Viaţă dublă înjumătăţită

pentru alde Ilici

Acum, când scriu, la Shanghai e ora 7.00. Fac repede un calcul: în România e ora 2.00. Voi vă treziţi când la mine e amiază, aşa că mă simt singură jumătate de zi. Trăiesc în două timpuri diferite: ora României şi ora Chinei, într-o ordine care se modifică permanent, aleatoriu şi brutal. Iarna e simplu, şase ore diferenţă: împart ceasul în două, pe verticală, pe orizontală şi pe toate diagonalele; de la stânga la dreapta dimineaţa şi seara, de la dreapta la stânga ziua şi noaptea. Vara însă linia se frânge: numai cinci ore. (Pentru că ora Chinei e inflexibilă, chinezii stau nemişcaţi şi timpul se învârteşte în jurul lor.)

Odată, când plecam aşa cu o vagă tristeţe spaţio-temporală înapoi spre Asia, văd în aeroport ceasuri duble: două ceasuri pe aceeaşi curea. Timp dublat înjumătăţit. M-am întrebat dacă sunt doar de fiţe sau poate chiar le sunt folositoare călătorilor prin diferenţe mari de fus orar. Ce-ar fi să-mi iau şi eu, să potrivesc unul după China şi unul după prietena ei, România. Să forţez orele să fie regulate şi punctuale, să pun timpul în forme egale. Şi să-mi mai pun un ceas lângă cel de pe perete, să nu-i mai chinui mereu liniile, în funcţie de starea-timp-românesc sau starea-timp-chinezesc.

Trăiesc în două spaţii diferite. Într-o ţară mai mare decat Europa, de unde văd România ca pe o bucăţică de hârtie, cât pui degetul pe hartă, care poate n-ar exista pentru mine nici aşa dacă n-ar fi ţara mea. Bucureşti-Shanghai. Shanghai-Bucureşti. De multe ori prin Paris. (Voilà ce triunghi fac eu a între parişi, căci şi Shanghaiului i se spunea cândva Paris nuştiucum...) De fiecare dată când sunt transportată aşa de la un capăt la altul al lumii, am o perioadă de perplexitate, îmi ia câteva zile să mă dumiresc şi să accept că da, se poate ca azi să fii într-un loc şi mâine la mii de kilometri curbi distanţă. Sunt confuză că văd alte feţe, că aud vorbindu-se româneşte. Că totul în jur te respiră altfel. Şi când mă gândesc la România, mă întreb dacă traiectoria gândului urmăreşte suprafaţa curbă a Pământului sau îl străpunge, pentru a se întoarce rapid la obiectul gândit. Acest du-te-vino între două tărâmuri mă solicită enorm, căci trebuie să-mi rearanjez structura instantaneu. Şi nu reuşesc până la capăt, căci atunci când privesc oraşul vertical, de beton şi sticlă ziua, de gelatină colorată şi luminată noaptea, între mine şi el se strecoară geloasă holograma Bucurestiului. Spaţiu secund teleportat.

Aceste două coordonate, altfel conformiste şi liniare, mi se alterează uneori după ne-reguli schimbătoare. Spaţiul devine elastic, se contractă, se lăbărţează. Se face triunghiular, se spiralează, mă închide. Timpul crapă, se face vertical şi mă apasă de sus în jos, mă izbeşte ca o furtună. Mă prind în horă ca nişte iele, le târâi după mine ca pe nişte conserve goale, le alung ca pe muşte. Îmi înscenează viziuni baroce, îmi injectează profesionist doze de bucurii şi melancolii sub şi supra-patetice, îmi încredinţează teorii revoluţionare. Alteori sunt neserioase, timpul întârzie, spaţiul umblă şifonat şi descusut. Când obosesc, mi se cuibăresc cuminţi în buzunare.
Dacă vrei să te înjumătăţeşti puţin, calculează şi tu cât e ceasul acum aici şi pune-ţi palma pe hartă, peste China.