lui Marius C. Pop
Patru strazi disproportionate se aduna in intersectia asta, cea mai ciudata pe care am vazut-o pe aici. Strada Zhenning incepe ca o strada larga si moderna, cu patru benzi, dar se poticneste dupa 100m, se izbeste in sirul de cocioabe care se intinde pe partea stanga si e nevoita sa se continue cu un ciot, adica cu o straduta cu o banda pe un sens si cu o semi-banda, pentru biciclisti, pe celalalt sens. Desi banuiesc ca strada mai ingusta e mai veche decat cea larga, impresia mea a fost ca aceste maghernite s-ar fi ivit pur si simplu in mijlocul strazii largi, injumatatind-o si obligand-o sa-si impinga masinile de pe cele doua–trei benzi pe o singura banda. Straduta care vine din stanga e mai degraba o ulita, fara masini, doar cu biciclete si motociclete, iar cea din dreapta e singurul loc din Shanghai unde am vazut masini parcate pe trotuar.
Stau uneori si privesc, minunandu-ma, forfota din intersectie. Exista o trecere de pietoni, dar e ca si cum n-ar fi. Toti intra in intersectie fara sa se gandeasca si fara sa se uite in jur, sau mai bine zis, fara sa le pese: autoturisme de toate marimile, mini sau maxi-carute trase de oameni pe biciclete sau pe jos, motociclete si biciclete incarcate cu orice sau cu oricine. Se aventureaza fiecare spre destinatia sa cu aerul cel mai firesc, ca si cum intersectia ar fi libera si n-ar mai trece nimeni altcineva. Se incalcesc in centru, incat ai impresia ca nu se vor mai descurca nicicand si ca vor produce un mare ambuteiaj. E insa un haos care functioneaza dupa propriile-i reguli. Se descalcesc singuri imediat, dupa niste reguli numai de ei stiute, mai ales dupa „lasa-ma, ca te las si eu“. Claxoane, pe toate vocile si tonalitatile si de toate intensitatile, din belsug in toata saracia lor, insa fara ca cineva sa para nervos. Daca s-ar gasi soferii romani in asemenea „conditii de trafic“, s-ar face toti gramada in mijlocul intersectiei. Dar chinezii astia se descurca, au aceeasi atitudine cu care supravietuiesc si in viata de zi cu zi.
Si nu mica mi-a fost minunarea cand am observat ca in spatiul asta mic se mai improvizeaza din cand in cand si o piata-de-strada-instant-de-mana-a-doua, facand circulatia si mai haotica. Adica pe 50 m pe fiecare dintre cele trei strazi-ciot ale intersectiei vezi intinse pe jos felurite legume, verdeturi, fructe, chiar si peshte, mai ieftine, dar de calitate mai slaba. Dar nu stiu de ce, nu le ajunge trotuarul, care pe alocuri e destul de incapator si de liber, se incapataneaza sa se instaleze pe marginea strazii, chiar in intersectie. Ciudat, desi strada larga este, evident, mult mai incapatoare, nu-i vezi niciodata intinzandu-si marfa acolo. Poate simt si ei ca nu s-ar incadra in peisaj? Impresia e una de plasa de prins cumparatorii, un spatiu stramt prin care esti obligat sa treci, sa te impiedici de vanzatorii care te ademenesc laudandu-si marfa, mai ales daca ai aruncat o privire, oricat de indiferenta, si, eventual, sa cumperi. Putin mai departe se instaleaza cei care isi vand marfa direct din carutele atasate de biciclete. Cand nu mai e suficient loc, aceste vehicule-tarabe-de-legume se instaleaza si vizavi, adica pe semi-banda biciclistilor, ocupand-o in totalitate. Acum masinile si bicicletele dintr-un sens si bicicletele din sensul opus trebuie sa-si faca toate loc printr-un spatiu foarte stramt, si tot se descurca! Dupa ce au trecut de ingramadeala din intersectie, participantii la trafic mai dau astfel de un alt nod pe care trebuie sa-l descurce.
Oamenii care locuiesc vizavi au casele in strada, adica intre patul lor si masini nu se afla decat usa si 1m de trotuar. Si usile sunt mai mereu deschise, pentru ca acolo au si o mica pravalie, si casa: patul, o masa cu televizor sau calculator, acolo gatesc, spala rufe, isi cresc copiii. Intr-o astfel de „casa“, in jumatate din camaruta sunt instalate rafturi pana sus si sunt asezate perechi de pantofi, ca in orice magazin. Deocamdata n-am indraznit sa fac o poza, mi-a fost jena de saracia acestor oameni, care traiesc intr-o camaruta cat bucataria mea. Nu m-ar mira ca vreun om care nu mai are unde locui sa-si puna la un momendat dat o dugheana in mijlocul vreunei intersectii, ca spatiul ala tot nu foloseste nimanui, nimeni nu ocoleste centrul imaginar, toti o iau prin stanga.
Daca te incumeti sa mergi pe trotuarul de 1m, iti dai seama curand ca nici de acel 1m nu poti beneficia in intregime, ca pe alocuri este ocupat mai mult de jumatate de cate un stalp, de un fel de bazin pentru scurgerea apei, ca trebuie sa-l imparti si cu alti trecatori sau cu vreun vanzator ambulant. Iti dezvolti perspicacitatea invatand sa-ti feresti capul de rufele care atarna acolo, in strada, evident, la inaltimea chinezilor si avand grija sa nu calci in gropi. Cand mai sunt cativa metri pana in intersectie, metrul de trotuar se ingusteaza treptat, iar ultimii pasi ii faci pe niste cataroaie de beton, ca si cum ai trece un parau pasind pe pietre. De partea cealalta se afla strada larga cu cladiri moderne, unde oamenii traiesc confortabil in apartamente de 100mp. Cum treci intersectia, si pretul fructelor creste.
La inceput mi-a fost greu sa traversez intersectia, poate fiindca voiam sa o traversez ca in Romania, respectand relativ niste reguli relative. Totul a devenit simplu cand mi-am dat seama ca trebuie sa fac ca ei, sa pun piciorul in strada fara sa ma uit. Sa intru in mijlocul ingramadelii si sa ma descurc acolo. Si asta cu cel mai mare calm, ca intr-o plimbare de relaxare. In intersectia asta, unde oamenii aluneca unii pe langa altii ca pestii in multimea de vietuitoare din ocean. Ba nu, ca intr-un acvariu. Urias, totusi acvariu.
