Viaţă dublă înjumătăţită

pentru alde Ilici

Acum, când scriu, la Shanghai e ora 7.00. Fac repede un calcul: în România e ora 2.00. Voi vă treziţi când la mine e amiază, aşa că mă simt singură jumătate de zi. Trăiesc în două timpuri diferite: ora României şi ora Chinei, într-o ordine care se modifică permanent, aleatoriu şi brutal. Iarna e simplu, şase ore diferenţă: împart ceasul în două, pe verticală, pe orizontală şi pe toate diagonalele; de la stânga la dreapta dimineaţa şi seara, de la dreapta la stânga ziua şi noaptea. Vara însă linia se frânge: numai cinci ore. (Pentru că ora Chinei e inflexibilă, chinezii stau nemişcaţi şi timpul se învârteşte în jurul lor.)

Odată, când plecam aşa cu o vagă tristeţe spaţio-temporală înapoi spre Asia, văd în aeroport ceasuri duble: două ceasuri pe aceeaşi curea. Timp dublat înjumătăţit. M-am întrebat dacă sunt doar de fiţe sau poate chiar le sunt folositoare călătorilor prin diferenţe mari de fus orar. Ce-ar fi să-mi iau şi eu, să potrivesc unul după China şi unul după prietena ei, România. Să forţez orele să fie regulate şi punctuale, să pun timpul în forme egale. Şi să-mi mai pun un ceas lângă cel de pe perete, să nu-i mai chinui mereu liniile, în funcţie de starea-timp-românesc sau starea-timp-chinezesc.

Trăiesc în două spaţii diferite. Într-o ţară mai mare decat Europa, de unde văd România ca pe o bucăţică de hârtie, cât pui degetul pe hartă, care poate n-ar exista pentru mine nici aşa dacă n-ar fi ţara mea. Bucureşti-Shanghai. Shanghai-Bucureşti. De multe ori prin Paris. (Voilà ce triunghi fac eu a între parişi, căci şi Shanghaiului i se spunea cândva Paris nuştiucum...) De fiecare dată când sunt transportată aşa de la un capăt la altul al lumii, am o perioadă de perplexitate, îmi ia câteva zile să mă dumiresc şi să accept că da, se poate ca azi să fii într-un loc şi mâine la mii de kilometri curbi distanţă. Sunt confuză că văd alte feţe, că aud vorbindu-se româneşte. Că totul în jur te respiră altfel. Şi când mă gândesc la România, mă întreb dacă traiectoria gândului urmăreşte suprafaţa curbă a Pământului sau îl străpunge, pentru a se întoarce rapid la obiectul gândit. Acest du-te-vino între două tărâmuri mă solicită enorm, căci trebuie să-mi rearanjez structura instantaneu. Şi nu reuşesc până la capăt, căci atunci când privesc oraşul vertical, de beton şi sticlă ziua, de gelatină colorată şi luminată noaptea, între mine şi el se strecoară geloasă holograma Bucurestiului. Spaţiu secund teleportat.

Aceste două coordonate, altfel conformiste şi liniare, mi se alterează uneori după ne-reguli schimbătoare. Spaţiul devine elastic, se contractă, se lăbărţează. Se face triunghiular, se spiralează, mă închide. Timpul crapă, se face vertical şi mă apasă de sus în jos, mă izbeşte ca o furtună. Mă prind în horă ca nişte iele, le târâi după mine ca pe nişte conserve goale, le alung ca pe muşte. Îmi înscenează viziuni baroce, îmi injectează profesionist doze de bucurii şi melancolii sub şi supra-patetice, îmi încredinţează teorii revoluţionare. Alteori sunt neserioase, timpul întârzie, spaţiul umblă şifonat şi descusut. Când obosesc, mi se cuibăresc cuminţi în buzunare.
Dacă vrei să te înjumătăţeşti puţin, calculează şi tu cât e ceasul acum aici şi pune-ţi palma pe hartă, peste China.

Mi-e vis de tine

Oamenii se trăiesc, nu se ţin minte. Se respiră, se ating, se sorb, se miros. Se consumă, nu se pun la conservat. Încerc să-mi amintesc un chip, dar se suprapune alt zâmbet, altă voce, altă privire. Ca în fotografiile de pe copertele unor reviste, unde un chip e fabricat din mai multe parţi. Se amesteca voci, mirosuri, râsete. Sau se estompează toate trăsăturile, chipurile devin ca în acele fotografii portret vechi, atât de retuşate încât par pictate.

Fotografiile cu cei dragi sunt o masturbare a memoriei. Dacă vrei să ţi-i aminteşti, să ţi te aminteşti şi pe tine, trebuie sa-i visezi.

Pistruii ei, nasul lui, parul ei, mersul lui; felul în care dansează; pielea, pielea nu se poate simti într-o fotografie, imperfecţiunile, ridurile mici; cum suflă el fumul de ţigară. Cum merge în baston, cum gângureşte. Cum duce sticla la gură, cum îşi trece mana prin păr, cum se priveşte în oglinjoară, cum miroase nişte flori, cum îi sticlesc ochii. Zâmbetul.

Să-i visezi pe cei de care ţi-e dor şi visele să-ţi ţină loc de amintiri. Să-i visezi, şi-şi vor aduce şi ei aminte de tine.

Un asemenea vis îmi ajunge cam o săptămână. Sunt dependentă. Mă droghez cu oameni visaţi. Îmi astâmpără nevoia de posibilităţi. Nu de a-i întâlni, ci nevoia de posibilitatea de a-i. De a-i adulmeca cu simţul de perceput oameni, de a şti că în acelaşi oraş cu tine sunt oameni pe care-i cunoşti, palpabili şi accesibili, care in momentul ăsta, când ieşi de la metrou de la Română, poate chiar se gândesc la tine. Cu simţul ăsta vezi prin clădiri, până acolo unde intuieşti că se află ei în acel moment, le vezi mişcările, gesturile cu care te-ai obişnuit; auzi prin zarva oraşului, le auzi vocea cu care poate chiar atunci vorbesc cu cineva, le auzi gândurile, căci şi în gând vorbesc cu aceeaşi voce. Reflexul de a-i localiza pe harta ta sufletească, aşa cum te orientezi în spaţiu. Nevoia de şanse. De a merge pe stradă cu mai mult de câteva şanse la douazeci de milioane de a întâlni pe cineva cunoscut.

InstantEtern

Sau apa nu mai trece şi pietrele nu mai rămân

lui John

fulgi de cartofi-fasole-cereale instant, fulgi de toate fructele-legumele-animalele, dar să fie instant
fulgi de zăpadă instant

crăciun instant, fotografii instant
film instant, prieteni instant, cadou instant
job instant, carieră instant, afacere instant, bani instant
publicitate instant, spalare pe creier instant, cumpărături instant
cafea instant, mâncare instant, gândaci instant, curăţenie instant
petrecere instant, beţie instant, droguri instant, dependenţă instant, dezintoxicare instant
gene lungi instant, dragoste instant, sex instant, orgasm instant, copii instant
zgârie-nori instant, bombă instant, război instant, petrol instant
accident instant, stiri instant
artisti instant, show instant
nori instant, ploaie instant, tsunami instant
soare instant, flori instant, primavară instant
popi instant, rugăciune instant, moarte instant, rai instant
înjurături instant. aşa că mai ducă-se toate dracului, că şi el e instant
am uitat ceva? Aaa… INSTANTA

Cumperi un produs şi ai 2 în 1: instant şi etern. Cu cât se prepară mai repede, cu atât e mai longeviv, poţi să laşi pliculeţele de InstantEtern moştenire strănepoţilor.

O să mănânci atâtea chestii instant, încât o să devii etern. Cu cât mănânci mai multe chimicale, cu atât mori mai repede. Şi cu atât cadavrul se va conserva mai bine. Vei avea o viaţa instant şi o moarte eternă. Sau, dacă îmi permiţi, vor avea viermii hrană proaspată mai mult timp. Asta doar daca Uniunea Subeuropeană a Viermilor nu va emite nişte reglementari, hotărând ca nu e sănătos pentru ei… Nici viermii n-or să ne mai mănânce!

Am scris asta instant acum vreun an, convinsă că laptele chinezesc e membrul (poate chiar liderul) unei imense conspiraţii interregn care vrea să controleze instantul şi eternul. Eram supărată-foc-instantaneu ca mă înstrăinează nu numai de patria mea, cu gustul lui ireal, ci şi de lumea mea încă neştiinţifico-nefantastică, prin rezistenţa lui nenaturală la toate vicisitudinile. Dar azi e o zi mare: s-a stricat în sfârşit laptele chinezesc. O singură dată într-un an, o singură cană de lapte din litri intregi, încât nu mai sunt sigură dacă chiar aşa a fost sau am visat.

N-aş fi crezut vreodata că un produs atât de perisabil precum laptele poate rezista atât de mult. În România, pâna si laptele uht se mai metamorfozează. Laptele chinezesc însă poţi să-l ţii în figider sau la soare, în cutie închisă sau deschisă, să-l fierbi, să-l congelezi, să-l bagi la cuptor şi iar la frigider, nu păţeşte nimic, parcă e de fier. Pun pariu că dacă îl arunc de pe cel mai înalt zgârie-nori şi se împrăştie, se adună apoi singur, ca argintul VIU. Înainte să-l mănânc, ţin în el o lingură de metal cinci minute, să văd dacă nu cumva se topeşte. Oare chinezii au obţinut vacile veşnice care dau instant lapte etern? Mă gândesc la caprele bunicii, de la ţară. Sper ca odata integrate în UE să nu se eternizeze şi ele. Mie îmi place laptele care rezistă doar o zi. Şi mi-e dor de dimineţile în care bunica mulgea caprele şi aşteptam nerăbdatoare să mănânc lapte proaspăt, perisabil, cu bacterii&microbi şi păr de capră.

Acolo apa încă mai trece şi pietrele încă mai rămân?