Ramonei
La Shanghai mai tot timpul e o vreme laptoasa. Te uiti de la fereastra si vezi ceata, te astepti sa fie racoare, insa cand iesi afara, intri in aburi. Te izbeste si te impregneaza o umezeala calda. Inoti. Si curg apele de pe tine nu pentru ca ai transpira, ci pentru ca aerul transpira. Vaporii de apa te inconjoara, iti mangaie parul, se muleaza pe forma corpului tau, iti mangaie pielea. Epiderma devine lichida. Esti in continuare un corp solid, dar nu mai existi decat in limitele acestui invelis lichid. Aceasta limita a corpului tau devine centru, caci acolo se intalnesc doua umiditati, una interioara, limitata dar agresiva, cealalta exterioara, nelimitata, pasiva; fiecare dorindu-si sa treaca dincolo. Acum esti o fiinta de apa mai mult decat oricand. Pentru cateva luni vei fi o fiinta aerian-acvatica, vei inota uscat prin vapori fierbinti. Daca te-ai arunca de pe un zgarie-nori nici nu ai cadea, te-ar prinde si ai trece de la un vapor la un vaporas si la un alt vapor fierbinte, pana jos. Moleculele de apa te-ar purta pe bratele lor si te-ar arunca dintr-o parte in alta, ca pe un bulgare de apa.
E un fel de ceata de vara, de fapt vapori de apa amestecati bine cu poluare, fara indoiala dupa o reteta chinezeasca originala. Cerul s-a spart si curge peste oras ca un albus, uneori ca o spuma. Cerul asta de aburi se lasa peste oras si apasa. Inghite soarele si norii, uneori chiar varfurile zgarie-norilor. Te strange moale si te inchide, te sufoca precum un puf. Nu mai respiri aer, ci aburi calzi. Parca acel cineva care se ocupa cu fabricarea vremii ar lua cu cana apa din ocean si ar turna peste oras pana umple si cel mai mic gol. Si cand ceata se mai topeste si cerul se mai insenineaza putin, toarna iar, si iar, incat Shanghaiul e ca un orasel inchis intr-un bol de sticla plin cu lichid, pe care il poti agita. Parca tot oceanul s-ar fi rasturnat peste oras, cu fundul in sus. Soarele, atunci cand i se permite sa se arate, pare doar un far indepartat, sau cel mult o luna apoasa si moarta, pe care de-abia o zaresti pe cerul-fost-fund-de-ocean.
Din cand cand, soarele se revolta si alunga ceata. Atunci iti amintesti ca cerul e de fapt albastru si inalt si ca vara asa ar trebui sa fie de fapt, cu lumina orbitoare, fierbinte si sufocanta. Soarele incepe sa muste, insa oamenii au invatat sa se apere. Ei il inchid afara, izoleaza imediat soarele de lumea lor. Se deschid umbrelele, se desfac evantaiele si se pun ochelarii de soare. Se ascund la umbra, se trag perdelele. Palarii, masti speciale care seamana cu cele de sudor, pentru a-i proteja de soare cand merg pe bicicleta, umbrele mici de pus direct pe cap sau chiar prosoape umede. Bratele lasate descoperite de manecile scurte sunt protejate de niste maneci de panza atasate.
Aici am descoperit institutia umbrelei. De la sapte dimineata pana se lasa seara, din aprilie pana in octombrie, vezi deschise umbrelele rasei galbene, in efortul de a-si mentine pielea cat mai alba. Mai mult femeile, mai putin barbatii. Chiar si cand drumul lor e mai mult pe la umbra, chiar si cand soarele se retrage printre nori sa se mai odihneasca pentru un nou asalt, omuletii-galbeni-visand-sa-devina-albi isi tin umbrela cu aceeasi constiinciozitate.
Contribui si eu la exilul soarelui, cu umbrela-curcubeu. Ma protejeaza sa nu ma ofilesc instantaneu si ma face sa ma simt de parca as avea asa un aer distins, din alt secol. La Shanghai umbrela iti e camarad nedespartit, caci daca nu e soare cu dinti fierbinti, atunci sunt sanse mari sa ploua. Dar daca ploua, imi pare rau ca am umbrela. Cometropolitanii mei, chiar si cei cu umbrela, se adapostesc pe unde pot si se uita la mine speriati ca merg fara umbrela prin ploaia blanda, ca si cum ar fi daunatoare. Cu umbrela deschisa trebuie sa inveti noi reguli de circulatie, caci deodata spatiile mici ale trotuarelor si strazilor, devin si mai neincapatoate.
Cand ploua parculetul se inunda pe jumatate. Si petecul asta de pamant exploatat se transforma astfel, din cand in cand, in cel mai fermecator taram lacustru. De fiecare data cand se anunta taifun, aici nu se intampla nimic, doar ploua mai mult si bate vantul ceva mai tare. De furtuna adevarata, cu tunete si fulgere, am avut parte doar de cateva ori. Pur si simplu nu imi imaginam Shanghaiul in furtuna. Nu credeam sa fie in stare sa ofere asa un spectacol, il credeam un oras blazat, incapabil de pasiunea unei furtuni. Si ce atmosfera limpede dupa ploaie, ce culori ireale!
Gata, inchei, caci chiar acum, cand bat aceste ultime taste, a inceput sa ploua ca-n povesti. Ma duc sa-mi continui existenta de amfibian, sa fiu o fiinta aeriana adaptat acvatic in cuptorul-lacustru-cu-vapori.
