marți, 30 septembrie 2008

Tunelul de tofu

Când am trecut prima dată prin gangul strâmt care nu ştiam unde duce, am descoperit în dreapta o hală lungă, ca un tunel. Aşa, din trecere, se vedeau chipuri cu ochi oblici şi păr negru iţindu-se printre verdeţuri, într-o lumină slabă, neascunzându-şi uimirea când mi-au zărit faţa albă cu ochi neoblici. Şi aceştia erau doar primul strat, faţada de la începutul tunelului, căci în spatele lor se proiectau alţii şi alţii, dezorganizaţi pe patru rânduri de mese şi două culoare, din ce în ce mai amestecaţi printre verdeţuri, tot mai mici în tunelul din ce în ce mai strâmt, până nu se mai vedeau decât nişte umbre. Mai apoi, când am început să explorez tunelul şi să mă aprovizionez exotic, uimirea oamenilor de piaţă chinezi a devenit cercetare curioasă, neobosită. Ei se uitau la mine, nouă, eu cercetam legumele, noi.

În tunelul fără uşi, ca o carapace mecanică a solului, te simţi şi înăuntru, şi afară. Când intri, mai întâi îţi reglezi privirea la minus lumina împinsă înăuntru pe unde se termină peretele şi încă nu începe acoperişul, amestecându-se cu lumina becurilor, stinghere-când-aprinse-ziua, modelându-se cu cocoloaşe pe legume şi oameni. Zgomotele ţi se îngrămădesc la urechi, renunţi să le mai distingi şi să le sortezi, mai ales când câte un strigăt aproape şi puternic te deconecteză pentru un timp de la realitatea cartofi&varză, de la orice realitate.
Descoperi cu entuziasm legume până acum întâlnite cel mult virtual. Vii aici mai mult ca la o expoziţie, să te minunezi cum se desfăşoară zarzavaturile, de diferite consistenţe şi forme, funze-frunzuliţe, firişoare, tulpini, în nuanţe variate de verde, toate cele pe care le ştii şi nemaiîntâlnitele, încă de zece ori pe atât. Totuşi, mai-mai să nu compenseze zarzavatul luxuriant lipsa mărar&pătrunjelului. Recunoşti cu mulţumire câteva verdeţuri, între care lucerna şi trifoiul (habar nu ai cum le gătesc chinezii, dar le încerci), însă multe sunt necunoscute. Unele încă nu au nici traducere, astea sunt cele mai străine, nu ţi le poţi apropria nici cu numele. Şi le găseşti pe toate în permanenţă, ca şi cum timpul pieţei ar sta în loc, ca şi cum toate timpurile anului s-ar amesteca omogen.

Tofu? 1001 de variante creative, pastă, foi subţiri, foi groase, fâşii, cuburi, picant, găluşti, aromat; tofuleţ, tofulică, tofuş. Conservat, echilibrat. Dacă ţi s-ar pregăti o masă numai cu tofu, nu te-ai prinde că e acelaşi aliment în întrupări diferite. Ţi se pare că toată piaţa şi carapacea ei sunt din tofu. Mai păstrează puţină uimire şi pentru lotus, bambus, alge proaspete, plăntuţe de soia, fasole încolţită. Ouă la kilogram, ouă mici-mici, ouă cu picăţele, ouă date cu lut.
Bunătăţile: cartofi dulci, dovleci mici şi mari, uriaşi, ca din poveste, portocale cu frunze, mango, castane. Doamnele ciupercărese, cu o ofertă de până la unsprezece tipuri de ciuperci, au un aer aparte, de parcă ţi-ar trebui abilităţi deosebite ca să interacţionezi cu delicatele pălărioare într-un picior. Urmează raionul cu variantele murate ale legumelor, picante sau ne, apoi varianta congelată a tuturor. Câteva prăvălioare sunt minifabrici de tăiţei. Pe fundal de saci de făină unii peste alţii până sus şi înconjurându-se de aer alb de făină, o maşinărie de lemn cu manivelă scoate tăiţei proaspeţi pe bandă. Vânzători pudraţi cântăresc tăiţeii – diferite modele – şi foi subţiri de cocă pentru jiao zi.

După antreul larg cu legume, urmează, pe dreapta, raionul cu peşte şi alte vietăţi găzduite în vase cu apă, lung până la capătul tunelului. Te plimbi printre peşti, crabi, creveţi, scoici, melci, sepii, caracatiţe, broaşte ţestoase şi neţestoase, şerpi şi peşti care par şerpi. Un fel de acvariu, pe dos, căci la acvariu nu-ţi imaginezi cum ar arăta peştele în tigaie. Acolo sunt specii, aici sunt sortimente, şi nu primesc de mâncare, ci sunt vânduţi ca hrană, vii sau decedaţi, iar denumirile lor nu sunt afişate, cel mult doar preţul. Chiar, ce-or fi vietăţile astea mici-mici, ca nişte râme alb-gelatinoase, cu ochi negri bulbucaţi, aşezate aşa teanc unele peste altele, moarte?

Prăvălioarele sunt mici despărţituri, în care şi-au instalat ocupaţia oamenii de peşte, de obicei soţ şi soţie, vreo patruzeci, cincizeci de ani. Recuzita şi costumele sunt cam la fel la fiecare prăvălioară, ligheane-cădiţe-cuţite; cizme, şi când e cald, şi când e frig, şorţuri impermeabile ude. E mereu lichid în jurul oamenilor – şi, uneori, minus apă în jurul peştilor – şi sunt grămezi mici-mari de intestine şi de solzi, sânge. Senzaţie de lacustru însângerat.

După ce îţi cântăreşte peştele, vânzătoarea te întreabă dacă vrei să-l cureţe şi îl răstoarnă pe o masă, în intestinele altor peşti, care au ajuns deja departe. În funcţie de peşte, curăţă solzii cu un cuţit sau îi râcâie pielea argintie cu un burete de sârmă, harşti-harşti, îl eviscerează. Dacă ai ales peştele acesta subţire-lung-argintiu, ţi-l va tăia în bucăţi cu foarfeca de tăiat vietăţi. Apoi, fie îi face o fracţiune de secundă de baie de peşte proaspăt eviscerat, fie îl pune direct în pungă şi îl îmbăiezi tu acasă. Vânzătoarea se spală şi ea prin ce apă apucă, se şterge la repezeală cu o cârpă murdară la dispoziţie într-un cui sau, dacă are mulţi clienţi, iar colegul ei de prăvălie lipseşte de la munca în echipă, pentru eficienţă, primeşte banii cu mâna aşa udă-murdară şi-ţi dă restul cu aceeaşi mână. Te uiţi la stropul de apă de peşte de pe bancnotă, în timp ce-ţi iei absent punga cu viitorul prânz, eviscerat şi îmbăiat.

Vizavi de chioşcurile pescăreşti stau puii. Jupuiţi şi despicaţi, întinşi pe mese. Aliniaţi cu burta-n sus şi cu capul pe spate, atârnând peste marginea mesei, cu tăietura de la gât la vedere, să se vadă prospeţimea. Albi sau negri, întregi, înjumătăţiţi sau fragmentaţi şi cu bucăţile puse pe categorii. Inimă şi ficat la kilogram. Dacă vrei să vezi de unde sunt smulse inimile, poţi merge pe laterala exterioară a tunelului, acolo unde carapacea se extinde cu chioşcuri cu găini încă vii. Te miri că nu sunt intensive, arată normal, suple, colorate, se ţin pe picioare, au atitudine galină veritabilă, sunt aproape fericite. Găini extensive, autentice, cu inimi adevărate. Raionul se continuă cu mesele la care atârnă hălci mari de carne intensivă, patronate de câte un vânzător cu toporişcă însângerată. Harşti! Urmează prăvăliile cu varianta procesată a tuturor cărnurilor pe care până aici le-ai văzut crude. Ghearele de pui, o specialitate atotprezentă. Le găseşti şi la mini-market, lângă pungile cu chipsuri, ambalate în vid, cu aer de bun-de-ronţăit-din-mers. Inevitabil, ori de câte ori le-ai mai fi văzut, rămâi cu ochii la raţele agăţate de gât, neambalate, pregătite în sosuri pe care le bănuieşti dulci, bine uscate şi conservate. Parcă s-ar fi suflat un foc peste ele şi gata, mac-mac, sunt tocmai bune să fie tăiate bucăţele şi puse pe masă. Iarna, aceste păsări afumate împodobesc culinar plafonul, atârnând alături de jumătăţi prelungi de peşti mari, uscaţi şi săraţi.

Îţi mai trece senzaţia de ud când ajungi la prăvăliile uscate şi cromatice. Aici se vinde materie discontinuă, vărsată: seminţe, toate fasolele, nuci, alune de toate felurile, ciuperci uscate, mălai, fulgi de cereale, alge şi alte subacvatice uscate. Se mai vinde orez, orez şi orez. Sunt aşezate ordonat în despărţituri pătratice, de la distanţă se văd ca nişte parcele colorate, par nişte bucăţi de tapet, de gresie, te linişteşte o porţiune de ordine uscată în toată harababura umedă-murdară. Le simţi altfel decât atunci când sunt ambalate şi aşezate pe rafturi; libere, autonome, fără intermediar, te întrebi cum ar arăta în grămezi mari.
Singura colectivitate nenaturală de aici este cea a creveţilor mici-mici, uscaţi şi presaţi. Foşti indivizi aduşi cu forţa să umple uscat&imobil unul dintre cuburile parcelei. Corpuşoarele nu se mai cunosc, sunt doar o grămadă de materie, o pastă uscată de seafood. A mai rămas din fiecare crevete numai o pojghiţă rozalie, translucidă. Şi pe pojghiţă – ochii. Ochii nu s-au presat, mii de bobiţe negre de mac. Se holbează la tine uscaţi ca şi cum ar fi vii şi umezi. Pe orizontală şi pe verticală, turnaţi în cubul de sticlă, acvariu uscat. Ochi negri la cub. Există şi varianta fără ochi, i-au lăsat să crească puţin mai mult, le-au luat doar corpuşorul moale şi l-au pus la uscat. Fructe de mare uscate. Ţi-ai afunda mâinile ca într-un nisip mare şi uşor.

La capătul tunelului este magazinul familie de soia. La prânz întind masa în mijlocul prăvăliei. Unul dintre ei se ridică şi îţi vinde laptele de soia, apoi se aşază din nou la masă. Cam un litru de lapte cald se pune într-o punguţă transparentă, subţire, care se roteşte la capăt şi se înnoadă cu un nod-fundă, pe care îl poţi desface uşor. Acest aparent firav aranjament lactat se pune în buzunarul lateral al rucsacului sau în coşul bicicletei, călătoreşte legănat şi intact până la destinaţie, unde tragi uşor de capătul pungii, funda se desface, şi răstorni laptele cald încă peste trei linguriţe de miere. Micul-meu-dejun. După pepene – foarte-micul-meu-dejun. Pentru micul dejun al chinezilor, alături, la ghereta cu mâncare rapidă, sfârâie tot felul de aluaturi prăjite sau gătite în aburi, umplute chinezeşte, chiar sub ochii tăi. Apoi, ultimul, dar primul, chioşcul cu mâncarea încă nepreparată, trebuie doar să-ţi alegi ingredientele pre-mărunţite din vitrină, cântărite de chinezul cu bonetă şi cu mască pe gură înainte de a fi puse în tigaia cu ulei şi sosuri, şi aşa te întorci de la piaţă cu mâncarea deja gătită.

De la şase ies chinezii la cumpărături puţine şi variate, pentru micul dejun şi prânz. Dimineaţa, piaţa e gălăgioasă şi aglomerată, iar eu atunci prefer să merg, căci trec mai neobservată. E forfotă, mă strecor cum pot printre sacoşe, printre strigăturile publicitare şi negocierile zgomotoase. Ei sunt atâţia, fiecare ar vrea să mă opresc la masa lui, le simt privirile. Mă întâmpină cu zâmbete prietenoase, încearcă să mă atragă cu câte un „ha-lou“ şi îşi laudă marfa mai cu zel. Îmi iau aerul vin-prin-piaţa-asta-de-când-mă-ştiu, sunt ca voi, ce mai, aici m-am născut. Trec indiferentă, căci dacă mă uit, au ceva în privire care mă face să mă opresc. Balonul de săpun al amiciţiei noastre se sparge când preţurile cresc de la o masă la alta, de ieri până azi, invers proporţional cu onestitatea vânzătorului. Ştiu că le sunt sincer simpatică, dar se aşteaptă ca de la mine să scoată mai uşor câţiva bănuţi în plus. Se vede pe faţa lor, nu se pot abţine. Iar eu uit mereu cât am plătit altădată, care sunt preţurile la supermarket, dar mă liniştesc când co-pieţarii mei chinezii plătesc la fel. De câţiva vânzători, de la care cumpăr mai des, mă leagă o simpatie reciprocă, mută, îmi zâmbesc şi îmi aleg fructele cele mai bune.

Pe la amiază piaţa e pustie şi tristă, vânzătorii, adormiţi. Verdeţurile sunt ofilite, peştii mici, pe moarte, din peştii mari mai găseşti capul şi coada. Ici-colo, pe câte un miniaragaz aşezat printre legume, sfârâie tigaia wok, în care se amestecă în prânzul pentru tot personalul miniprăvăliei. Unii vânzători îşi acoperă masa şi pleacă. Alţii se întind cum pot în şezlong sau pun capul pe masă şi dorm. Pe vremea parcului, pentru somnul de zi, întindeau câte un culcuş de cartoane printre tufişuri. Ai vrea să-l trezeşti pe vânzătorul adormit, pentru că azi numai la el găseşti ce vrei, nici nu contează în ce limbă-l strigi, dar sunetele nu-ţi ies, stai şi te uiţi la el. Te ajută cu un strigăt vecinii lui, care încă nu dorm.

Îţi cauţi absorbit legumele şi fructele şi deodată auzi un claxon puternic, tresari, nu eşti tocmai obişnuit să auzi claxoane la piaţă. Te dai cooperant într-o parte, nu vrei să tulburi traficul motocicliştilor prin piaţă. Ba chiar te simţi vinovat când eşti indignat că şi-a lăsat vehiculul în drum, căci pe feţele chinezilor încărcaţi cu cumpărături nu vezi nicio urmă de nemulţumire, aşteaptă răbdători să treacă, la capetele motocicletei.

Uneori vezi câte o mână din chioşcul cu peşte răsturnând cădiţa cu spălături peste masă, direct pe culoarul dintre prăvălii, te opreşti, ca să nu te ia valul. Şi încerci să nu vii cu încălţări golaşe, ca să nu simţi cum apa prăfuită, permenentă în strat variabil, ţi se caţără în stropi pe piele, oricât de pe vârfuri-călcâie ai merge. Apă de acvariu de piaţă, apă de peşte omorât.

În zilele în care nu eşti în starea de tunel, cumperi de la prima masă şi fugi. Când nu vrei să te scufunzi în amalgamul ameţitor de sacoşe înfometate şi grăbite, de strigăte lichide mirosuri exuberante. Dar dacă omul cu legume doarme, dacă vorbeşte la telefon îndelung sau dacă e femeia cu legume, care creşte preţurile când vede ochi neoblici, atunci nu ai încotro şi intri în tunel.

3 comentarii:

caramica spunea...

Foarte frumos, Iulia! Tunelul tau de tofu, tofulet, tofulica, tofus seamana cu un tunel de turta dulce sau de martipan... adica e bun, frumos si dulce, ca laptele de soia cu trei lingurite de miere pentru foarte-micul-tau-dejun :)

Iulia spunea...

Şi pe mine m-a făcut să mă gândesc la turtă dulce. Da, acum e, în sfârşit, bun, frumos şi dulce.

Camelia spunea...

Este ora 01:58 si mie mi s-a facut foame. Cei drept ca si eu sunt mancacioasa, dar tot citind despre legume, fructe, pesti, pui, rate si "tofu, tofulet, tofulica, tofus" a inceput sa-mi ploua in gura. Mai bine inchid calculatorul si ma bag in pat. Maine incepe o noua zi (de fapt a inceput deja)! Mai buna...

Subscribe in a reader