luni, 18 august 2008

Prin Nanjing, la fereastra plimbătoare

A doua zi: Punga cu muşte şi fluturii plastifiaţi Una dintre străzile care duceau la semaforul gratuit se numea Food Street şi avea pe o parte, de la un capăt la altul, o clădire lungă. Numai cu restaurante, nouă, dar pe alocuri în demolare-renovare-transformare, cu vădite pretenţii, dar cam sfioasă, neavând cui să-şi arate nurii în pustiul ăsta. Intrăm într-un restaurant mare şi matinal de gol. E ora la care angajaţii sunt aliniaţi în faţa restaurantului, să-şi înceapă ziua cu o scurtă şedinţă sub razele soarelui. Şefa-ospătăriţă stă cu spatele la stradă şi vorbeşte şirului de uniforme aşezate în ordinea funcţiilor. Nu aud cum le vorbeşte, eu stau la masă în vitrina restaurantului şi-i urmăresc prin perdea, dar văd cum încearcă să fie severă, însă ochii îi zâmbesc. În partea a doua a adunării culinare de dimineaţă se aliniază şirul de bucătari cu ajutoarele lor, în ordinea înălţimii bonetelor albe. Le vorbeşte cea mai înaltă bonetă de bucătar, cu nişte înflorituri de şef în vârf. La sfârşitul şedinţei participanţii strigă scurt un amestec de “Să traiţi!”, felicitări, autoîncurajări şi îşi exprimă firesc buna dispoziţie de sedinţă cu câteva bătăi din palme. Aveam să înţelegem a doua zi că acest ritual se repetă după-amiaza. Să treci pe o stradă pustie şi să vezi bucătari cu bonete înşiruiţi, încheind cu entuziasm şedinţa. La Shanghai strada nu e niciodată pustie când se ţine şedinţa culinară, încât şirul alb de bucătari are parcă alt rost cu mulţimea de trecători – spectatori involuntari – pe lângă ei pe trotuar şi cu maşinile încurcate printre biciclete în strada aglomerată. Din când în când mă gândesc cum se aliniază ei de două ori în fiecare zi, pe trotuarul străzii pustii, fără ca cineva să-i zărească măcar, fără ca ei înşişi să se vadă, doar cu semaforul urmărindu-i de departe; chiar acum, când scriu despre ei, e vremea pentru a doua înşiruire a zilei.

Pe când mâncărurile începeau să vină, una dintre chelneriţe a ajuns cu campania de prins muştele din restaurant la cele câteva care bâzâiau la fereastra lângă care aveam masa. S-a întins peste masă, le-a vânat cu o paletă după perdea. Le-a închis bine într-o pungă în care se mai agitau câteva bâzâitoare negre, printre altele nemaibâzâitoare. Mi-am amintit de fâşiile lipicioase atârnate de tavan, negre de muşte amuţite. Bzz-bzz.
Şi tot asta era şi ora la care restaurantul lua masa. Şi-au pregătit trei dintre cele mai mari mese, au pus în mijloc largi vase comune cu mâncare şi şi-a adus fiecare castronul cu orez. N-au lipsit bonetele albe ale bucătarilor. Gălăgioşi şi veseli, mâncând foarte repede, ne priveau amuzându-se pe limba lor; ne uitam şi noi, minunându-ne în graiul nostru.

Am plecat la întâmplare prin oraş, ne-a oprit o cetate-poartă de apărare. Era ca alte locuri-atracţie, pusă sub o lupă care idilizează şi măreşte grotesc, înscenată. Ritmată de un spectacol de muzică. Cu prea mulţi vizitatori, care se holbeză la imaginea care i-a fost creată ca să nu mai vezi locul aşa cum (mai) este. Cu filmuleţe care prezintă elogios istoria oraşului, decupată cu atenţie, încât să reiasă superlativ măreţia şi importanţa capitală a locului, cum nici n-ar fi visat cetatea că va avea. De parcă nu-i de ajuns să te uiţi la zidurile de piatră înălţate cu sute de ani în urmă, să te miri cum se construia atunci, cât de ingenioase sunt porţile de piatră care se închideau vertical în capul năvălitorilor, bum!, să te gândeşti că acolo s-au dat lupte şi să simţi tumultul. Trebuie să-ţi arate ei într-un desen animat cum intrau lăncile în oameni şi cât de tare ţipau când năvăleau, aaah!!! Imaginea asta o iau cu ei cetăţenii temporari ai zidurilor, multiplicată în miniatură într-o gamă variată de suveniruri, bună de îmbrăcat, pus pe cap, pe frigider sau pe dulap. Între ziduri, pentru că nu mai năvăleau acum duşmani, era loc şi timp pentru două grădiniţe cu multe-multe plante în glastre. De pe cetate, de unde înainte ploua cu săgeţi, ai o privelişte largă a oraşului, căci încă e o poziţie strategică. Vedem un parc mare cu pagodă, arătăm cu degetul, cum arătau şi păzitorii cetăţii când vedeau ceva în depărtare.

Parcul mare cu pagodă era amenajat labirintic&exotic; aglomerat, ca mai toate parcurile chinezeşti. Ne-am întins pe iarbă lângă o fântână arteziană şi am citit. Pagoda putea să mai aştepte. Căci nu alergând de la un obiectiv la altul şi punându-l sub lupa scormonitoare de mistere îmi place să vizitez un oraş, ci oprindu-mă aşa în câte un loc şi făcând lucruri obişnuite, ca şi cum aş face asta în fiecare zi, lăsând acolo câteva gânduri, luând câteva stări. Să-ţi pretinzi că locuieşti în acest oraş, să fie casa ta pentru câteva zile, să-i simţi obişnuitul pe o străduţă anonimă. Să-i găseşti feţele informale şi ne-jucate, să-l vizitezi în locurile nepregătite pentru ochii turistici.

După câteva ore ne-am luat lupele şi am mers la pagodă. Era o pagodă-magazin, vizitatorii erau mai bucuroşi decât în alte pagode, mai ales că la etaj erau câteva mese unde puteai lua şi o gustărică. Se vindeau suveniruri pentru cei care vor să ia China la pachet. Pentru cei care vor să-şi amintească de China vie, se vindeau fluturi. Frumos coloraţi, morţi. Prinşi în plastic transparent în formă de frunză, semn de carte, semn de orice, îmi explică vânzătoarea şi îmi face o demonstraţie cum se pune fluturele în carte şi cât de frumos se vede când o deschizi. Alţi fluturi, de toate cele mai frumoase culorile, muriseră întru confecţionarea unor medalioane. Avea şi vânzătoarea, pentru marketing, un fluture galben aşezat cu forţa la gâtul ei. Să-ţi pui în carte un fluture mort. Să deschizi cartea, fluturele în plasticul lui transparent arată ca şi cum l-ai fi prins aşa cu cartea şi l-ai fi presat. Să porţi la gât cadavrul colorat al unui fluture. Să vânezi fluturi, bijuterii, ca să-i plastifiezi. Să-ţi faci fluturii accesorii colorate, să-i ţii aproape, căci poate nu mai ai timp să-i vezi zburând. M-am întrebat dacă şi muştele de restaurant prinse în pungă erau tot pentru plastifiere, semn de carte de bucate. Mi-am cumpărat cercei mici de metal, în formă de fluture. Ia uite ce frumos se leagănă fluturii metalici, îmi arată vânzătoarea.

4 comentarii:

caramica spunea...

Proaspat intoarsa de prin cele strainatati (europene, dar perfect asemanatoare cu cele chinezesti prin caracterul turistic), subscriu cu toti neuronii (adica neuronu' Georgica si neuroana Matilda) la cele scrise de tine referitor la cum se traieste "turistic" ;) Mai lasati-ma cu suvenirurile, frati turisti, mai traiti si voi prezentul, nu trecutul prin viitor (si prin asta nu vreau deloc sa zic future-in-the-past) :D Am zis! :P

caramica spunea...

"Fratii turisti" sunt - sper ca se intelege - oamenii rai, care simt strainatatea DOAR prin suveniruri si poze ;)

Anonim spunea...

Nu cred că sunt răi... Nici nu ştiu cum să zic că sunt, sincer. Orbi? Cum poate şi noi suntem în alte privinţe. Şi eu eram impresionată de suveniruri când eram (nu chiar cu mult) mai mică, deci ştiu cum e. Cum m-am autoeducat sau cum m-am lăsat educată, cum m-am limpezit e un mister şi o minune. Şi încă mai e loc de limpezire. Întrebarea e: de ce unii oamenii tulburi se limpezesc iar alţii nu? Şi de ce limpezirea se face uneori doar până la un punct?

caramica spunea...

Limpezirea de care zici tu s-ar putea sa aiba mare legatura cu oamenii alaturi de care traim anumite experiente si, mai ales, cu experientele in sine. Eu simt ca-s "limpede" doar intr-o privinta: mi-am dat seama (prin mine, nu prin altii) ca nu exista dreptate absoluta si ca gresesc cel mai adesea atunci cand cred ca am dreptate. In rest... suveniruri sau "carpe diem", cine mai stie?

Subscribe in a reader