Mori, draga mamii, mori!

China e pentru mine ţara şocurilor gradate. Cel mai mare dintre ele a făcut ca porţionarea broscuţelor mişcătoare şi jupuirea de vii a păsărelelor la piaţă să pară nişte jocuri de copii. Iar alte atrocităţi, despre care doar am citit, să fie puse în umbră. Cel mai mare dintre ele, infanticidul pe numele lui de oroare, m-a făcut să înţeleg că într-adevăr China este altă lume. China profundă.

De la chinezi am aflat. În mediul rural îşi ucid uneori fetiţele nou-născute. Le scufundă în apă, mi-a spus o prietenă. Le îneacă, mi-am spus, ca pe pisicii nedoriţi. Am început apoi să întreb pe fiecare chinez pe care-l cunoşteam, mulţi confirmau, alţii negau vehement. Am mai citit în presa occidentală şi pe net, dar n-am întâlnit pe nimeni care să ştie un caz concret. Se ştie că se mai întâmplă, dar nu şi în ce măsură, oricum mult mai puţin decât în trecut. Şi cu adevărat am crezut că e posibil şi în zilele noastre abia când am citit în presă cazul recent din India – sora infanticidă a Chinei – al fetiţei salvate în ultimul moment de la moarte. Mânuţa ei rămasă afară o salvase, bunicul o îngropase de vie pentru că era o povară pentru familia lui cu deja multe fete.

Şi parcă după asta m-am mai liniştit, mi-a mai amorţit revolta, ca întotdeauna când, pentru că e evident, des şi generalizat, răul e acceptat, devine ceva aproape normal, mai ales sub povara neputinţei de a schimba ceva.

Îţi imaginezi cum îşi face familia chineză planul, dacă se supune politicii statului care impune un singur copil – atunci când nu aparţin vreunei minorităţi naţionale, nu sunt din anumite zone rurale şi nu sunt ei înşişi singuri la părinţi – sau acceptă să plătească taxe pentru al doilea copil, să nu aibă acces la anumite servicii sociale şi să se expună riscului de a fi defavorizaţi la serviciu. Cum se străduieşte să afle sexul copilului, deşi e ilegal, cum decide să facă avort dacă e fată sau pur şi simplu să o abandoneze într-un orfelinat, unde aproape toţi copiii sunt fete. Pentru că toată lumea vrea băiat, să ducă numele şi familia mai departe, să-i întreţină pe părinţi la bătrâneţe. Numai că s-ar putea să nu mai aibă cu cine să ducă familia mai departe, căci în curând vor fi mulţi bărbaţi care nu-şi vor putea găsi soţii decât, poate, în ceruri. Această Chină infanticidă acordă o importanţă foarte mare familiei. Copiii îşi respectă părinţii cu religiozitate, îi iau pe bătrânii lor în scaune cu rotile prin muzee şi pe unde mai vizitează, păstrează cultul strămoşilor. Trebuie să-şi asculte părinţii, să le fie aproape, adunarea familiei la marile sărbători e o obligaţie pentru toţi membrii ei. Libertatea individului în familia-biserică e un concept care-şi face cu greu loc. Chiar o viaţă nedorită poate fi sacrificată pentru binele acestei instituţii.

Ceea ce e mai greu de imaginat este cum bucuria de a avea un copil se poate transforma în dezamăgirea că e fată. Cum stabileşti dinainte că dacă e băiat, e o bucurie pentru familie, dacă e fată, e o nenorocire, trebuie să scapi de ea, eşti pregătit să o omori. Cum vrei să scapi de o ruşine, de un mare dezavantaj socio-economic pentru familia ta săracă de la ţară. Cum poţi lua, la rece, decizia că această fiinţă care e parte din tine îşi încetează existenţa pe lumea asta acum, la numai câteva minute după ce i-ai dat viaţă. Că nu va primi sfârcul şi îmbrăţişarea care i se cuvin, nu va avea parte de necazuri, dar nici de bucurii, nu o vei vedea crescând şi asta pentru că ar purta fustă, nu pantaloni, pentru că e receptivă, vulnerabilă, pasivă, nu emisivă, puternică, agresivă. Întrupează-te băiat, şi vei fi de mare folos familiei, vor fi două braţe în plus la lucrul câmpului, vei avea grijă de părinţi la bătrâneţe. Altfel – fată – vei aparţine altei familii, iar familia noastră va pierde. Cum îl pui în apă, pentru prima şi ultima băiţă – botezul morţii. Cum mama lui îi cântă, funerar, primul şi ultimul cântecel. Mori, draga mamii, mori! Mori pentru binele familiei. Îţi imaginezi calmul specific chinezilor, cu privirea aceea rece şi fixă. Te întrebi ce se întâmplă apoi cu mama rămasă fără bebeluşul pentru care s-a pregătit nouă luni, căci corpul ei s-a transformat astfel încât să fie mult timp legat de al bebeluşului, iar sufletul – pentru totdeauna. Ce va face cu laptele pe care nu va avea cine să-l sugă, cu afecţiunea care i se va revărsa. La câte astfel de sfâşieri poate rezista.

Oare îngroapă trupuşorul neînsufleţit în spatele casei şi toti consătenii – comunitate infanticidă – admite tacit şi complice eşecul şi crima? Sau poate fac o înmormântare publică şi mimează durerea? Poate îl mănâncă? Nu, autorităţi nu prea sunt prin sătucele uitate de lume, iar dacă sunt, închid ochii, probabil procedând la fel cu progeniturile lor nedorite. Deasupra Chinei plutesc milioane de suflete, refuzate ca nişte bunuri nefolositoare. Suflete cu dublă şi rapidă trecere. De fiecare dată când aud un bebeluş plângând, îmi doresc să nu fie o fetiţă nedorită de părinţi.