Sportul lor cel de toate zilele

Veronicai

In fiecare dimineata, inainte sa deschid bine ochii, primul meu contact cu lumea este sa ma uit pe fereastra, in parc. Lumea e deja acolo. Pe cand ma trezeam la sapte, ma miram ca au iesit chinezii in parc asa de devreme. Curioasa sa vad cat de devreme ies totusi, m-am trezit la 6.30, apoi la 5.45, chiar si la 5.30. Si da, erau in parc. Mai devreme de atat nu indraznesc sa ma trezesc. Cred ca ies odata cu lumina. Acum inteleg de ce in limba chineza sunt doua cuvinte pentru prima parte a zilei: unul care inseamna dimineata devreme si altul pentru simplu dimineata.

Ce-i scoate din pat asa de devreme sunt exercitiile de dimineata. Ma uitam cu jind de la fereastra, incercand sa execut miscarile odata cu sportivii ultra-matinali. Programul meu occidental nu-mi permitea sa ies la exercitii decat mult mai tarziu. Ceea ce era foarte convenabil, caci parcul era mai liber. Nu aveam curajul sa fac singura o baie matinala de multime chinezeasca. Vara insa, inca de la ora opt e deja prea cald. Si dupa ce luni la rand mi-am zis in fiecare dimineata ca maine voi iesi si eu la sase, intr-o dimineata chiar am iesit, fara sa ma mai gandesc.

Sportivii matinali sunt mai ales chinezi de varsta a doua si a treia, foarte rar tineri; si mai mult femei. Isi aduc un casetofon din care o voce feminina da indicatii si tine ritmul. Sunt vreo patru grupe cel putin, incepand la intervale diferite. Cu cat incep mai tarziu, cu atat se trag mai sub copaci; caci deja de la ora sapte ai sta mai degraba la umbra. Prima grupa cred ca face taichi; cea mai matinala, tacuta si cu acele miscari de tehnici orientale care iti dau impresia ca implica si o dimensiune spirituala. Urmatoarele grupe sunt doar de sport; una dintre ele, mai vesela si mai ritmata, face un fel de gimnastica aerobica. Gospodine si batranele stau in cercuri, vorbesc si rad in timp ce executa miscarile ritmate. In alte grupe se maseaza ochii, nasul, sprancenele; un–doi, se roteste capul; se scobesc urechile; un, doi, trei – se lovesc fesele; fiecare muschi chinezesc trebuie trezit; se incalzesc pana si corzile vocale inca adormite, caci la un moment dat chinezii sportivi striga ceva in cor.

Foarte putinii mai individualisti intre numerosii sportivi colectivi se retrag intr-o parte, sub crengile vreunui copac, uneori cu spatele la ceilalti, desi executa odata cu ei. Pe iarba din parc vezi deja numerosi fluturasi de badminton zburand in toate partile. Intr-un colt se retrag cei cativa initiati in arta manuirii sabiei. Cateva femei fac miscari asemanatoare cu un fel de evantaie. Pe aleile si asa foarte aglomerate isi fac loc si cei care fac jogging, si cei care fac turul parcului mergand mai repede si miscand amplu bratele sau rotindu-le. Si tot pe acolo isi fac loc si bicicletele si motocicletele care trec tot timpul prin parc. Chinezii fac sport pe unde pot, pe unde apuca, langa orice spatiu verde, chiar daca poate fi doar o banca si un tufis intre doi zgarie-nori sau in fata blocului. Cand trec prin parc sau de la fereastra, la orice ora din zi, vad cate un chinez langa bicicleta parcata, sub un copac, cu spatele la trecatori, facand tot felul de exercitii. Am vazut chiar si o vanzatoare intr-un mall profitand de un moment fara clienti pentru a face putina miscare. La fel, asteptand autobuzul, e un moment bun pentru a scutura bratele macar.

In afara exercitiilor de grup pe care le fac dimineata, chinezii mai fac sport si la diferite aparate care se gasesc aproape in orice parc si parculet, langa orice spatiu verde amenajat sau direct in fata blocului, chiar daca uneori „in fata blocului“ inseamna chiar in intersectie. Dimineata sunt suprapopulate iar in restul zilei chinezii se perinda pe la ele tot timpul, sa-si ia portia zilnica sau multi-zilnica de sport. De la distanta, colorate, aparatele arata ca cele de pe terenurile de joaca ale copiilor. Corzi pentru exersarea bratelor, tot felul de manivele, aparate pentru muschii picioarelor, tobogane-balansoare, banci speciale pentru abdomene, tot felul de bare. Aparate pentru toate partile corpului, pentru tras, impins, invartit, ridicat, leganat. Chiar si pentru automasaj. Doar ca pentru asta chinezii prefera trunchiurile copacilor, asa ca ii mai vezi frecandu-se cu spatele de scoarta lor sau luandu-i in brate.

Oameni simpli si foarte simpli isi parcheaza vehiculul pe doua roti in preajma si trec sa simuleze putin alergarea. Femeile vin de la piata, isi agata cumparaturile intr-un copacel si trec la aparate, sa se incalzeasca pentru muncile de acasa. Barbati la costum sau domnisoare firave, cu rochii elegante si pantofi cu toc. Femei cu copii in brate. Uite asa se formeaza viitorii sportivi amatori, mi-am zis. Batranici care abia mai merg par a avea o conditie fizica mai buna decat a mea, caci ridica piciorul pe o bara mai sus decat inaltimea lor. Nici batranii aproape neputinciosi nu renunta: stau pe banca si bat din palme, sau merg si bat din palme, sau merg cu spatele, sau merg desculti pe niste poteci turnate din pietre. Am vazut un batranel care cu o mana isi tinea bastonul iar cu alta invartea si el o manivela. Apoi a schimbat bratul si a trecut bastonul in mana cealalta. Batranii lor umplu parcurile pentru exercitii trupesti asa cum ai nostri se inghesuie in biserici pentru exercitii sufletesti. Tinerii prefera badmintonul si baschetul; unii exerseaza manuirea popicelor in aer, ca la circ.

La aparatul pentru rotirea trunchiului – o tanti in fusta. Ma uitam cum i se roteste fusta, ca la fetitele care isi invartesc special rochitele, sa se simta printese. Cat de mirati ar fi de aceasta priveliste dantelata si valurita bucurestenii care nu mai merg nici macar o statie pe jos si nu mai urca pe scari nici pana la unu.
Vad mereu un domn in camasa si pantofi care nu face niciodata exercitii la aparate, doar merge pe alee, face turul – nu mai mult de 150m, parcul e foarte mic – complet, iar, si iar, si iar. Il vad chiar si cand ploua, isi ia umbrela si isi schimba pantofii cu cizmele de cauciuc.

Cand ploua e momentul ideal de mers in parc, chinezii se sperie de ploaie; nu mai vezi picior, pardon, ochi de chinez, si eu ma pot bucura de mult spatiu si de aparate libere. Daca mai vezi totusi cate unul, va fi numai la aparatele adapostite sub copaci sau numai cu umbrela, tinand-o cum poate in timp ce face exercitii. Pe timp de ploaie, am vazut cucoanele dansante adapostindu-se cu casetofonul in holul blocului – caci avem un hol in care ai putea sa joci si fotbal – si continuandu-si acolo pasii muzicali. Batranele care locuiesc in casele saracacioase nu-si permit insa acest lux. Avand in vedere ce spirit practic si colectiv au, ma mir ca nu s-au gandit sa faca in parc un sistem de copertine pe care sa le deschida pe vreme de ploaie.

Ma uit la sportivii astia amatori, cu grijile vietii sarace intiparite pe chip si nu inteleg de unde preocupare si energie, mai ales ca majoritatea fac oricum miscare, deplasandu-se numai cu bicicleta. Nu ma mir ca fac sport, doar ma uimeste ca atat de multi si cu atata constiinciozitate. Si facand si eu ca ei, nu ii inteleg mai mult, doar ca nu mai simt nevoia sa-i inteleg.
Poze aici.