Chabel

lui Carmen

Când le-am vorbit în engleză vânzătorilor la piaţă, au izbucnit în râs. Am râs şi eu apoi, gândindu-mă că nici la piaţă în Crângaşi vânzătorii nu ştiu engleză. Şi mi-am dat seama că pentru supravieţuire trebuie să învăţ repede numerele şi câteva cuvinte de bază. Ca un pod de frânghii pe care să trec, legănându-mă, spre această lume nouă şi necunoscută. Am învăţat curând să comunic prin gesturi, prin mimică şi exclamaţii; şi câtă linişte îţi dă uneori să nu poţi vorbi cu cei din jur, şi ce handicap când nu poţi decât să arăţi cu degetul, cât de mult investeşti într-o privire, într-un zâmbet.

Uaci, beag, dividi. Asta auzi de la roiul de chinezi care te înconjoară arătându-ţi, luc-luc, cataloage minuscule cu produse de firmă imitate cu succes, când ajungi pe marile străzi comerciale din Shanghai. Sunt cuvintele englezeşti pe care chinezii le cunosc cel mai bine. După halou. Chinezii învaţă şi vorbesc greu englezeşte, iar cei mai silitori sunt acolo unde trebuie să ţi se vândă ceva, hello, my friend!. Drink, cheap, bamboo boat, come-come, îţi zâmbesc ţărăncile arse de soare, ieşindu-ţi în cale când te plimbi printre câmpuri de orez şi livezi de portocali.

Cu această chengleză trebuie să interacţioneze străinii care vin în Shanghai de peste tot, fiecare vorbind o engleză liberă, personalizată, aromatizată internaţional. Engleza nu mai e engleză, nu mai e a englezilor sau a americanilor, e limba tuturor, aici se vorbeşte engleza cosmopolită. Atunci când un francez vorbeşte englezeşte, de la distanţă se aude franţuzeşte şi recunoşti imediat un român după felul în care vorbeşte engleză. Când vorbeşti cu un francez în engleză, uneori traduceţi de-a valma cuvânt cu cuvânt unele expresii româneşti franţuzeşti, nu contează dacă ele există sau nu în engleză, vă înţelegeţi, folosiţi engleza doar ca pe un cod. Iar comunicarea nu mai e mono-spaţială, cum ar fi dacă ai vorbi nativ cu nativ, e o plimbare prin mai multe limbi, ca şi cum ai experimenta în acelaşi timp mai multe universuri paralele, mai adaugi un cuvânt din română, unul din franceză, mai multe din chineză, e mult mai expresiv decât să traduci, dacă se poate traduce, ba chiar şi din italiană şi spaniolă, te plimbi prin mai multe lumi ca printr-o reţea tridimensională, dar glăsuieşti english.

Însă cel mai ciudat mi se pare când aud un străin vorbind chinezeşte. Îl privesc de parcă ar fi posedat. Mă întreb ce s-a întâmplat cu el încât a ajuns să stea atâta departe de ţara lui şi să vorbească atât de bine o limbă extrem diferită. În schimb, în ţară asişti la alterarea lingvistică a emigranţilor români, a românilor italieni&spanioli. Să pleci şi încet-încet să nu mai vorbeşti bine româneşte, să simţi că sensurile se blurează, să te trezeşti că strecori fără să vrei câte un bueno sau un ciao, apoi accentul, apoi şi sintaxa. Să simţi că limba ta maternă se scurge din tine, că nu o mai poţi controla ca înainte. Să nu mai ai cu cine să o vorbeşti. Şi poate că nici nu-ţi pasă. Eşti atât de ocupat să înveţi limba ţării în care ai emigrat, încât nu-ţi mai pasă de limba de acasă, vrei ca acolo să fie acasă de acum.

Când îi aud pe chinezi cum vorbesc englezeşte bâlbâindu-se, încep să mă bâlbâi şi eu, încerc să vorbesc cât mai simplu, uneori nerespectând regulile, transformând engleza într-o metodă schematică de comunicare, singurul mediu comun între două fiinţe extrem diferite, prin care mintea mea se poate lega de mintea chinezului, mediu în care ne vărsăm şi unul şi celălalt pentru a ne putea înţelege, de multe ori parţial. Să te uiţi în ochii unui om şi să simţi că, orice ai face, sufletul lui îţi va rămâne inaccesibil; că, orice ai spune, sufletul tău nu va fi înţeles.

Atunci când vorbim româneşte, chinezii devin atenţi, întorc capul, se uită cu mirare, mai ales dacă abia acesta a fost semnalul că pe lângă ei trec străini. Atunci sunt mai puţin atentă la discuţie, mă concentrez să percep ce sunete româneşti ajung de la mine la urechile chinezeşti. Cuvintele îmi răsună ca în ecou, ce mişto e zgârie-noru’-ăsta, ce mişto e zgârie-noru’-ăstaaa, ce mişto e zzz…, le repet în gând ca şi cum aş auzi pentru prima dată această limbă. Totul se desfăşoară cu încetinitorul, ca în scenele alea din filme, aerul opune rezistenţă, iar vocea mi-o aud îndepărtată, sunetele se dilată. De fiecare dată când se vorbeşte româneşte în prezenţa unui chinez, eu filtrez cuvintele, îmi trec printr-o ureche şi se scurg prin cealaltă, spre el, mă întreb ce reacţie produce în mintea lui sunetul unei lumi necunoscute. Pentru că ştiu cum e să nu înţelegi ce se vorbeşte în jurul tău. Să-ţi fie paranoic teamă că acum, lângă tine, colegii tăi chinezi despre tine vorbesc râzând. Eu ascult cu atenţie, poate-poate înţeleg ceva, mă uit fix la ei, fascinată de sunetul unei alte lumi, cu aerul că înţeleg tot, în privire le trece întrebarea înţelege sau nu, dacă se modifică ceva în discuţia lor, s-ar putea ca eu să fi fost subiectul.

Ai o senzaţie babel şi când pricepi că în ţara asta cât un continent oamenii se exprimă printr-o familie de grupuri de limbi şi dialecte, denumită, unificator, Chineză. Sute, destul de diferite încât vorbitorii să nu se poată înţelege. Un chinez poate ajunge să vorbească trei limbi chineze: limba maternă din sătucul-orăşelul natal, dialectul oraşului mai mare, în care merge să studieze sau să lucreze, şi mandarina – chineza standard, limba naţională, singura în care poate studia şi în care ar trebui să se poată înţelege cu chinezi de oriunde din ţară. Iar dacă se mută într-o altă regiune, în câţiva ani o va învăţa pe a patra. Peste un miliard de chinezii condimentează mandarina standard cu accentul dialectului natal şi o asezonează adăugând cuvinte de acasă. Chiar şi pe străzile din Beijing, unde s-a născut limba naţională, pronunţia e puţin deviantă. Chineza e a tuturor, pronunţia standard prinde glas numai la ştiri.

Cât individualism lingvistic într-o ţară în care idealul e comuniunea. Fiecare zonă are un dialect sau o altă limbă, dar aici o zonă poate fi cât o ţară. În partea de sud, munţii şi râurile au fragmentat limbile. Fiecare oraş, chiar în aceeaşi provincie, are dialectul său, un chinez din Shanghai de-abia se poate înţelege cu unul din Hanzhou, la 100 km distanţă. Câte un sat nu se poate înţelege cu satul de peste râu, iar în Shanghai, estul celor douăzeci de milioane de locuitori au shanghaleza lor, diferită de a celor de la vest de râu. Dar peste toate pluteşte, comună, mandarina standard. Şi mai sus decât mandarina pluteşte, mai comună, scrierea. Căci toate aceste limbi au aceeaşi scriere, milioane de ochi văd acelaşi semn, în minte ia naştere o imagine unică, doar cuvântul care o desemnează sună în zeci-sute de moduri diferite. Aşa cum, citind 2008, orice om din lume va înţelege acelaşi lucru, dar va pronunţa diferit.

China e pretutindeni

lui Romain

Mi-am luat rămas-bun, în gând, de la oamenii pe care îi vedeam din când în când, în timp ce-i priveam şi îmi spuneam că, probabil, nici nu vor observa că a dispărut din viaţa lor prezenţa mea ocazională, cel mult vor avea, aşa, un gând neconştientizat, apoi vor uita cu totul relaţia noastră mai mult vizuală şi tăcută. Mi-am făcut bagajele, bucuroasă că au încăput toate cărţile şi toate rochiile. Am privit pentru ultima dată zgârie-norii aprinzându-se şi gata, s-a terminat. Toate astea vor fi la fel în continuare şi fără mine. Am plecat din China, dar nu m-am despărţit de ea. Mai am de disecat, autodisecat, mai am de scris. Încă nu-mi dau seama prea bine ce înseamnă că am stat aproape doi ani la Shanghai, că am plecat de acolo, în sfârşit, că am lipsit doi ani din România, că m-am întors acum. Cât, cum m-a schimbat China.

Dar ştiu sigur că nu mai locuiesc într-un apartament modern şi spaţios, la etajul 13, într-un complex cu părculeţ, fântână arteziană şi portari care cântă.
Locuiesc într-o garsonieră, la etajul 3.
Nu mai am fereastra cât peretele, de la care, pe divan, beam ceai cu oraşul şi priveam zgârie-norii ziua-noaptea, autohipnotizată, numai aşa reuşind să nu mă mai gândesc la nimic.
Aici încă nu ştiu cum îmi voi goli mintea.
Ferestrele nu-mi vor mai fi spălate pe afară de câte un chinez alpinist, interpus între mine şi privelişte, ochi în ochi de o parte şi de alta a geamului, la etajul 13. Toate ferestrele.
Nu mai am şaptezeci de canale în chineză.
Nu voi mai lucra într-un zgârie-nori, amintindu-mi de lumina zilei doar la apus, când soarele îmi trimitea pe la marginea jaluzelelor, pentru două–trei minute, câteva raze peste degete şi peste taste.
Nu voi mai avea colegi care nu mă pot privi în ochi şi nu mă salută.

Aici maşinile opresc la trecerile de pietoni, mai ales când e semafor şi e verde, în Shanghai am uitat că aşa e normal.
Acolo mă simţeam ca peştele în apă pe bicicletă, ca un peşte într-un şuvoi de peşti. Aici va trebui să port cască, mă voi simţi ca un intrus printre maşini.
Nu voi mai experimenta râuri de biciclete, nici trafic iraţional-senzorial, dar perfect funcţional.
Nu voi mai trece râul cu bicicleta pe vaporaş.
Mi-am vândut bicicleta roşie cu coş, aici nu voi găsi alta la fel, dar mi-am adus pelerina mov.
Voi încerca să nu aplic în Bucureşti principiile traficului din Shanghai, căci sigur nu va merge.
Mă voi stropi când voi merge cu bicicleta prin ploaie, pentru că străzilor româneşti le place apa şi o strâng în lacuri.
Oamenii se vor uita miraţi când mă vor vedea în fustă pe bicicletă.
Nu vor fi parcări în care să-mi las bicicleta, nici service ambulant exact acolo unde se strică.
Adio, piste largi, aici sunt doar o glumă galbenă printre pietoni, maşini şi copaci.
Pe trotuarele chinezeşti mă feream de biciclete, pe trotuarele româneşti nu voi avea loc de maşini.
Dar voi putea înjura primăria.
Spaţiile dintre blocuri nu vor fi părculeţe sau parcări de biciclete, ci parcări de maşini, maşini cât vezi cu ochii, încâlcite, îngrămădite, arogante şi alarmante, stăpâne pe viaţă pe bucata de teren de sub roţi.
Adio, taxi ieftin oriunde şi la orice oră, adio, metrou modern şi şoferi care îţi deschid când alergi după autobuz.
Aici nu e imposibil, ca acolo, să circuli fără bilet, dar îţi poţi cumpăra abonament.

Nu mă mai simt captivă în cel mai mare oraş din lume.
Pot ajunge mult mai uşor în sălbăticie şi nu trebuie să plătesc ca să urc pe munte.
Şi vor fi câmpuri, câmpuri întregi de floarea-soarelui.
Nu mai văd pădurea de zgârie-nori, ci de blocuri identice-identice, gri, şi am senzaţia că orizontul îmi este mai acccesibil.
Nu voi mai avea starea de nelinişte iraţională sub împletiturile de străzi suspendate, dar voi zâmbi pasajului suprateran care avansează ca un melc glumeţ.

Gata cu mâncarea chinezească, super picantă, super multe chestii. Adio, beţe, mă întorc la furculiţă.
S-a terminat cu orezul aproape zilnic, am mâncat cât pentru toată viaţa.
Aici se găseşte pâine la orice colţ de stradă, nu de zece ori mai rar şi nu de câteva ori mai scump, ca la Shanghai.
Am spus „pe curând“ portocalelor cu frunze, adevărate, zemoase şi dulci, ananasului pentru suc proaspăt, celor şase luni de pepeni pe an, mangoului, ofertei bogate de castane, cartofilor dulci copţi.
Legumele nu vor fi omniprezente.
Nu voi mai bea, zilnic, lapte de soia cald.
Se vor găsi prăjituri bune şi brânză adevărată, nu franţuzească sau italiană, şi iaurt acru, nu doar dulce.
Nu voi mai avea restaurante ieftine pe alese, voi petrece mai mult timp la piaţă şi în bucătărie.
Nu vor fi minirestaurante improvizate pe trotuar, ci shaorma la orice colţ de stradă.
Îmi e mult mai puţin teamă că, pentru bani, sunt în stare să pună orice în mâncare.
Acolo, fiecare om e nedespărţit de borcanul său cu ceai, în care plutesc frunze verzi sau flori; aici voi vedea din nou oameni beţi, oameni îmbătându-se.
Eu voi bea în continuare ceai verde.

Coorăşenii mei de acum nu fac exerciţii în grup dimineaţa şi individual în tot timpul zilei, în parc şi pe unde apucă. Nu voi mai avea aparate în aer liber.
Nu mai zboară zmeie peste tot, oamenii se vor uita miraţi la zmeul meu.
Nu voi mai face masaj la salonul modest de cartier, unde mă lăsam frământată după tehnici chinezeşti de mâinile ferme ale femeii cu chip blând.

Nu mai umblă oamenii în pijama şi cămăşi de noapte pe străzi.
Nu mai văd copii cu fundul gol în pantalonii desfăcuţi între picioare, din faţă până-n spate, făcându-şi nevoile peste tot.
Nu mai aud oameni vorbind prea tare, de parcă ar ţipa, nici vânturi trase firesc, cu toată libertatea pe care nu o au în atâtea alte acte.
Nu voi mai vedea câte un chinez scărpinându-se în nas, apoi privind rezultatul căutării, în timp ce discută cu cineva.
Nu voi mai auzi sunet de tăiat de unghii la birou, în autobuz sau chiar la restaurant – unghiile chelneriţei, între două comenzi.
Iar oamenii nu vor dormi uşor şi liber pe unde apucă, cât apucă.
Se va găsi şi hârtie igienică gri şi nefină.

Aici parcurile nu sunt închise – oamenii daţi afară cu portavocea – la lăsarea serii.
Şi nici nu sunt invadate de zeci de mirese, făcând poze-poze-poze regizate idilic-visător-tandru, cu luni de zile înainte de nuntă.
Se vor găsi chiloţi tanga şi sutiene fără burete, fără.
Nu vor fi, mai dese decât chioşcurile de pâine la noi, frizerii saloane de coafură hair style hair consulting hair insulting – pentru ciopârţit împestriţat cârlionţat ţepuit părul lor negru bogat drept.
Nici, la fel de dese, bordelurile deghizate în saloane de masaj, le recunoşti imediat după fetele îmbrăcate sumar care se zăresc aliniate pe canapele, vitrine cu corpuri de închiriat.
Nu mai văd femei fără forme, cu păr lung, frumos când natural, dar urât când purtat cu naturaleţe pe picioare; nici bărbaţi efeminaţi, nici feţe incredibil de calme, impenetrabile.
Chipuri cărora nu le poţi ghici vârsta. Priviri oblice, curioase, dar cuminţi.
Văd gospodine rotunjite bine, burtici crescute direct proporţional cu puterea de cumpărare, oameni grei, îngreunaţi.
Priviri personalizate, îndrăzneţe, insolente. Democratice.
Voi vedea câini pe străzi, cerşetori pe trotuare.
Îmi va fi din nou teamă de potenţiali agresori.
Voi vedea biserici, biserici şi biserici şi oameni închinându-se, închinându-se.
25 decembrie nu va mai fi o zi ca oricare alta.
Nu vor mai bubui două săptămâni de artificii înainte de Anul Nou Chinezesc.
Mulţi oameni în aceleaşi locuri, vrând-nevrând făcând aceleaşi lucruri ca acum doi ani, ca acum mai mulţi ani. Locuri schimbate, oameni care nu mai sunt.

Nu va trebui să negociez preţurile, căci sunt afişate şi fixe, dar oricum voi plăti mai mult.
Aici nu sunt prea mulţi oameni prea săraci, având ca scop supravieţuirea.
Şi nici nu cară deşeuri cu triciclete, cu saci mari la spinare, ecologişti de nevoie, certându-se între ei pentru un pet care tocmai e aruncat la coş.
Nu sunt rase cartiere întregi, zgârie-nori nu cresc în loc, ca Făt-Frumos în poveste, nici nu mă întreb unde au fost trimişi oamenii care locuiau acolo, şi, mai ales, cum.
Nu voi mai vedea muncitori lucrând şi noaptea, şi sâmbăta, şi duminica, decât, poate, aduşi din China.

Vara nu voi mai înota în aburi, dar iarna voi scoate aburi pe gură.
Voi vedea soarele pe cer, pe cerul albastru senin, nu lăptos.
Iar soarele va pleca de jos şi se va opri jos, nu va sta numai sus pe cer, lumina lui mă va mătura orizontal dimineaţa şi seara.
Oamenii nu-şi vor proteja cu umbrele feţele albe-dar-galbene, ci îşi vor arămui chipurile artificial.
Aici, umbrela mea de soare li se va părea ceva anormal, dar se vor plânge de insolaţie.
Nu va mai fi verde tot anul, timpul nu va mai sta în loc, voi avea din nou covor colorat toamna şi alb iarna, voi simţi frig, frig adevărat.
Voi face oameni de zăpadă, de ZĂPADĂ.
Adio, aer condiţionat şi vara, şi iarna. Bine v-am găsit, calorifere dragi, căci mă veţi aştepta cu căldură.

Nu mai văd imaginea lui Mao peste tot.
Nu mai sunt site-uri care nu se deschid, nici noţiuni care nu se găsesc pe internet, nu există.
Nu mă mai gândesc că trăiesc într-un stat totalitar, Republica Populară Chineză, că cineva acolo sus are putere absolută. AB-SO-LU-TĂ.
Voi asista, democratic, la spectacolul campaniilor electorale.

Pot vorbi din nou numai în româneşte, dar nu orice, nu fără grija că sunt înţeleasă.
Nu mă mai pot preface că nu înţeleg atunci când nu am chef să aud ce-mi spun oamenii.
Nu mai aud halou! din toate părţile.
Nu-mi mai sunt inaccesibile semnele scrise peste tot în jur, nu mă mai simt prizonieră dincoace de scris, dincoace de sens. Dar mă simt asaltată de litere, de cuvinte scrise peste tot, pe care le citesc fără să vreau.
Voi uita, încet-încet, câte un cuvânt chinezesc.
Voi fi din nou un anonim, nu mă voi mai simţi ca un animal rar.
Nu mă mai simt singură, deşi, poate, voi comunica mai rar cu prietenii, cu mai puţin dor, îi voi visa mai rar.
Nu voi mai zbura douăsprezece ore cu avionul, nu voi mai experimenta aeroporturi.
Nu voi mai îndesa brânză şi cărţi în bagaje. Brânză şi cărţi.
Nu voi mai avea foldere denumite „România“, dar voi păstra „China“.
Voi calcula ora invers, cât e acum în China? Plus şase.
Nu o voi simţi, totuşi, prea departe, căci China e pretutindeni.
Voi vrea să mai revin, căci n-am văzut decât a mia parte din aceată ţară cât un continent.
Voi avea certitudinea că nimic pe lume nu e aşa cum pare, că nu poţi cunoaşte decât dacă trăieşti vezi respiri tu însuţi, poate nici atunci.
Voi conştientiza vag, dar permanent, cu un simţ de orientare nou încrustat, că pământul e rotund, că stau pe un guguloi. Că lumea pare mică, dar că e imensă dacă ştii să deschizi lumile care o compun.
Întrebarea nu va mai fi te-ai integrat?, ci te-ai reintegrat?
Voi merge din nou la teatru filme evenimente; nunţi botezuri aniversări înmormântări.
Voi putea deschide o carte imediat ce apare în librării.
Mă voi putea plimba, aşa, din senin, între Romană şi Universitate, poate în felul ăsta să-mi golesc mintea.