cu căţel, cu purcel
pe apa sâmbetei
gând la gând cu bucurie
baba cloanţa cotoroanţa
se ţine scai
târâş-grăpiş
marea cu sarea
se benoclează se holbează se zgâieşte
are pitici pe creier
o ia pe cocoaşă
ţipă ca din gură de şarpe
dă ortu’ popii
căinţă
fiinţă
catrinţă
smerenie
uşă de biserică
face pe dracu-n patru
trai pe vătrai
sărac lipit pământului
calic
beat mangă
trage mâţa de coadă
antropomorfism
pseudoideologizant
aprioric
habar n-am
noi să fim sănătoşi
căci uneori departe poate însemna mai aproape ca oricând.

Aventura mea lingvistică chinezească se încheie aici, deşi întrebările senzaţiile mirările îmi vor mai da târcoale o vreme, sunetele chinezeşti îmi vor răsuna din când în când în minte şi mă voi uita fix, ca şi cum aş înţelege tot, când voi auzi chinezi vorbind. Relaţia mea cu limba română, cu orice altă limbă, se va schimba, voi compara altfel limbile şi lumile pe care le exprimă, apărându-mi formele şi structurile. În limba română, în România.

*Pentru a reda cuvintele chinezeşti din acest text nu am folosit pinyin, ci le-am transcris fonetic folosind alfabetul limbii române.