În şosete prin Paris

lui Florea

E un moment în care mă trezesc ca dintr-un vis şi nu stiu unde sunt şi de ce, ce e cu mine: în aeroport în Paris, în şosete. Mă simt goală. Mă uit la picioarele mele, neînţelegând de ce trebuie să împart aceeaşi bucată de podea cu alte tălpi înşosetate şi mai ales cu tălpile încalţate ale personalului de la security check.

În toate drumurile astea Asia–Europa de Vest–România, acest singur detaliu mă dă peste cap total. După primul şoc, încep să-mi aduc încet aminte că sunt în aeroport, că fac check-ul, că vin de la Bucuresti şi mă duc înapoi la Shanghai. Trec prin poarta aia care scanează metalele sau aşa, întotdeuna cu frică, deşi ştiu că n-am nimic nepermis în bagaje. Mă gândesc cu teamă că poate odată or să mă pună şi pe mine pe banda rulantă, să mă scaneze. Oare ce s-ar vedea în mine?

Îţi recuperezi lucrurile destul de repede, te îmbraci cu haina, îţi iei şi rucsacul în spate, însă îţi lipseşte ceva. Cizmele! Pentru că sunt ultimele predate, sunt şi ultimele sosite, uneori zăbovind mai mult sub scanner. De obicei nu mă ating de celelalte lucruri pana nu-mi vin încălţările. Am un moment de suspensie în care mă simt anulată şi paralizată, nu mai răspund la stimili, sunt grayed, ca o iconiţă inactivă. Sunt în şosete într-un loc public. E ca atunci cand te visezi gol pe strazi.


What would you like to drink? În avion îţi dau să bei şi să mănânci. Pseudo-mâncare. Nu semi-preparată, ci super-preparată-procesată. Un fel de mâncare stilizată sadic, abia de-ar fi bună de decor într-o piesă de teatru. Vasele alea în care ţi-o servesc parcă ar fi nişte cutiuţe în care se joacă de-a mâncarea copiii. În cutiuţa-pe-care-ei-spun-că-trebuie-să-o-văd-farfurie mi se pare că-i zăresc pe Kafka şi pe Orwell, modificaţi genetic, revigoraţi cu E-uri, parfumaţi şi aromaţi, machiaţi bine cu coloranţi, săraţi şi piperaţi cu doza maximă de absurd. Nu ştiu dacă să mă bucur că încă nu e peste tot în lume aşa sau să mă îngrijorez că într-o zi va fi. Acolo, în avion, în spaţiul minim, ţi se serveşte cârnatul absurd. Şi culmea e că tu, omule zburător, îl mănânci, la zece mii de metri altitudine, cu centura pusă şi verificată, cu picioarele strânse, cu ochii în mini-televizor şi cu căştile pe urechi. Dar, foarte impoant, servit cu profesionalism. Şi zi mersi că e încălzit!
Următorul triunghi îl voi face prin Moscova, cu siguranţă altă experienţă culinară la înălţime. La întoarcere voi avea de aşteptat opt ore. Mă gândesc cu teamă că mă vor ţine în şosete.

Mă întreb cum ar apărea toate astea privite din afară: un obiect zburător din aluminiu, cu doua aripi, coadă şi un geam în faţă ca un ochi prin care privesc nişte ochi în uniforme; cu bagaje grele în burtă, conţinând mulţi oameni înghesuiţi ordonat pe scaune înşiruite, mâncând cu tacâmuri de plastic din nişte cutiuţe, la mii de metri deasupra Siberiei. Iar ferestruicile avionului nu sunt ochii lui laterali, ci ochii lui Afară privind înăuntrul avionului. Căci avioanele aşa sunt proiectate, acoperite cu epidermă jupuită de pe cer. Se ia o bucăţică cu ochi care privesc dinăuntrul cerului în alte înlăuntruri, se lipeşte pe obiecte şi aşa apar ferestrele. Aşa că lumea mă priveşte prin ochi înlăuntrul meu, cu ochii-gemuleţe-zburătoare. Cred că eu aşa am apărut, m-am format în jurul a doi dintre ochii lumii, ochii ei au devenit ochii mei în oglindă şi am crescut aşa câte puţin, de la ochi spre tălpi. Înlăuntrul meu este afară al lumii. Şi când stai aşa la ferestruica avionului, trei ochi privesc unul prin altul. Privesc cu ochii-mei-ochii-lumii cum pista se trage înapoi, aeroportul rămâne în urmă cu viteză, pământul se duce în jos ca să-mi arate suprafaţa lui parcelată ordonat şi casele înşiruite de-a lungul străzilor şi al apelor. Noaptea îşi aprind luminile, ca să se vadă de sus că acolo e viaţă; există o înălţime optimă de la care poţi vedea oraşele luminate.

Apoi pamântul se duce şi mai în jos, încât norii vin spre tine, trec prin tine. Ăsta e momentul magic, norii sunt acolo, printre tine, ai vrea să întinzi mâna să-i apuci. Ai vrea să te plimbi pe ei în şosete. Apoi pământul mai coboară puţin şi ajungi deasupra unei întinderi nesfârşite albe, vălurite şi moi. Dacă te-ai arunca, sigur te-ar ţine. Parcă ar fi o întindere de zăpadă, dar simţi că e altfel, căci zăpada ţine lumea, dar pătura asta albă pufoasă o acoperă. Simţi că eşti în cer, că lumea e acolo jos, departe, dar în acelaşi timp simţi şi că stai pe ceva, că aici se formează o altă lume, cu propriul ei sol de nori. Nesfârşită, fără repere, unde totul stă pe loc, chiar şi avionul. Nici pe Everest, nici pe fundul oceanului, nici în deşert sau la Polul Nord nu ai senzaţia asta de afară din lume.

Apoi, deodată, pac!, se acoperă ferestruicile, se închid ochii şi închid în ei ce au văzut. Poate o asemenea privelişte e dăunătoare? Îmi vine să mă duc în cabina piloţilor, că ei nu închid ochiul cel mare, nu? De aici te simţi ca într-un tren în noapte, înspre noapte. Doar din când în când îţi mai aminteşti că eşti în aer şi că la mii de metri dedesubt Siberia degerată se mişcă încet spre dimineaţă. Căci doar aşa, în avion, dimimineaţa şi noaptea nu vin la tine, te duci tu la ele. Drumul cu avionul e o călătorie în timp. Tu stai pe loc şi pământul se duce întâi în jos, apoi se roteşte până la punctual în care ai nevoie să ajungi şi odată cu el se mută şi timpul dintr-o parte în alta. Când ai ajuns, pământul se apropie şi îţi pune în braţe noul timp. Se apropie cu suprafaţa lui parcelată, cu casele adunate în localităţi, cu luminile pe care de-acum ştii când trebuie să le priveşti. Îţi trece pe sub picioare, foarte aproape, câte o casă, câte un ţărm cu stâncă, câte un vârf de copac.

Premiul pentru originalitate l-am acordat unei companii chineze. Cu vreo oră înainte de aterizare, dimineaţa, ne-au pus o casetă cu nişte oameni în avion care făceau exerciţii de înviorare, de pe scaun. Iar o stewardesă executa exerciţiile în faţa noastră, cu zâmbet larg demonstrativ, că probabil era esenţial pentru înviorare să şi zâmbeşti. Încet-încet s-a mai deschis câte-un ochi, s-a mai ridicat câte o mână, s-au mai tropăit nişte picioare. Avionul zbura şi noi băteam din palme în aer. Vezi, mi-am zis, se poate duce o viaţă normală în avion.