joi, 27 noiembrie 2008

Chabel

lui Carmen

Când le-am vorbit în engleză vânzătorilor la piaţă, au izbucnit în râs. Am râs şi eu apoi, gândindu-mă că nici la piaţă în Crângaşi vânzătorii nu ştiu engleză. Şi mi-am dat seama că pentru supravieţuire trebuie să învăţ repede numerele şi câteva cuvinte de bază. Ca un pod de frânghii pe care să trec, legănându-mă, spre această lume nouă şi necunoscută. Am învăţat curând să comunic prin gesturi, prin mimică şi exclamaţii; şi câtă linişte îţi dă uneori să nu poţi vorbi cu cei din jur, şi ce handicap când nu poţi decât să arăţi cu degetul, cât de mult investeşti într-o privire, într-un zâmbet.

Uaci, beag, dividi. Asta auzi de la roiul de chinezi care te înconjoară arătându-ţi, luc-luc, cataloage minuscule cu produse de firmă imitate cu succes, când ajungi pe marile străzi comerciale din Shanghai. Sunt cuvintele englezeşti pe care chinezii le cunosc cel mai bine. După halou. Chinezii învaţă şi vorbesc greu englezeşte, iar cei mai silitori sunt acolo unde trebuie să ţi se vândă ceva, hello, my friend!. Drink, cheap, bamboo boat, come-come, îţi zâmbesc ţărăncile arse de soare, ieşindu-ţi în cale când te plimbi printre câmpuri de orez şi livezi de portocali.

Cu această chengleză trebuie să interacţioneze străinii care vin în Shanghai de peste tot, fiecare vorbind o engleză liberă, personalizată, aromatizată internaţional. Engleza nu mai e engleză, nu mai e a englezilor sau a americanilor, e limba tuturor, aici se vorbeşte engleza cosmopolită. Atunci când un francez vorbeşte englezeşte, de la distanţă se aude franţuzeşte şi recunoşti imediat un român după felul în care vorbeşte engleză. Când vorbeşti cu un francez în engleză, uneori traduceţi de-a valma cuvânt cu cuvânt unele expresii româneşti franţuzeşti, nu contează dacă ele există sau nu în engleză, vă înţelegeţi, folosiţi engleza doar ca pe un cod. Iar comunicarea nu mai e mono-spaţială, cum ar fi dacă ai vorbi nativ cu nativ, e o plimbare prin mai multe limbi, ca şi cum ai experimenta în acelaşi timp mai multe universuri paralele, mai adaugi un cuvânt din română, unul din franceză, mai multe din chineză, e mult mai expresiv decât să traduci, dacă se poate traduce, ba chiar şi din italiană şi spaniolă, te plimbi prin mai multe lumi ca printr-o reţea tridimensională, dar glăsuieşti english.

Însă cel mai ciudat mi se pare când aud un străin vorbind chinezeşte. Îl privesc de parcă ar fi posedat. Mă întreb ce s-a întâmplat cu el încât a ajuns să stea atâta departe de ţara lui şi să vorbească atât de bine o limbă extrem diferită. În schimb, în ţară asişti la alterarea lingvistică a emigranţilor români, a românilor italieni&spanioli. Să pleci şi încet-încet să nu mai vorbeşti bine româneşte, să simţi că sensurile se blurează, să te trezeşti că strecori fără să vrei câte un bueno sau un ciao, apoi accentul, apoi şi sintaxa. Să simţi că limba ta maternă se scurge din tine, că nu o mai poţi controla ca înainte. Să nu mai ai cu cine să o vorbeşti. Şi poate că nici nu-ţi pasă. Eşti atât de ocupat să înveţi limba ţării în care ai emigrat, încât nu-ţi mai pasă de limba de acasă, vrei ca acolo să fie acasă de acum.

Când îi aud pe chinezi cum vorbesc englezeşte bâlbâindu-se, încep să mă bâlbâi şi eu, încerc să vorbesc cât mai simplu, uneori nerespectând regulile, transformând engleza într-o metodă schematică de comunicare, singurul mediu comun între două fiinţe extrem diferite, prin care mintea mea se poate lega de mintea chinezului, mediu în care ne vărsăm şi unul şi celălalt pentru a ne putea înţelege, de multe ori parţial. Să te uiţi în ochii unui om şi să simţi că, orice ai face, sufletul lui îţi va rămâne inaccesibil; că, orice ai spune, sufletul tău nu va fi înţeles.

Atunci când vorbim româneşte, chinezii devin atenţi, întorc capul, se uită cu mirare, mai ales dacă abia acesta a fost semnalul că pe lângă ei trec străini. Atunci sunt mai puţin atentă la discuţie, mă concentrez să percep ce sunete româneşti ajung de la mine la urechile chinezeşti. Cuvintele îmi răsună ca în ecou, ce mişto e zgârie-noru’-ăsta, ce mişto e zgârie-noru’-ăstaaa, ce mişto e zzz…, le repet în gând ca şi cum aş auzi pentru prima dată această limbă. Totul se desfăşoară cu încetinitorul, ca în scenele alea din filme, aerul opune rezistenţă, iar vocea mi-o aud îndepărtată, sunetele se dilată. De fiecare dată când se vorbeşte româneşte în prezenţa unui chinez, eu filtrez cuvintele, îmi trec printr-o ureche şi se scurg prin cealaltă, spre el, mă întreb ce reacţie produce în mintea lui sunetul unei lumi necunoscute. Pentru că ştiu cum e să nu înţelegi ce se vorbeşte în jurul tău. Să-ţi fie paranoic teamă că acum, lângă tine, colegii tăi chinezi despre tine vorbesc râzând. Eu ascult cu atenţie, poate-poate înţeleg ceva, mă uit fix la ei, fascinată de sunetul unei alte lumi, cu aerul că înţeleg tot, în privire le trece întrebarea înţelege sau nu, dacă se modifică ceva în discuţia lor, s-ar putea ca eu să fi fost subiectul.

Ai o senzaţie babel şi când pricepi că în ţara asta cât un continent oamenii se exprimă printr-o familie de grupuri de limbi şi dialecte, denumită, unificator, Chineză. Sute, destul de diferite încât vorbitorii să nu se poată înţelege. Un chinez poate ajunge să vorbească trei limbi chineze: limba maternă din sătucul-orăşelul natal, dialectul oraşului mai mare, în care merge să studieze sau să lucreze, şi mandarina – chineza standard, limba naţională, singura în care poate studia şi în care ar trebui să se poată înţelege cu chinezi de oriunde din ţară. Iar dacă se mută într-o altă regiune, în câţiva ani o va învăţa pe a patra. Peste un miliard de chinezii condimentează mandarina standard cu accentul dialectului natal şi o asezonează adăugând cuvinte de acasă. Chiar şi pe străzile din Beijing, unde s-a născut limba naţională, pronunţia e puţin deviantă. Chineza e a tuturor, pronunţia standard prinde glas numai la ştiri.

Cât individualism lingvistic într-o ţară în care idealul e comuniunea. Fiecare zonă are un dialect sau o altă limbă, dar aici o zonă poate fi cât o ţară. În partea de sud, munţii şi râurile au fragmentat limbile. Fiecare oraş, chiar în aceeaşi provincie, are dialectul său, un chinez din Shanghai de-abia se poate înţelege cu unul din Hanzhou, la 100 km distanţă. Câte un sat nu se poate înţelege cu satul de peste râu, iar în Shanghai, estul celor douăzeci de milioane de locuitori au shanghaleza lor, diferită de a celor de la vest de râu. Dar peste toate pluteşte, comună, mandarina standard. Şi mai sus decât mandarina pluteşte, mai comună, scrierea. Căci toate aceste limbi au aceeaşi scriere, milioane de ochi văd acelaşi semn, în minte ia naştere o imagine unică, doar cuvântul care o desemnează sună în zeci-sute de moduri diferite. Aşa cum, citind 2008, orice om din lume va înţelege acelaşi lucru, dar va pronunţa diferit.

4 comentarii:

caramica spunea...

Chabel Babel Roabel :) Foarte frumos, Iulia!

Iulia spunea...

Da, începe epoca Roabel.:)

Costel spunea...

Daca scrii ceva in chineza te inteleg si japonezii?

Iulia spunea...

Din câte ştiu de la o chinezoaică, japonezii au preluat, modificându-le, unele semne din sistemul chinezesc de scriere, astfel încât chinezii înţeleg semnificaţia unor/multor caractere japoneze şi învaţă uşor scrierea japoneză. Despre reciproca nu ştiu nimic.

Subscribe in a reader