De partea cealalta a vantului

lui George

Pana de curand mersul pe bicicleta in Shanghai era pentru mine o distractie nepermisa. Simteam traficul din autobuz si din taxi sau ca pieton, dar nu-l puteam trai. Eram cu el, dar nu in el. Ma miram cum, atunci cand nu era coloana de masini, biciclistii mergeau pe mijlocul strazii, iar masinile ii ocoleau cu rabdare si cu grija, parand dintr-odata mai umane. La randul lor, biciclistii ii ocolesc cu rabdare pe pietoni, caci patrund frecvent unii in spatiul celorlalti. Am invatat astfel pe jumatate cum se supravietuieste pe bicicleta in Shanghai.

Dimineata traficul pe doua roti e foarte aglomerat. E vremea pentru ciclismul diurn si pentru experimentarea colectivitatii. Ma simt ca un peste in apa. Acum sunt si eu, ca chinezii, un peste in suvoiul traficului. Merg linistita pe bicicleta mea rosie, cu cos si sonerie. Alte biciclete ma depasesc sau pun frana pe langa mine. Curg pe langa mine, alunecam unii pe langa altii pana cand coloana de biciclisti devine omogena, pare un organism viu care serpuieste pe marginea strazii. Traficul e fluid ca un dans. Singurele obstacole sunt masinile care se intersecteaza cu acest flux, il imping incet-incet spre mijlocul strazii, pana reusesc sa-l sparga pentru putin pentru a-si face loc. Alteori cate un atfel de intrus e inconjurat si imobilizat, ca o ganganie prinsa de furnici. Atunci ma simt mandra sa apartin unei multimi numeroase de biciclisti, care poate fi de neoprit si care imblanzeste chiar si cele mai fioroase masini.

Trec pe langa scutere care cara cate trei lazi de oua, pe langa biciclete incarcate cu patru bidoane mari de apa sau pe langa cate o mini-gradina umblatoare de plante si arbusti, care acopera cu totul scuterul si pe pasagerul acestuia. Doamne si domnisoare in fusta si cu incaltari cu toc stau relaxate in scuterele lor, ca intr-un fotoliu, uneori vorbind la telefon; ma astept oricand sa puna picior peste picior, sa-si aprinda o tigara si sa bea ceai. Copiii carati pe scaunelul special din spate au acelasi aer relaxat ca cei de pe bancheta confortabila a unei masini. Mai vad si cate o motocicleta-familie, caci pe langa tata si mama e loc si pentru doi copii, unul in fata si altul in spate. Cea mai grea sarcina pentru bicicleta mea a fost sa care in cos un pepene mare. In timpul saptamanii, de dimineata pana seara, va sta legata in parcarea subterana, insuficient de aerisita si de luminata. I-ar placea sa stea afara, la umbra unui copac, insa n-am incotro, e atat de atragatoare incat ar starni pasiuni necontrolate si ar fi pe loc... rapita. Cel putin in restul timpului o tin in apartament, o scutesc de inchisoarea bicicletelor din parcarea subterana.

Se intampla des ca bicicletele sa treaca prin fata masinilor fara sa semnalizeze. Si nu e semn de necivilizatie, cum credeam. Desi nu li se anunta in nici un fel aceasta miscare, desi nu stiu, soferii simt; sau oricum, circula atat de incet incat totul merge ca uns si in toata inghesuiala e intotdeuna loc pentru toata lumea. Iti dezvolti un simt suplimentar, l-as numi simtul-trafic. E ca si cum ti-ar creste niste perisori invizibili cu care simti pulsul, miscarea, suflul traficului. Simti cand vine o motocicleta si te grabesti, ca sa-i faci loc. Simti ca cel din fata ta va icetini si incetinesti si tu. Treci pe rosu fara nicio problema daca e liber sau aproape liber, caci uneori, incercand sa respecti regulile mai mult incurci traficul. Totul se rezolva tacit, cu intelegere; nici nu e nevoie sa te uiti, sa vezi tot, e suficient sa ghicesti cu coada ochiului sau sa auzi. Ocolesti cu rabdare masinile, daca se poate mai repede, sa nu incetinesti coloana din spatele tau. Mergi pe margine, sa aiba si altii loc. Bicicletele care intra pe contrasens nu sunt doar tolerate, ci acceptate ca si cum ar avea pur si simplu dreptul sa fie acolo. Un pieton ocoleste o masina oprita pe margine, o alta bicicleta il ocoleste pe pieton iar bicicleta ta va fi ocolitor de gradul trei. Masinile cele mai moderne se opresc sa lase sa treaca si bicicletele cu carut, simbolurile saraciei, cele mai lente si cel mai greu de condus. Toata lumea le face loc, cu un fel de respect amestect cu mila si intelegere. Incepi sa crezi ca viata poate curge asa, fluid, fara incidente si incrancenari.

Prin alte parti oamenii se bazeaza doar pe reguli de circulatie, oricum imposibil de respectat intotdeauna si au pierdut acest simt al convietuirii in trafic, au un fel de ne-simtire.
Imi ramane ca un cosmar cum m-a claxonat in Bucuresti o tanti speriata pentru ca n-am semnalizat cand am ocolit cu bicicleta un lac. Si era departe si avea destul loc. Aici un sofer si-ar da seama ca biciclistul va trebui sa ocoleasca lacul din fata lui si ar astepta rabdator. Sau cum m-a claxonat o doamna aranjata, strigand si gesticuland disperata ca ma oprisem - din cauza ghetii de la apa cu care isi spalase masina - si ii blocasem pentru cateva secunde Jeep-ul inca nepornit (si ce daca eram pe contrasens pe straduta ei cu case!?). Sau cum se uitau speriati cand treceam foarte aproape de oglinzi, uneori ferindu-mi capul, la masinile mari, sa nu le ating macar pretioasele fiare. Oare cum ar reactiona daca ar fi cuprinsi din toate partile de o multime colcaitoare de biciclisti, asa cum ii inconjurau salbaticii calare pe cei prinsi. De cateva luni in Shanghai au interzis si claxonatul; in plus, nu vezi coada de caine – in Bucuresti si cea mai mica javra se distra alergandu-ma cand eram pe bicicleta.

Peste tot sunt benzi pentru biciclisti, iar acolo unde nu sunt, masinile lasa o fasie respectuoasa pana la bordura. Pe unele strazi mari e interzis pentru bicle si chiar nu vezi, decat pe trotuar. Desi traficul e mult mai aglomerat si mai haotic, ma simt mult mai in siguranta decat in Bucuresti. Iar un aproape-accident e o intamplare ca era-cat-pe-ce, nu un noroc ca nu-a-fost. In Bucuresti era invers. Si pentru ca filosofia traficului in Shanghai este sa circuli fara sa te opresti, in cate o intersectie in care trebuie sa fii cu ochii in trei–patru deodata ca sa poti trece, indiferent daca e rosu sau verde, m-am trezit de cateva ori far in far cu cate o masina care astepta rabdatoare sa-mi gasesc drumul. De cateva ori bicicleta mea s-a atins intr-un usor salut cu cate o motocicleta si o data, pe cand imi gaseam mai greu drumul, o masina s-a simtit datoare sa ma ajute, impingandu-ma usor din spate. Dupa prima spaima si dupa ce m-am convins ca n-am cazut, mi s-a parut chiar fain. Socializare in trafic. Simt insa ca mai am de invatat din curajul si toleranta acestor oameni in trafic, sau mai degraba din modul cum le gradeaza si cum le succed. Traversarea unei intersectii mari inseamna negociere. Daca vrei sa mergi inainte si te intersectezi cu masini care au si ele verde si fac stanga, se vor baga in coloana de biciclisti pana profita de cel mai mic spatiu si o sparg. Intr-o seara, pe cand ma strecuram eu cu tupeu ocolind astfel o masina mare si lacoma care pur si simplu intra in mine ca sa treaca si ea, i-am aruncat soferului un zambet triumfator si o exclamatie de satisfactie, iar el a scos pe geam fata arsa de soare, mi-a zambit larg si mi-a strigat: Halou! De atunci, negocierea in trafic nu mai e infruntare, ci intalnire amicala.

Am avut de cateva ori ocazia sa imbin cele doua lucruri care imi plac cel mai mult aici: bicicleta si ploaia. Asa am facut prima data cunostinta cu China, chiar inainte de a intra bine in Shanghai, primul lucru pe care l-am vazut au fost biciclistii prin ploaie, cu pelerine sau tinandu-si umbrela in timp ce pedaleaza. Mai multi decat pe vreme buna in multe parti ale lumii. Atunci am stiut ca imi va placea la Shanghai. Ploaia e calda si blanda, incat mi-as scoate pelerina. Acum traficul e format din pelerine pe bicicleta, care au inlocuit palariile, ochelarii, panzele si alte forme de protectie solara si care acopera cu grija, ca un mini-cort, si cosul plin de cumparaturi. Pasagerul velo nr. 2 se ghiceste ascuns cu totul sub pelerina celui de pe sha, iar cand nu au pelerina, tine umbrela pentru amandoi. Cate un copil-pasager-secund tine umbrela parintelui care il duce la scoala.

Seara strazile sunt libere. E vremea pentru experimentarea ciclismului nocturn si individualist.
Cand mi-am cumparat bicicleta asta ca din filme nu mai pedalasem de vreo noua luni. M-am simtit ca si cum in tot timpul asta as fi stat incremenita ca o statuie velo-estra, intr-o miscare impietrita, si pe masura ce pedalele se invarteau, straturile de amorteala cadeau, ca un blestem alungat. La Shanghai se poate merge in fusta pe bicicleta. Peste tot in lume se poate, doar ca oamenii nu stiu. De fapt, nu se gasesc biciclete pentru fuste. Inainte eram doar un biciclist–fata, acum ma simt o fata pe bicicleta. Ma simt ca o printesa in caleasca. Am o pozitie atat de comoda, ca intr-un fotoliu, parca as pluti fara sa ma misc. Cand incalec parca m-as aseza pe un covoras zburator care ma poarta lin pe strazi. Cu mountain bike-ul esti un pietroi care se rostogoleste. Cu bicicleta asta esti ca un fulg cu carma. Cu cornite. Fara curse de mare viteza, asta e era altor ritmuri, a plimbarilor de relaxare.

Cand merg pe bicicleta, eu sunt vantul. Vantul sta si eu trec prin aer. Cand merg pe bicicleta trec eu prin vant, nu vantul prin mine. Vantul pe aripile mele, vantul pe aripile aerului meu. Primele se transforma rotile, sunt mai putin vizibile pe masura ce se invartesc mai repede si devin niste rotocoale de aer care, rotindu-se, ma propulseaza inainte. In curand sunt un vartej orizontal care se mangaie cu aerul. Iar cand ploua sunt o cascada in forma velo-estra. Pe bicicleta in centrul omenirii, la marginea experintei senzoriale. Dincolo de vant, dincoace de ploaie.