luni, 13 octombrie 2008

Mama, lao wai!

Asta exclamă, plini de mândrie, copiii cu ochi oblici când văd oameni cu alt fel de ochi. Arată cu mâna spre noi şi strigă cât îi ţine glasul lor de pitici asiatici, încât toţi cei care nu observaseră petele de alb în cotidianul lor galben îşi lansează privirile, zâmbetele, arătătoarele şi exclamaţiile către noi, intensitatea crescând pe măsură ce te îndepărtezi de centrul oraşului.
Şi aşa, fiecare privire sfredelitoare, fiecare deget întins şterge încet-încet senzaţia de libertate totală pe care ţi-a dat-o scufundarea ta de necunoscut în necunoscutul Shanghai. Era pentru mine ultima etapa a unei eliberari treptate: din sătuc în oraş, apoi în capitală şi acum într-o metropolă de pe alt continent. Cu cât te cunoaşte mai puţină lume, cu atât eşti mai liber, credeam. Nu. A fi non-asiatic la Shanghai înseamnă a fi extrem diferit, îţi stă scris în frunte. Se cunoaşte şi de la spate că eşti altfel, şi de la înălţimea unui zgârie-nori, şi pe întuneric, şi în giulgiu de ţi-ai înfăşura alteritatea. Toată lumea e cu ochii pe tine, eşti captiv în cel mai mare oraş, între gratiile ca nişte lasere invizibile care ies din ochii mici şi oblici.

Începi să te simţi ca o ciudăţenie, ca un animal rar. Şi dacă nu vrei ca metamorfoza să fie definitivă, nu merge la grădina zoologică. Acolo părinţii îşi bucură copiii, uite maimuţele, uite girafele. Apoi arată cu degetul către tine, încuşcându-te, şi, cu acelaşi entuziasm, uite, lao wai, vor să-şi bucure puii de chinezi, arătându-le străinii-animăluţe. Copilul se apropie de cuşca ta cu aceeaşi curiozitate, te pironeşte oblic şi strigă wai guo ren, apoi auzi toată familia repetând în lanţ, cu drăgălăşenie, perla de comunicare interetnică a micuţului. Uneori te faci că nu auzi, alteori vrei să contribui la relaţiile româno-chineze şi le zâmbeşti.

În primele luni de alterizare reciprocă te simţi special, vedetă, oamenii vor să facă poze cu tine, îţi laşi ochii neoblici prin fotografii pe care le vor privi mulţi chinezi, dar pe care tu nu le vei vedea niciodată. O vreme îţi savurezi cu masochism noul statut alterat, te laşi consumat de zâmbete largi, de priviri impenetrabile. Apoi vrei să fii anonim, banal, să treci neobservat. Să te poţi concentra asupra ta în interior, să nu te vezi mereu din afară, prin ochii lor. Îţi doreşti să fii ca ei doar pentru un an. Dacă aş avea ochii oblici, îţi spui, aş fi liber…, îi invidiezi pe străinii de origine chineză. Aşa, mergând pe stradă, e mai uşor, te încordezi, te relaxezi, privirile te zgârie mai adânc sau mai în joacă, dar scapi repede. Ai grijă însă când te opreşti. Să împarţi un metru pătrat cu un chinez, în lift, în autobuz sau la aparatele pentru exerciţii, să te privească drept în faţă, în cel mai natural mod cu putinţă, să nu ai unde să-ţi întorci faţa, să nu poţi să închizi ochii, pentru că te uiţi şi tu, hipnotizat.

Nu te cunoaşte nimeni, dar ai sentimentul că ştiu totul despre tine. Te simţi pierdut într-o mare de feţe şi nume prea asemănătoare. În compound-ul de câteva mii de oameni ordonaţi pe verticală până la etajul 30, cei mai mulţi chinezi mă ştiu sau le este de ajuns să mă vadă o dată ca să mă înregistreze, pe când eu reperez vag câteva figuri, iar celelalte îmi sunt identice. La început trebuie să fi trecut de multe ori pe lângă vecinii mei fără să-i salut, pentru că nu-i recunoşteam decât atunci când erau în preajma uşii lor. Mi s-a întâmplat să fac cunoştinţă cu un chinez, ba chiar să schimbăm câteva vorbe, iar apoi să nu-l mai recunosc. Buna mea memorie a figurilor papă aici zgârie-nori, nu oameni...

Pe marile bulevarde, prin malluri, străinii sunt ceva normal, sunt autorizaţi, chinezii nu-i pun sub lupă. Dar cu cât spaţiul e mai mic şi mai de cartier, iar tu eşti printre puţinii străini care-şi dau aere chinezeşti pe acolo, cu atât eşti excepţional. Şi aşa oscilezi alterat şi extrem între cosmopolitizare şi oblicizare. Acolo eşti în lumea ta de străin, eşti internaţional. La piaţă sau în părculeţul de lângă bloc eşti în lumea lor. Aşa că te străduieşti să faci exerciţii cum fac ei, să le arăţi că eşti ca ei. Cu aerul cel mai firesc, ca şi cum ai face asta de când te ştii. Îi cercetezi numai cu colţul ochiului şi nu-ţi arăţi mirarea, te faci că nu observi când se opresc să cerceteze semnele necunoscute lor din cartea pe care o citeşti. Iar dacă se pot înţelege cu tine în chinengleză, te întreabă din ce ţară, de când, student sau lucrezi, ce, e bine, vârsta, ce oraş şi acum acolo e mai cald? Şi după ce au aflat toate aceste date care-i interesau, pleacă cu un aer mulţumit, iar tu te simţi încă o dată scanat şi îndosariat.

Vânzătorii te tratează prioritar în magazine prăvălii restaurante. Eşti iertat în trafic dacă o dai în bară cu bicicleta, ţi se mai şi zâmbeşte cu subînţeles, ţi se spune sorry dacă o dau ei în bara ta, dar nici nu se sinchisesc dacă primejduiesc o bicicletă conaţională. Scapi fără bombăneli chiar şi dacă răstorni ceva de pe raftul unui supermarket fix în capul unui chinez, te priveşte atât de mirat încât uită să se mai plângă. Eşti invidiat şi dorit, eşti cauza tuturor nereuşitelor şi lipsurilor lor, dar şi o posibilă şansă de a obţine ce-şi doresc. Doar pentru că eşti străin, eşti şi bogat sănătos fericit, aproape nemuritor, eşti tot ce nu sunt ei. Le sclipeşte un S barat în ochi, şi asta pentru că văd semnul dolarului în locul capului tău. Ai un $ ştampilat în frunte, ai bancnote verzi tatuate pe piele, eşti văzut instinctiv ca un sac de bani umblător, eşti fericire-pe-băţ. Nu vrei să mai vezi oameni plecând privirea şi fiind nesiguri doar pentru că ochii şi pielea te-ar face superior. Vrei să fii ceea ce eşti şi să găseşti în jur confirmarea.

Subscribe in a reader