sâmbătă, 23 mai 2009

Variante de eden

Avionul
Totul începe dimineaţa devreme, în aeroportul cel mic al Shanghaiului, cândva singurul, acum secundar. Pentru că de aici avioanele zboară doar în China, scapi de anumite verificări, de rigurozitatea aeroporturilor internaţionale, te simţi mai în largul tău. Îmi place senzaţia de familiar, de mic. Învălmăşeala e relaxantă, dezordinea îţi dă o oarecare siguranţă. Aeroportul secundar al Shanghaiului pare gară, în timp ce Gara de Sud pare aeroport. Îmi plac avioanele mici, îmi place că ajung la ele cu autobuzul, nu pe un burlan. În timp ce toată lumea se înghesuie pe scară, inspectez partea asta îndepărtată a aeroportului. Urc scările încet, întorc capul să simt pe îndelete vântul de aeroport.

Yangshuo
Locul ăsta mă cheamă de mult, cu imaginile lui cu stânci abrupte înconjurate de apă şi ceaţă. Iată edenul visat. Râul larg, şerpuind printre munţi, bărci de bambus, verde, soarele la apus, adiere. De aici, de pe deal, se vede bine, o privelişte atrăgătoare. Cobori spre eden, dar nu te apropii decât de realitate. Negocierea pentru barcă îţi aminteşte că nu eşti în rai, te readuce cu picioarele pe pământ, mai exact în China de sud-vest, printre oameni. Ni se pregăteşte pluta, nu e de bambus, e de plastic negru în formă de bambus. Şi da, e cu motor. Lasă, măcar o să te ducă mai repede, mai departe, o să vezi mai mult. Pe pluta de bambus de plastic negru sunt amenajate scaune. Alăturate câte două şi cu faţa spre direcţia de mers, ca în maşină. Simţi că stai pe un scaun plutitor, căci pluta e ca o pojghiţă pe suprafaţa vălurită a râului. În spate, stă omul bărcii, mânuind motorul bambusului de plastic. Ai vrea să te aşezi direct pe plută, în faţă de tot. Şovăi, ţi se pare o îndrăzneală prea mare, o apropiere intimidantă. În cele din urmă te aşezi, doar tu, apa, vântul şi ondularea râului printre stâncile înverzite. Intimitate maximă. Uiţi de scaune, de barcă, simţi că pluteşti direct pe apă, pe o frunză, te mulezi pe ritmul valurilor. Te ridici doar când apa se înalţă şi dă năvală peste plută. (Îţi aminteşti de vasele mici şi ruginite de pe canalele din Shanghai, transportând grămezi în prora lungă şi scundă, te aştepţi oricând să intre apă, par nişte crocodili care-şi scot numai botul şi capul – cabina cu ochi de sticlă de unde marinarul îşi conduce crocodilul metalic.) Da, asta e o variantă de eden. Deşi cu negociere care strică buna dispoziţie, dar prin care obţii, iată, o oră de eden, de intimitate cu edenul, la un preţ rezonabil. Deşi cu barca de plastic imitând bambusul, cu uruitul motorului, cu vaci cu boturile pe sub apă căutând iarbă, cu oameni cu capetele şi mâinile pe sub apă şi fundurile în chiloţi în aer căutând vietăţi acvatice comestibile, cu un aproape înecat asistat de salvatori şi de trei bărci de gură-cască, cu turme de raţe domestice gălăgioase, pescari săraci şi localnici scăldându-se. Da, o bucată de eden realist. Iar omul bărcii se integrează, pentru că e exotic, pentru că tace. Ne plimbă mult, până când începutul a rămas de tot în urmă şi nu se mai vede nimeni, până când întunericul începe să coboare peste munţi peste râu peste plută.
A doua zi, când lumina coboară peste stânci peste câmpuri peste biciclete, pornim pe câte două roţi spre stâncile acelea ciudate. Izolate, presărate pe câmp, abrupte ca nişte fiorduri de uscat. Stânci individualiste, independente, nu prinse în munte. Te miră cum stau aşa ascuţite, ca nişte izbucniri iraţionale ale solului, iar în jur totul e plat. Par ireale, ca stâncile create în parcuri. Şerpuieşti printre munţii ăştia în miniatură, pe drumul asfaltat pentru înlesnirea turismului, o vreme cu grupul de biciclişti occidentali. După ce treci şi de ei, şi de vânzătorii ambulanţi, localnice cu copii în spate şi mărunţişuri de vânzare, coroniţe din flori de câmp, între două treburi gospodăreşti, te îndepărtezi, nu mai sunt decât stâncile, printre lanuri de orez şi livezi de portocali. Departe, în lanurile de orez, secerători cu pălării ascuţite şi largi, exotici şi tăcuţi. N-ai mai văzut până acum livezi de portocali. Livezi întinse şi pustii, cu fructe rotunde verzi-gălbui. Furăm o portocală, e mai bună decât toate portocalele, sau doar mi se pare, îmi voi aminti gustul acesta. O vreme, varianta mea de eden va avea gust de non portocală-între-zgârie-nori, de portocală proaspăt coborâtă din pom. Te miri că nu plăteşti nicio taxă de intrare de privire, această bucată de eden este gratis.

Autobuzul
De la un eden la altul ne deplasăm cu autobuzul şi cu trenul. De distanţă, de noapte. De-abia aşteptam să le experimentez, auzisem povestindu-se. Autobuzul de dormit e deja plin când urcăm seara. Aduce de mai departe călători adormiţi în paturi organizate pe trei rânduri orizontale şi două verticale, pune-ţi centura, ca să nu pici din patul îngust. Dormitorul comun pe roţi înaintează cu viteză prin întuneric, după curbele nebune îmi dau seama că suntem în munţi, pe serpentine. Dacă nu mi-ar fi somn, m-aş bucura de viteza şi de curbele care nu mă lasă să dorm. Mă minunez cum îşi permite şoferul să conducă aşa, înţeleg când văd că toţi chinezii dorm duşi. Ajungem pe la patru dimineaţa, nu înţeleg de ce oamenii nu coboară, aah, mai pot sta să doarmă până la ziuă, atunci de ce ne-am grăbit în halul ăla?! Cu această întrebare se încheie experienţa mea de somn la comun în superviteză curbată şi porneşte explorarea Kunmingului. Împreună cu un chinez călător de trei luni prin ţara lui, ne împărtăşeşte edenuri din colţuri îndepărtate ale Chinei. E ghidul nostru pentru o zi, ca orice chinez cu care se întâmplă să călătoreşti. Un parc cu foarte mulţi sportivi matinali, multe scări până în vârful unei coline înalte, un lac imens de aici, de sus, un morman de raţe rumenite, nişte cartofi foarte buni de la un vânzător ambulant bătrân, nu-i vrem cu condimente, chinezul călător nu-i concepe fără.

Trenul
Urmează cealaltă aventură de transport nocturn – trenul. În China, gara e o instituţie. Acces doar cu bilet, cozi lungi, garduri, uniforme, bagajele – scanate, scări rulante, panouri electronice, săli de aşteptare, mereu pline, pentru fiecare câteva linii. Alte garduri, alte uniforme, acces pe peron abia cu un sfert de oră înainte de plecarea trenului, pasarele şi scări care te duc direct pe linie. Organizat controlat taxat. Controlat din nou la urcarea în tren. În trenurile de lungă distanţă poţi să dormi soft sau hard. De la Shanghai la Beijing găseşti mai degrabă soft sleeper, se scot la vânzare primele, căci sunt mai scumpe. Nou şi curat, spaţiu, paturi moi, numai patru, mochetă& papuci, periuţă&pastă, umeraş, lămpi individuale, vază cu flori, reviste, un hotel pe roţi. Aceasta este o variantă de eden feroviar. De cincizeci de euro o mie de kilometri, o noapte.
Însă azi încerc hard sleeper-ul, mai tare, mai puţin nou, dar curat înainte să se ocupe, şi decent. Mai strâmt, mai înghesuit, mai descurcă-te şi cum poţi. Şi trebuie să-ţi aduci papuci, periuţă&pastă. Şi flori, dacă vrei. Să împarţi mai puţin cu mai mulţi. Să fie casa ta pe roţi pentru o noapte şi o zi. Să ai intimitate doar atunci când închizi ochii. Câte şase paturi în compartimentele fără uşi, ba unele trenuri nu au nici pereţii ăştia mici din stânga şi din dreapta uşii absente, ne spune un mexican care cutreieră China dormind etajat şi tare. Mai puţine delimitări, mai multă socializare. Când intri în vagon, te izbeşte activitatea de pe culoar, taclale, râsete, joc de cărţi, mâncare, ce contrast faţă de ordinea pustie şi discretă a soft sleeper-ului, ce călătorie socială, iar noi, străinii, suntem bonusul de divertisment al vagonului. Şase paturi, poţi dormi la etajul unu sau doi, te cocoţezi pe scări. De la etajul unu al patului meu văd direct în cutia cu tăiţei instant a chinezoaicei de la parter. Lumina se stinge peste tot la zece, nu o poţi stinge mai devreme, nu o mai poţi aprinde după, lumină comună. Tot până atunci se aud anunţuri în difuzoare, iar angajatele circulă pe culoar performând anunţuri publicitare ale unor obiecte pe care le şi demonstrează, sau interogându-ţi foamea cu mâncarea caldă şi minimagazinul pe care le împing pe roţi. După stingere, trebuie să merg vreo cinci vagoane până la o sticlă cu apă, toţi călătorii s-au retras în compartimentele ca nişte rafturi cu sertare, eu bântui în semiîntuneric prin dormitorul compartimentat. Îmi ocup locul în reţeaua de adormiţi, cineva doarme deasupra şi dedesubt, la stânga şi la dreapta, dincolo de peretele compartimentului, oameni necunoscuţi. Sertare cu adormiţi în trenul care înaintează în noapte, perpendiculari pe direcţia de mers. Dimineaţa se fac exerciţii de înviorare pe peron, în scurtele opriri. E coadă la toaletă, apoi prosopelele se întind de la un capăt la altul al culoarului, pe barele de la ferestre, doamnele feroviare le aşează pe toate ordonat, la acelaşi nivel, împăturite în trei, sunt fascinanţi chinezii.

Lijiang
Simţi că ai ajuns într-un loc diferit când vezi încărcăturile pe care le duc femeile în spate: coşuri şi copii. Lijiang este oraşul copiilor mici căraţi în spate în port-bebe-uri improvizate. Al coşurilor împletite colorat, încărcate cu cumpărături. Apoi te uiţi mai atent la chipurile oamenilor, asemănătoare cu ale tibetanilor, la costumele ici-colo tradiţionale. Afli că Lijiang este oraşul etniei Naxi, una dintre cele peste cincizeci de minorităţi ale Chinei, cu altă limbă, altă scriere, alte credinţe şi aerul acela de oameni care trăiesc la peste două mii de metri, înconjuraţi de munţi.
Ne cazăm în ceea ce se numeşte oraşul vechi, un labirint de clădiri cu arhitectură tradiţională, majoritatea hosteluri, magazine şi restaurante. Un labirint de alei pavate, înguste şi foarte înguste, refuzate maşinilor, mărginite de canale de apă, multe canale înguste te împresoară, întretăiate de poduri. Flori, peste tot, şi multe sălcii. Labirintul te cucereşte, sau te înghite de-a binelea, depinde de orientarea ta geografică. Deşi e prea aglomerat, deşi se sufocă de comercial, e o ocazie de a-ţi imagina cum trăiau oamenii, cum mergeau pe străzi şi stăteau în case care arătau cam aşa. Altfel de străzi, altfel de case decât vei vedea vreodată.
Cel mai bine se vizitează oraşul-tradiţional-chinezesc-locuit-de-turişti-internaţionali dimineaţa devreme, când e pustiu, ca să-l vezi. O bicicletă pe aleile pavate, un elev în drum spre şcoală în cârca bunicii, un coş cu verdeţuri cărat în spate, în lumina crudă a soarelui matinal. Nu te aventura spre margini, căci vei vedea cum se construiesc clădiri în stilul celor tradiţionale, oraşul vechi se extinde nou, copiat şi diluat. Labirintul, cu tot cu magazine restaurante hosteluri, se continuă pe dealul care înconjoară oraşul. De mai sus, oraşul se vede ca o grupare de acoperişuri perfect chinezească, e ceva misterios în îmbinarea lor de case strânse compact, şoptindu-şi ceva la ureche una alteia. La fel s-a căţărat labirintul şi pe deal, lipind o casă de alta, urbanizând fiecare bucată de pământ. Seara, nelipsitele lumini revelatoare proiectate pe clădiri.
Apoi, în jur, oraşul nou, şi în jurul lui, munţii. Te privesc de peste tot, îşi fac simţită prezenţa impunătoare ca şi cum ar fi aici, în oraş. Munţii ca început şi sfârşit, capăt, perete, graniţă. Ca reper, ca loc pentru privit al tuturor, dimineaţa, la trezire, seara, la culcare, în timpul mesei, prin fereastra restaurantului; de privit când zâmbeşti, când eşti îngândurat, când nu ai chef să te uiţi în ochii cuiva. Au recepţionat milioane de priviri, internaţionale, şi s-au răspândit, multiplicaţi în fotografii, peste tot prin lume. Yulong Xue Shan, Muntele Înzăpezit al Dragonului de Jad. Munţii care fac ca depărtarea să se vadă. Oraş cu privelişte statornică şi omniprezentă, senzaţia de siguranţă, de plin, că ai spre ce să priveşti. Spre ce să mergi. Spre ce să priveşti în timp ce mergi.
Spre munţii ăştia pornim cu entuziasm a doua zi, primii mei munţi chinezeşti. Pornim gândindu-ne cum să nu plătim taxa chinezesc de mare. Taxa de munte. Microbuzul opreşte la o răscruce, iar personalul, deja nesatisfăcut că nu ne convinsese să închiriem geci groase, inutile la peste douăzeci de grade, şi tuburi de oxigen la doar două mii de metri, ne explică cum nu putem urca deloc pe munte fără să plătim şi că, fie alegem înainte, plătim taxa cea mare şi telecabina, fie stânga, până într-un sat unde nu plăteşti decât caii pe care urci. Alegem caii, deşi vrem să urcăm pe jos. Ajunşi în sat, avem muntele liber de taxe în faţa noastră şi mai mulţi chinezi în jur încercând să ne închirieze cai ca să ne ducă acolo. Reuşim să scăpăm de ei, ne dăm seama că, gata, suntem liberi şi începem să ne îndreptăm spre munte, cu satisfacţia unei mari escapade, cu senzaţia că în China nu numai orizontul, ci şi muntele poate fi greu accesibil, că aici turismul se face numai organizat controlat taxat. Pe lângă noi treceau turişti călare, cu geci groase şi cu tuburi de oxigen la îndemână. Satul acesta cu cai e primul sat chinezesc pe care-l vizitez, sat adevărat şi, după înfăţişarea modestă, neobiectiv turistic. Una dintre cele mai intime apropieri de un loc din China, o pătrundere, căci nimeni nu te aşteaptă aici, decât în trecere, pe cai, oamenii nu sunt pregătiţi pentru vizitatori, nimic nu e jucat construit creat pentru turişti, nu se vinde nimic. Sunt doar ţărani pe uliţe, în case extrem de simple, din bucăţi de piatră, case ca nişte ziduri, cu ferestre doar pe faţadă şi majoritatea neîngrădite, nu te poţi abţine să nu intri prin curţi. Pe uliţă, parcă ai fi în curte, în curte e ca şi cum le-ai fi intrat în casă.

Au urmat câteva ore de urcuş, prima dată în China când nu avem chinezi în jur. Ba nu, s-a mai întâmplat pe dealul-munte din Nanjing şi pe Marele Zid, dar numai pe porţiunea unde nu se putea ajunge cu telescaunul. Aici e pur şi simplu munte-pădure-potecă-pârâu, neaparţinând neamenajat nerevendicat. Mai trec doar cai din când în când, zilnici în sus şi în jos, cărând câte un om în spate şi urmându-i pe cei care-i duc de căpăstru. Pas cu pas pe poteca nemarcată, prin vegetaţia asiatică pe care nu o analizăm, căci ceea ce vizităm noi aici este libertatea. Zărim o şandrama, foamea ne împinge într-acolo, căci măsuţa cu scăunele din faţa ei ne dă speranţe. Interior simplu şi mizer, o carcasă de metal, direct pe pământ, cuprinzând o familie de trei care urcă aici zilnic pentru a vinde mâncare. Ne deplasăm la faţa dezordonată a bucătăriei, neseparată de restul încăperii, pentru a ni se prezenta ingredientele şi a ne alege meniul cu degetul: asta. Tăiţei, varză, ouă şi încă ceva, nu ştim ce legumă e, dar încercăm. Ne dau şi ceai, în nişte pahare de multi-unică folosinţă, e foarte pitoresc. Pornim din nou, am rămas doar noi şi munţii albi, iar cerul e mereu albastru. Chiar simţi că eşti în alt loc, mai aproape de Ecuator şi mai aproape de soare.

Canionul Saltul Tigrului
Două ore cu autobuzul până la Hutiao Xia, Tiger Leaping Gorge, canionul peste care a sărit tigrul. Pe un drum pe care privesc cu mirare o realitate scrisă şi cu alte semne decât cele chinezeşti, semnele unei alte lumi. Autobuzul opreşte, toată lumea plăteşte. Reprezentantul taxatorilor urcă şi îţi taie bilet. Acum eşti liber să cutreieri muntele cât vrei, cât poţi. Aici e punctul de unde îl poţi aborda, aici începe urcuşul. Mergem printre lanuri de porumb, printre case împrăştiate, uite un localnic care-şi lucreză palma de pământ cu plugul tras de un bou. La o cotitură, un om şi calul lui; aşteaptă turişti pe care să-i ducă pe munte călare. Se ia după noi, merge în ritmul nostru, oprindu-se când ne oprim şi noi şi privind peisajul. Ştie că ştim. Că aşteaptă ca cineva să obosească, e la dispoziţia noastră. Nu zice nimic, dar vrea să spună o să vedeţi voi, eu cunosc muntele foarte bine, ştiu ce vă aşteaptă. Îţi ia din forţe numai prin sugestia asta, nu reuşim să-l ignorăm. Mergem mult timp aşa, cu ameninţarea tăcută în spate, trecem pe lângă alte grupuri cu urmăritori. Cred că se ataşează de oricine nu pare suficient de puternic sau de tânăr pentru muntele lor. Aşadar, pe mine mă urmează omul cu calul, pe mine mă consideră elementul slab al grupului. Aşteaptă să nu mai pot, ca un vultur care-şi aşteaptă prada să ajungă la epuizare. Încep să merg mai sprinten, să par mai sportivă, să nu creadă că obosesc aşa uşor. În vale, râul, săpând neîncetat cel mai lung canion din lume. E a doua întâlnire cu Yangtze, după cea de la Shanghai, mult departe de aici, la capătul călătoriei lui. E încă molcom, se ondulează larg printre versanţii terasaţi, înainte de a-şi înghesui apele în cei douăzeci şi cinci de metri dintre pereţii abrupţi şi strâmţi. De partea cealaltă, şirul de munţi cu vârfuri crestate şi albe. După câteva ore ajungem la o pensiune care arată suficient de domestic ca să simţi că te primesc în casa lor. Bucătăria e, să zicem, ţărănească, o vizitez, căci o bucătărie în China poate fi un obiectiv turistic. Dar pe cât de nestandard e bucătăria, pe atât de bună e mâncarea. Ne încrucişăm aici drumurile, privirile şi, poate, vorbele cu oameni de prin colţurile lumii, ne continuăm traseul. Omul cu calul e acolo, ca să continue cu noi, stă de vorbă cu alţi vulturi care-şi aşteaptă prăzile. Aici are loc primul contact, ne indică drumul, face propunerea, ne urmează, îl simt periculos de aproape, deşi tocmai m-am odihnit. Drumul e din ce în ce mai greu, plin de pietre şi abrupt. Mai e numai o jumătate de oră până la punctul maxim, şi nu mai pot. De fiecare dată când mă opresc se aşteaptă să cedez. În cele din urmă omul cu calul câştigă pariul nerostit, negociem, şi iată unde urc eu pentru prima dată pe un cal, pe un munte din China de sud-vest. Încurajez bietul animal, se tot opinteşte printre pietre, îi cer iertare în gând, dar relaţia care credeam că s-ar stabili de la sine într-o situaţie ca asta nu prea-mi reuşeşte. În vârf, nici măcar n-am apucat să-i dau calului un biscuit cu ciocolată, că au şi dispărut să vâneze alţi turişti. Punctul cu cea mai bună privelişte e păzit de nişte localnici vânzători ambulanţi, trebuie să le plăteşti dacă vrei să fotografiezi de acolo. E o stâncă îndrăzneaţă, un promontoriu în aer, te desprinzi de muntele pe care ai mers până acum, de potecile, pietrele, copacii, oamenii şi caii lui, ca să fii foarte sus deasupra râului. Îl priveşti în ochi, îi auzi vuietul, îi vezi zbaterea, iar pe partea cealaltă, munţi, munţii.
Urmează coborâşul, la fel de lung, pe partea ascunsă şi întunecată a muntelui şi un nou contact intim. O casă izolată pe marginea drumului, de piatră, te întrebi ce fel de oameni pot fi cei care trăiesc aşa, singuri între munţi. Ajungem înapoi de unde am pornit, ne reintegrăm în populaţia de turişti care colindă lumea în căutare de uimire, la fiecare întâlnire se încrucişează variante de eden aşa cum le-a trăit fiecare. Mai arunci o privire spre aceste locuri ştiind că, odată ajuns înapoi în civilizaţie, nu-ţi va veni să crezi că ai fost aici, aşa cum, atâta timp cât eşti aici, oraşul în care-ţi vei duce viaţa de acum încolo pare necredibil.
Mai multe poze.

13 comentarii:

MVCaraiman spunea...

mi-a placut articolul dvs, mai ales ca imi doresc sa ajung si eu pe cele tarimuri rasaritene.

Iulia spunea...

Mă bucur că aţi trecut pe aici în drum spre Răsărit.

Irina spunea...

cand apare cartea? :)

Iulia spunea...

Când o vrea criza, când o putea editura şi ambele combinate între ele şi cu alte elemente neprevăzute.:) Când o voi avea în mână, atunci apare.

Costel spunea...

Am tot sperat ..... poate reuseste Iulia sa dovedeasca singura muntele!

Misaki spunea...

In varianta japoneza a dormitului la comun, in autobuzul de noapte spre Hiroshima, am intalnit aceleasi reguli de stingere a luminii ca in tren, fara camaraderie si voie buna insa ^_^ Politetea impunea sa ne prefacem ca nu-i vedem pe ceilalti, nici nu-i auzim, dar stim ca sunt acolo si nu trebuie sa-i deranjam ^_^ Intrucat n-am avut parte de curbe ametitoare, soferul conducand in stil tipic japonez, foarte prudent, am dormit si nu am vazut nimic din drumurile Japoniei noaptea :( China prin ochii tai mi se pare fantastic de diferita de vecina ei ^_^

Iulia spunea...

Misaki, da, sunt atât de diferite, cel puţin aşa se vede(a) din China. Sper cândva să se vadă şi din Japonia, îmi doresc să o vizitez.

Zazuza spunea...

frumos, citesc cu nesat! o alta lume se deschide pe ecranul meu. multam!

Iulia spunea...

Zazuza, bine ai venit într-o altă lume! :)

RYF spunea...

cel mai invidios in viata asta am sa pot fi doar pe persoanele care viziteaza locuri noi...Complimente !

Anonim spunea...

Excellent post. Scris cu mult detaliu si attentie!
Keep up the good work!
Ghita
New York

liana spunea...

fascinanta tara, a fost o experienta unica!

Anonim spunea...

Accesati flysky.ro!Veti gasi aici o multime de variante ieftine de zbor!Eu am cumparat si am fost foarte multumita!9833

Subscribe in a reader