vineri, 27 martie 2009

Tatăl nostru cel concret

Am venit în China cu teama de ceea ce ştiam că poate însemna comunismul, de ceea ce ar putea presupune totalitarismul în secolul XXI într-o ţară în ascensiune, de ideea de cenzură. Eram hotărâtă să aflu cât mai multe. Dovezi, dovezi.

Nu afli nimic concret, comunismul nu se vede pe stradă, pe stradă sunt zgârie-nori şi branduri capitaliste. În ochii oamenilor nu luceşte totalitarismul, ci sărăcia. Dar începi să simţi atmosfera de care te temeai de cum deschizi televizorul chinezesc pentru prima dată, se scurge printre cuvinte mari, de după zâmbete largi, din imagini idilice. Te învăluie, te trec fiorii. Primele ştiri sunt întotdeauna cu oamenii de foarte sus, cei puşi autocratic în vârf, cu realizările, planurile de realizări sau măcar cu zâmbetele lor părinteşti către popor. Întotdeauna primele ştiri, şi cât mai multe. Şi înţelegi că lumea s-a amestecat rău de tot când vezi că ştirile în engleză mai sunt povestite, complice, cu zâmbetul pe buze, şi de câte un occidental. As the Chinese leader arrived for talks with Tanzanian President, people lined both sides of the street leading to the Presidential Palace to welcome him*. În China totul e minunat, numai în restul lumii se petrec mari nenorociri. În China sunt lucruri rele numai dacă sunt catastrofe naturale sau accidente, şi atunci în prim-plan este extraordinara intervenţie a statului, care salvează poporul. Se anunţă ştirile rele numai după ce a aflat toată planeta şi nu se mai poate ascunde nimic. Atunci mai cade câte un cap al dragonului, pentru imagine. Dacă vrei să simţi că eşti într-o ţară normală, trebuie să uiţi că există presă.

Cenzura?, întrebi de fiecare dată când ai ocazia. Nu afli nimic concret, dar când deschizi calculatorul, simţi cenzura pe monitorul tău. Când unele pagini de internet nu se deschid, când nu ai niciun rezultat pentru câte o căutare, lucrul ăsta nu există în acest univers paralel, te sperii puţin. Dar ţi se pare şi incitant, te crezi în mijlocul unui lucru important şi periculos, vrei să provoci marele zid chinezesc internautic. Te simţi măgulit că o pereche de ochi oblici ar putea urmări pe ce site-uri umbli, ce e-mailuri despre China scrii. Şi-ţi mai e teamă când deschizi năstruşnicul şi ilegalul progrămel pe care-l folosesc mulţi, străini şi chinezi, pentru a surmonta zidul informatic. Ai o explicaţie unică pentru toate problemele: când merge greu internetul, când nu primeşti un e-mail aşteptat, când nu poţi să accesezi Wikipedia, când ţi se întrerup convorbirile cu Europa sau măcar pârâie. De aici până la paranoia că ai putea fi urmărit, până la impulsul de a căuta microfoane şi camere ascunse prin casă, nu mai e decât un gând. După ce înţelegi, cu bucurie, dar şi cu o uşoară dezamăgire, că nu se va întâmpla nimic extraordinar cu tine, că nu te vor aresta pentru ceea ce gândeşti despre ei, începe să ţi se pară o ţară normală. Dar îţi continui goana după dovezi. Aduni frânturi, le potriveşti în sinea-ţi temătoare, filmele trebuie să fie aprobate de un birou special, filmul ăsta a fost retras pentru că prezintă partidul nici în rău, dar nici în bine, se pare că întreg biroul a fost demis pentru că nu observase; unele scene sunt tăiate, abia penultimul 007 nu a mai fost considerat periculos de cenzura chineză şi a fost difuzat pe marile ecrane. Nu te întreba despre ce scriu tinerii poeţi chinezi sau, mai degrabă, despre ce nu scriu.

Îţi rămâne internetul ca să râzi, ca să ţipi, dar te pot prinde. Şi te prind. Cu ajutorul companiilor de e-mail, cu ajutorul a mii de ochi pe monitoare, de mâini pe tastaturi – aşa te păstrezi pe primul loc în topul ţărilor cu cei mai mulţi jurnalişti arestaţi –, care deja nu mai reuşesc să pătrundă peste tot, bloggerii s-au înmulţit într-atât, încât vor să-i înregistreze cu numele real. Să mergi la un ghişeu cu buletinul, bună ziua, un permis de blogger, vă rog.

Te miri că au tradus în chineză 1984; pentru că nu se aşteaptă să înţeleagă chinezii ceva de acolo, mi-a spus un chinez care îl citise disident, în original. Te întrebi cum, dacă au permis proiecţia acestui documentar despre Coreea de Nord. Mintea ta coruptă la conspiraţii nu găseşte decât un răspuns, ca să vadă cetăţenii că în Coreea de Nord e iadul, că, în comparaţie cu mult mai răul acesta, cu alte ţări din Asia, în China e raiul pe pământ. Şi chiar este. Dar tu te gândeşti la acele părţi ale lumii unde poţi fi cât de individualist vrei, unde puţinii care-şi dau seama cum merg lucrurile, care măcar îşi pun întrebări, sunt liberi să spună, unde nimeni nu poate fi constrâns să servească vreun scop, nu ca aici. Aici nu de libertate brută sunt privaţi oamenii, ci de libertatea de a deveni oameni normali într-o ţară normală. Într-o ţară în care oamenii nu spun singuri că nu au nevoie de libertate, chiar crezând asta. Dacă vrei să te simţi liber în China, uită că există restul lumii.

Nu ştii mai nimic nici despre propaganda din China, afli doar că există un departament, concret, de propagandă. Ajunge şi la tine, prin panourile cu autorităţi salvatoare, prin emisiunile TV cu uniforme militare care recită şi cântă, cu tibetani care dansează la un fel de Cântarea Chinei, povestind muzical cât bine le-a făcut conducerea chineză. Ca să te simţi bine în China, nu te întreba cât din tot ce se spune-face e adevărat, neregizat. Nu te gândi ce strategii se pun acum la cale ca să crezi ce vor ei, ca să faci ce vor ei.

Ştiai că religia ortodoxă e interzisă în China, îţi aminteşti de fiecare dată când priveşti icoana pe care ţi-ai adus-o şi pentru care încă îţi mai e, poate neîntemeiat, frică. Dar înţelegi cu adevărat ce înseamnă zidul statului între tine şi tinele tău în biserică abia când nu vezi nicio cupolă ortodoxă, nicio catapeteasmă, nu auzi niciun clopot. Mai ales că au fost cândva, ar mai fi, e ca şi cum au fost înghiţite. Şi rămâi pentru totdeauna cu această perplexitate, că între-adevăr există locuri pe pământ unde nu eşti liber să faci asta sau asta, unde cineva, statul, Statul, îţi poate spune tu, străinule, mergi la biserica asta, tu, chinezule, la cealaltă. Nu ţi se întâmplă nimic dacă mergi la biserica chinezilor – doar că nu înţelegi nimic din slujbă –, dar e apăsător gândul că ceea ce tocmai faci, cu tine şi pentru tine, cu mintea ta, este, cel puţin teoretic, interzis. Îţi rămâne protestantismul, destul de internaţional, de diluat şi de lejer, destul de centrat pe individ, nu pe Dumnezeu, destul de practic, de adaptat şi de neextrem, încât să nu fie o ameninţare pentru sistem. Căci şi religia catolică e permisă numai dacă e independentă de Vatican, nu de Dumnezeu temându-se comuniştii, ci de Papa. Şi de ruşi. Dumnezeu erau ei. Mao e un dumnezeu. Dacă încă mai vrei să crezi că într-o ţară normală ai ajuns, nu te duce la biserică.

Trăieşti permanent cu gândul teama uimirea că cineva are putere absolută. Iar coborând ierarhic, puterea e tot absolută, doar că fragmentată, face parte din puterea superiorului, şi tot aşa până sus, ierarhic şi absolut. Bănuieşti puterea crescândă a umbrelor, bogătaşii Chinei, conducând fantoşele ierarhice. Îi compătimeşti pe lideri pentru viaţa de ghips pe care o duc, pentru eventualul moment când vor cădea în dizgraţie, vor deveni dispensabili, ba chiar nocivi, şi vor coborî de la superlativul de superioritate la cel de inferioritate. Căci istoria e partidul. Simţi corupţia plutind în aer, organizându-se în straturi, grade, intensităţi, mâncându-i pe oameni pe dinăuntru, ca nişte viermi, sufocând totul, oamenii respirând-o, aşa cum respiră aerul de vapori vara, ţi se face greaţă. De fiecare dată când o afacere necurată iese la iveală în China - sute de oameni au fost răpiţi închişi siliţi la muncă forţată în fabrici -, când vezi prostituţia în vitrină, bănuieşti un amestec al statului, căci în China totul e sub control. Sau măcar un acord tacit. Nimic nu se întâmplă fără să afle cineva acolo sus , şi dacă află, nimic nu se mai întâmplă decât dacă cel de sus vrea. În China, mafia e statul, spunea un cunoscut, spune lumea. Trăieşti cu o teamă difuză, iraţională, în una dintre cele mai sigure ţări. Te sperie chioşcurile poliţiei la câte un colţ de stradă, cu geamuri fumurii şi cu stemă. Te înfioară steagurile roşii, prea mult roşu, prea multe stele, mai multe decât vezi pe cer, prea multe uniforme, instituţiile cu însemne oficiale păzite de soldaţi kaki, cu arme şi priviri fixe, te întrebi ce înseamnă pentru elevi cravatele roşii legate neglijent la gât, pentru fiecare chinez.

Poţi să discuţi cu prietenii la masă, că sunt alegeri libere în partid, le vezi şi la TV, se aleg liber fiii şi rudele oficialilor, că o mişcare spirituală a fost violent anihilată, pentru că avea deja prea mulţi adepţi, prea mare influenţă, că există un partid special, elitist, din care fac parte numai intelectuali, că au dus chinezi în Tibet până au devenit majoritari, nu eşti arestat atâta timp cât nu îndrăzneşti să protestezi public. Căci e vorba de imagine şi aparenţe. Te întrebi în ce măsură comportamentul şi modul de viaţă al chinezilor a fost modelat de condiţiile socio-politice. Felul lor de a-şi reprezenta lumea. Câtă otravă le-a intrat în sânge, pentru câte generaţii.

Îţi dai seama la un moment dat că nu poţi afla adevărul despre China, ci numai frânturi clare sau întreguri voalate, te simţi nesigur. Afli mai mult din presa occidentală, de pe net, din zvonuri pe care le mai auzi pe la alţi străini şi mai puţin de la chinezi. Rămâi totuşi cu câteva certitudini generale, în China e mai mult capitalism decât în ţările capitaliste, principiile comuniste sunt mai mult teoretice, mai puţin foarte practicele nimeni-nu-poate-cumpăra-teren şi după-şaptezeci-de-ani-locuinţa-ta-revine-statului, e vorba acum de totalitarism pentru putere şi bani, oamenii trebuie să arate că încă mai cred în ideologia comunistă, mărturisite, de altfel, de mulţi dintre chinezi. Aduni cu grijă preţioasele lor răspunsuri:
„a trebuit să devin membru de partid ca să pot obţine serviciu la stat“
„nu am nicio siguranţă în China, vreau să emigrez în Statele Unite cu toată familia“
„cred că în cincizeci de ani în China se va ajunge la război civil“
„un primar al Shanghaiului putea comite orice ilegalitate, şi scăpa nepedepsit“
„nu putem avea încredere, avem o singură versiune, aceea a autorităţilor“
„există o anumită ierarhie în partid, nimeni nu are putere absolută“
„cu un singur partid e stabilitate, forţele politice nu se luptă între ele, se pot ocupa de ţară, chiar dacă mai şi fură. Îţi merg afacerile, mai ales dacă ai relaţii“
„Tibetul face parte din China dintotdeauna“
„ceea ce contează este că viaţa tibetanilor este acum mai bună“
„au fost salvaţi de la feudalism, ni s-a spus că erau sclavi“.
Dacă vrei să stai liniştit în China, nu-ţi pune întrebări despre democraţia Hong Kongului în ultimii zece ani, uită că din când în când se mai trage în câte un tibetan.

Înţelegi curând că occidentalilor le pasă mai mult decât chinezilor de libertatea şi drepturile omului în China. Că armonia totală domneşte aici pentru că orice formă de protest e interzisă, cu excepţia celor agreate-organizate de guvern, căci partidul e ţara, ţara e partidul, cum ar fi protestele-comemorare a atrocităţilor japonezilor în China. Te bucuri de siguranţa pe care o simţi pe străzi şi speri că nu de frică nu agresează chinezii nici măcar verbal sau cu privirea. Accepţi că de multe ori sunt doar diferenţe de formă între nedreptăţile şi neregulile din China şi cele din alte părţi, democratice. Că marea realizare a partidului este că a reuşit să scoată din foamete o cincime din populaţia lumii, că are în fiecare zi orez pentru peste un miliard de guri.

În cele din urmă, încheind o discuţie de câteva ore despre lucruri neconcrete cu fraza concretă eu am nevoie să ştiu câţi chinezi sunt închişi acum pe nedrept, la care nu există răspuns, pentru că nimeni nu ştie, renunţi să mai cauţi dovezi. Realizezi că ceea ce vezi este suficient ca să înţelegi. Dovada e bunul-simţ. Pentru majoritatea, chinezi şi străini, comunismul nu se mai simte, iar totalitarismul e invizibil, ca orice totalitarism bine pus la punct, te face să crezi că lucrurile îşi urmează cursul firesc. Comunismul chinezesc nu te atinge, nu dacă eşti un om normal cu preocupări normale, care nu se gândeşte că, în timp ce îşi umple coşul la supermarket, încă un jurnalist este închis pentru ani buni, că, în timp ce se uită la noul DVD cumpărat, ca de obicei, de la colţul străzii, cu filmul piratat înainte chiar să fie lansat, bătăi şi torturi se petrec în vreo închisoare a Chinei, în multe închisori; nu dacă nu te îndoieşti că toţi oamenii participă de bunăvoie la teatrul ăsta real, că mai cred în el; nu dacă ai încredere că oamenii se pot abţine de la abuzuri şi nedreptăţi când obţin putere absolută. Nu dacă nu te gândeşti că, trăind aici confortabil, fără să-ţi pese de toate astea, eşti complice al sistemului. Aşa ajungi să interiorizezi totalitarismul chinez, să crezi că e doar în mintea ta, e doar o stare, o paranoia a unora, puţini, căci toţi ceilalţi sunt mâncaţi distraţi resemnaţi relaxaţi. Relaxează-te şi tu, se ocupă ei de toate. Dacă vrei să te simţi bine în China, nu mai întreba nimic.

*http://www.cctv.com/english/20090216/106159.shtml

4 comentarii:

Costel spunea...

Oare perechea de ochi oblici urmareste si comentariile?

Iulia spunea...

Dacă da, s-ar opri la dulceaţa ta, ar mai uita de vânătoare...

mishu spunea...

Foarte interesant articolul, chiar ne era dor de scrierile tale :) Sa stii ca exista insa cel putin o biserica ortodoxa in China, la Harbin, unde mai sunt ceva rusi: http://en.wikipedia.org/wiki/Harbin

Iulia spunea...

O catedrală care "has now been made into a museum as a showcase of the multi-cultural architecture of Harbin" e doar o fostă catedrală. E nevoie de mult mai mult ca să fie biserică.

Subscribe in a reader