Daca ajungi pe aici abia acum

şi vrei să citeşti câte ceva, îţi recomand să începi cu China e pretutindeni şi Dezintegrare.

Două

Două texte despre China în Tiuk! de vară.

Variante de eden

Avionul
Totul începe dimineaţa devreme, în aeroportul cel mic al Shanghaiului, cândva singurul, acum secundar. Pentru că de aici avioanele zboară doar în China, scapi de anumite verificări, de rigurozitatea aeroporturilor internaţionale, te simţi mai în largul tău. Îmi place senzaţia de familiar, de mic. Învălmăşeala e relaxantă, dezordinea îţi dă o oarecare siguranţă. Aeroportul secundar al Shanghaiului pare gară, în timp ce Gara de Sud pare aeroport. Îmi plac avioanele mici, îmi place că ajung la ele cu autobuzul, nu pe un burlan. În timp ce toată lumea se înghesuie pe scară, inspectez partea asta îndepărtată a aeroportului. Urc scările încet, întorc capul să simt pe îndelete vântul de aeroport.

Yangshuo
Locul ăsta mă cheamă de mult, cu imaginile lui cu stânci abrupte înconjurate de apă şi ceaţă. Iată edenul visat. Râul larg, şerpuind printre munţi, bărci de bambus, verde, soarele la apus, adiere. De aici, de pe deal, se vede bine, o privelişte atrăgătoare. Cobori spre eden, dar nu te apropii decât de realitate. Negocierea pentru barcă îţi aminteşte că nu eşti în rai, te readuce cu picioarele pe pământ, mai exact în China de sud-vest, printre oameni. Ni se pregăteşte pluta, nu e de bambus, e de plastic negru în formă de bambus. Şi da, e cu motor. Lasă, măcar o să te ducă mai repede, mai departe, o să vezi mai mult. Pe pluta de bambus de plastic negru sunt amenajate scaune. Alăturate câte două şi cu faţa spre direcţia de mers, ca în maşină. Simţi că stai pe un scaun plutitor, căci pluta e ca o pojghiţă pe suprafaţa vălurită a râului. În spate, stă omul bărcii, mânuind motorul bambusului de plastic. Ai vrea să te aşezi direct pe plută, în faţă de tot. Şovăi, ţi se pare o îndrăzneală prea mare, o apropiere intimidantă. În cele din urmă te aşezi, doar tu, apa, vântul şi ondularea râului printre stâncile înverzite. Intimitate maximă. Uiţi de scaune, de barcă, simţi că pluteşti direct pe apă, pe o frunză, te mulezi pe ritmul valurilor. Te ridici doar când apa se înalţă şi dă năvală peste plută. (Îţi aminteşti de vasele mici şi ruginite de pe canalele din Shanghai, transportând grămezi în prora lungă şi scundă, te aştepţi oricând să intre apă, par nişte crocodili care-şi scot numai botul şi capul – cabina cu ochi de sticlă de unde marinarul îşi conduce crocodilul metalic.) Da, asta e o variantă de eden. Deşi cu negociere care strică buna dispoziţie, dar prin care obţii, iată, o oră de eden, de intimitate cu edenul, la un preţ rezonabil. Deşi cu barca de plastic imitând bambusul, cu uruitul motorului, cu vaci cu boturile pe sub apă căutând iarbă, cu oameni cu capetele şi mâinile pe sub apă şi fundurile în chiloţi în aer căutând vietăţi acvatice comestibile, cu un aproape înecat asistat de salvatori şi de trei bărci de gură-cască, cu turme de raţe domestice gălăgioase, pescari săraci şi localnici scăldându-se. Da, o bucată de eden realist. Iar omul bărcii se integrează, pentru că e exotic, pentru că tace. Ne plimbă mult, până când începutul a rămas de tot în urmă şi nu se mai vede nimeni, până când întunericul începe să coboare peste munţi peste râu peste plută.
A doua zi, când lumina coboară peste stânci peste câmpuri peste biciclete, pornim pe câte două roţi spre stâncile acelea ciudate. Izolate, presărate pe câmp, abrupte ca nişte fiorduri de uscat. Stânci individualiste, independente, nu prinse în munte. Te miră cum stau aşa ascuţite, ca nişte izbucniri iraţionale ale solului, iar în jur totul e plat. Par ireale, ca stâncile create în parcuri. Şerpuieşti printre munţii ăştia în miniatură, pe drumul asfaltat pentru înlesnirea turismului, o vreme cu grupul de biciclişti occidentali. După ce treci şi de ei, şi de vânzătorii ambulanţi, localnice cu copii în spate şi mărunţişuri de vânzare, coroniţe din flori de câmp, între două treburi gospodăreşti, te îndepărtezi, nu mai sunt decât stâncile, printre lanuri de orez şi livezi de portocali. Departe, în lanurile de orez, secerători cu pălării ascuţite şi largi, exotici şi tăcuţi. N-ai mai văzut până acum livezi de portocali. Livezi întinse şi pustii, cu fructe rotunde verzi-gălbui. Furăm o portocală, e mai bună decât toate portocalele, sau doar mi se pare, îmi voi aminti gustul acesta. O vreme, varianta mea de eden va avea gust de non portocală-între-zgârie-nori, de portocală proaspăt coborâtă din pom. Te miri că nu plăteşti nicio taxă de intrare de privire, această bucată de eden este gratis.

Autobuzul
De la un eden la altul ne deplasăm cu autobuzul şi cu trenul. De distanţă, de noapte. De-abia aşteptam să le experimentez, auzisem povestindu-se. Autobuzul de dormit e deja plin când urcăm seara. Aduce de mai departe călători adormiţi în paturi organizate pe trei rânduri orizontale şi două verticale, pune-ţi centura, ca să nu pici din patul îngust. Dormitorul comun pe roţi înaintează cu viteză prin întuneric, după curbele nebune îmi dau seama că suntem în munţi, pe serpentine. Dacă nu mi-ar fi somn, m-aş bucura de viteza şi de curbele care nu mă lasă să dorm. Mă minunez cum îşi permite şoferul să conducă aşa, înţeleg când văd că toţi chinezii dorm duşi. Ajungem pe la patru dimineaţa, nu înţeleg de ce oamenii nu coboară, aah, mai pot sta să doarmă până la ziuă, atunci de ce ne-am grăbit în halul ăla?! Cu această întrebare se încheie experienţa mea de somn la comun în superviteză curbată şi porneşte explorarea Kunmingului. Împreună cu un chinez călător de trei luni prin ţara lui, ne împărtăşeşte edenuri din colţuri îndepărtate ale Chinei. E ghidul nostru pentru o zi, ca orice chinez cu care se întâmplă să călătoreşti. Un parc cu foarte mulţi sportivi matinali, multe scări până în vârful unei coline înalte, un lac imens de aici, de sus, un morman de raţe rumenite, nişte cartofi foarte buni de la un vânzător ambulant bătrân, nu-i vrem cu condimente, chinezul călător nu-i concepe fără.

Trenul
Urmează cealaltă aventură de transport nocturn – trenul. În China, gara e o instituţie. Acces doar cu bilet, cozi lungi, garduri, uniforme, bagajele – scanate, scări rulante, panouri electronice, săli de aşteptare, mereu pline, pentru fiecare câteva linii. Alte garduri, alte uniforme, acces pe peron abia cu un sfert de oră înainte de plecarea trenului, pasarele şi scări care te duc direct pe linie. Organizat controlat taxat. Controlat din nou la urcarea în tren. În trenurile de lungă distanţă poţi să dormi soft sau hard. De la Shanghai la Beijing găseşti mai degrabă soft sleeper, se scot la vânzare primele, căci sunt mai scumpe. Nou şi curat, spaţiu, paturi moi, numai patru, mochetă& papuci, periuţă&pastă, umeraş, lămpi individuale, vază cu flori, reviste, un hotel pe roţi. Aceasta este o variantă de eden feroviar. De cincizeci de euro o mie de kilometri, o noapte.
Însă azi încerc hard sleeper-ul, mai tare, mai puţin nou, dar curat înainte să se ocupe, şi decent. Mai strâmt, mai înghesuit, mai descurcă-te şi cum poţi. Şi trebuie să-ţi aduci papuci, periuţă&pastă. Şi flori, dacă vrei. Să împarţi mai puţin cu mai mulţi. Să fie casa ta pe roţi pentru o noapte şi o zi. Să ai intimitate doar atunci când închizi ochii. Câte şase paturi în compartimentele fără uşi, ba unele trenuri nu au nici pereţii ăştia mici din stânga şi din dreapta uşii absente, ne spune un mexican care cutreieră China dormind etajat şi tare. Mai puţine delimitări, mai multă socializare. Când intri în vagon, te izbeşte activitatea de pe culoar, taclale, râsete, joc de cărţi, mâncare, ce contrast faţă de ordinea pustie şi discretă a soft sleeper-ului, ce călătorie socială, iar noi, străinii, suntem bonusul de divertisment al vagonului. Şase paturi, poţi dormi la etajul unu sau doi, te cocoţezi pe scări. De la etajul unu al patului meu văd direct în cutia cu tăiţei instant a chinezoaicei de la parter. Lumina se stinge peste tot la zece, nu o poţi stinge mai devreme, nu o mai poţi aprinde după, lumină comună. Tot până atunci se aud anunţuri în difuzoare, iar angajatele circulă pe culoar performând anunţuri publicitare ale unor obiecte pe care le şi demonstrează, sau interogându-ţi foamea cu mâncarea caldă şi minimagazinul pe care le împing pe roţi. După stingere, trebuie să merg vreo cinci vagoane până la o sticlă cu apă, toţi călătorii s-au retras în compartimentele ca nişte rafturi cu sertare, eu bântui în semiîntuneric prin dormitorul compartimentat. Îmi ocup locul în reţeaua de adormiţi, cineva doarme deasupra şi dedesubt, la stânga şi la dreapta, dincolo de peretele compartimentului, oameni necunoscuţi. Sertare cu adormiţi în trenul care înaintează în noapte, perpendiculari pe direcţia de mers. Dimineaţa se fac exerciţii de înviorare pe peron, în scurtele opriri. E coadă la toaletă, apoi prosopelele se întind de la un capăt la altul al culoarului, pe barele de la ferestre, doamnele feroviare le aşează pe toate ordonat, la acelaşi nivel, împăturite în trei, sunt fascinanţi chinezii.

Lijiang
Simţi că ai ajuns într-un loc diferit când vezi încărcăturile pe care le duc femeile în spate: coşuri şi copii. Lijiang este oraşul copiilor mici căraţi în spate în port-bebe-uri improvizate. Al coşurilor împletite colorat, încărcate cu cumpărături. Apoi te uiţi mai atent la chipurile oamenilor, asemănătoare cu ale tibetanilor, la costumele ici-colo tradiţionale. Afli că Lijiang este oraşul etniei Naxi, una dintre cele peste cincizeci de minorităţi ale Chinei, cu altă limbă, altă scriere, alte credinţe şi aerul acela de oameni care trăiesc la peste două mii de metri, înconjuraţi de munţi.
Ne cazăm în ceea ce se numeşte oraşul vechi, un labirint de clădiri cu arhitectură tradiţională, majoritatea hosteluri, magazine şi restaurante. Un labirint de alei pavate, înguste şi foarte înguste, refuzate maşinilor, mărginite de canale de apă, multe canale înguste te împresoară, întretăiate de poduri. Flori, peste tot, şi multe sălcii. Labirintul te cucereşte, sau te înghite de-a binelea, depinde de orientarea ta geografică. Deşi e prea aglomerat, deşi se sufocă de comercial, e o ocazie de a-ţi imagina cum trăiau oamenii, cum mergeau pe străzi şi stăteau în case care arătau cam aşa. Altfel de străzi, altfel de case decât vei vedea vreodată.
Cel mai bine se vizitează oraşul-tradiţional-chinezesc-locuit-de-turişti-internaţionali dimineaţa devreme, când e pustiu, ca să-l vezi. O bicicletă pe aleile pavate, un elev în drum spre şcoală în cârca bunicii, un coş cu verdeţuri cărat în spate, în lumina crudă a soarelui matinal. Nu te aventura spre margini, căci vei vedea cum se construiesc clădiri în stilul celor tradiţionale, oraşul vechi se extinde nou, copiat şi diluat. Labirintul, cu tot cu magazine restaurante hosteluri, se continuă pe dealul care înconjoară oraşul. De mai sus, oraşul se vede ca o grupare de acoperişuri perfect chinezească, e ceva misterios în îmbinarea lor de case strânse compact, şoptindu-şi ceva la ureche una alteia. La fel s-a căţărat labirintul şi pe deal, lipind o casă de alta, urbanizând fiecare bucată de pământ. Seara, nelipsitele lumini revelatoare proiectate pe clădiri.
Apoi, în jur, oraşul nou, şi în jurul lui, munţii. Te privesc de peste tot, îşi fac simţită prezenţa impunătoare ca şi cum ar fi aici, în oraş. Munţii ca început şi sfârşit, capăt, perete, graniţă. Ca reper, ca loc pentru privit al tuturor, dimineaţa, la trezire, seara, la culcare, în timpul mesei, prin fereastra restaurantului; de privit când zâmbeşti, când eşti îngândurat, când nu ai chef să te uiţi în ochii cuiva. Au recepţionat milioane de priviri, internaţionale, şi s-au răspândit, multiplicaţi în fotografii, peste tot prin lume. Yulong Xue Shan, Muntele Înzăpezit al Dragonului de Jad. Munţii care fac ca depărtarea să se vadă. Oraş cu privelişte statornică şi omniprezentă, senzaţia de siguranţă, de plin, că ai spre ce să priveşti. Spre ce să mergi. Spre ce să priveşti în timp ce mergi.
Spre munţii ăştia pornim cu entuziasm a doua zi, primii mei munţi chinezeşti. Pornim gândindu-ne cum să nu plătim taxa chinezesc de mare. Taxa de munte. Microbuzul opreşte la o răscruce, iar personalul, deja nesatisfăcut că nu ne convinsese să închiriem geci groase, inutile la peste douăzeci de grade, şi tuburi de oxigen la doar două mii de metri, ne explică cum nu putem urca deloc pe munte fără să plătim şi că, fie alegem înainte, plătim taxa cea mare şi telecabina, fie stânga, până într-un sat unde nu plăteşti decât caii pe care urci. Alegem caii, deşi vrem să urcăm pe jos. Ajunşi în sat, avem muntele liber de taxe în faţa noastră şi mai mulţi chinezi în jur încercând să ne închirieze cai ca să ne ducă acolo. Reuşim să scăpăm de ei, ne dăm seama că, gata, suntem liberi şi începem să ne îndreptăm spre munte, cu satisfacţia unei mari escapade, cu senzaţia că în China nu numai orizontul, ci şi muntele poate fi greu accesibil, că aici turismul se face numai organizat controlat taxat. Pe lângă noi treceau turişti călare, cu geci groase şi cu tuburi de oxigen la îndemână. Satul acesta cu cai e primul sat chinezesc pe care-l vizitez, sat adevărat şi, după înfăţişarea modestă, neobiectiv turistic. Una dintre cele mai intime apropieri de un loc din China, o pătrundere, căci nimeni nu te aşteaptă aici, decât în trecere, pe cai, oamenii nu sunt pregătiţi pentru vizitatori, nimic nu e jucat construit creat pentru turişti, nu se vinde nimic. Sunt doar ţărani pe uliţe, în case extrem de simple, din bucăţi de piatră, case ca nişte ziduri, cu ferestre doar pe faţadă şi majoritatea neîngrădite, nu te poţi abţine să nu intri prin curţi. Pe uliţă, parcă ai fi în curte, în curte e ca şi cum le-ai fi intrat în casă.

Au urmat câteva ore de urcuş, prima dată în China când nu avem chinezi în jur. Ba nu, s-a mai întâmplat pe dealul-munte din Nanjing şi pe Marele Zid, dar numai pe porţiunea unde nu se putea ajunge cu telescaunul. Aici e pur şi simplu munte-pădure-potecă-pârâu, neaparţinând neamenajat nerevendicat. Mai trec doar cai din când în când, zilnici în sus şi în jos, cărând câte un om în spate şi urmându-i pe cei care-i duc de căpăstru. Pas cu pas pe poteca nemarcată, prin vegetaţia asiatică pe care nu o analizăm, căci ceea ce vizităm noi aici este libertatea. Zărim o şandrama, foamea ne împinge într-acolo, căci măsuţa cu scăunele din faţa ei ne dă speranţe. Interior simplu şi mizer, o carcasă de metal, direct pe pământ, cuprinzând o familie de trei care urcă aici zilnic pentru a vinde mâncare. Ne deplasăm la faţa dezordonată a bucătăriei, neseparată de restul încăperii, pentru a ni se prezenta ingredientele şi a ne alege meniul cu degetul: asta. Tăiţei, varză, ouă şi încă ceva, nu ştim ce legumă e, dar încercăm. Ne dau şi ceai, în nişte pahare de multi-unică folosinţă, e foarte pitoresc. Pornim din nou, am rămas doar noi şi munţii albi, iar cerul e mereu albastru. Chiar simţi că eşti în alt loc, mai aproape de Ecuator şi mai aproape de soare.

Canionul Saltul Tigrului
Două ore cu autobuzul până la Hutiao Xia, Tiger Leaping Gorge, canionul peste care a sărit tigrul. Pe un drum pe care privesc cu mirare o realitate scrisă şi cu alte semne decât cele chinezeşti, semnele unei alte lumi. Autobuzul opreşte, toată lumea plăteşte. Reprezentantul taxatorilor urcă şi îţi taie bilet. Acum eşti liber să cutreieri muntele cât vrei, cât poţi. Aici e punctul de unde îl poţi aborda, aici începe urcuşul. Mergem printre lanuri de porumb, printre case împrăştiate, uite un localnic care-şi lucreză palma de pământ cu plugul tras de un bou. La o cotitură, un om şi calul lui; aşteaptă turişti pe care să-i ducă pe munte călare. Se ia după noi, merge în ritmul nostru, oprindu-se când ne oprim şi noi şi privind peisajul. Ştie că ştim. Că aşteaptă ca cineva să obosească, e la dispoziţia noastră. Nu zice nimic, dar vrea să spună o să vedeţi voi, eu cunosc muntele foarte bine, ştiu ce vă aşteaptă. Îţi ia din forţe numai prin sugestia asta, nu reuşim să-l ignorăm. Mergem mult timp aşa, cu ameninţarea tăcută în spate, trecem pe lângă alte grupuri cu urmăritori. Cred că se ataşează de oricine nu pare suficient de puternic sau de tânăr pentru muntele lor. Aşadar, pe mine mă urmează omul cu calul, pe mine mă consideră elementul slab al grupului. Aşteaptă să nu mai pot, ca un vultur care-şi aşteaptă prada să ajungă la epuizare. Încep să merg mai sprinten, să par mai sportivă, să nu creadă că obosesc aşa uşor. În vale, râul, săpând neîncetat cel mai lung canion din lume. E a doua întâlnire cu Yangtze, după cea de la Shanghai, mult departe de aici, la capătul călătoriei lui. E încă molcom, se ondulează larg printre versanţii terasaţi, înainte de a-şi înghesui apele în cei douăzeci şi cinci de metri dintre pereţii abrupţi şi strâmţi. De partea cealaltă, şirul de munţi cu vârfuri crestate şi albe. După câteva ore ajungem la o pensiune care arată suficient de domestic ca să simţi că te primesc în casa lor. Bucătăria e, să zicem, ţărănească, o vizitez, căci o bucătărie în China poate fi un obiectiv turistic. Dar pe cât de nestandard e bucătăria, pe atât de bună e mâncarea. Ne încrucişăm aici drumurile, privirile şi, poate, vorbele cu oameni de prin colţurile lumii, ne continuăm traseul. Omul cu calul e acolo, ca să continue cu noi, stă de vorbă cu alţi vulturi care-şi aşteaptă prăzile. Aici are loc primul contact, ne indică drumul, face propunerea, ne urmează, îl simt periculos de aproape, deşi tocmai m-am odihnit. Drumul e din ce în ce mai greu, plin de pietre şi abrupt. Mai e numai o jumătate de oră până la punctul maxim, şi nu mai pot. De fiecare dată când mă opresc se aşteaptă să cedez. În cele din urmă omul cu calul câştigă pariul nerostit, negociem, şi iată unde urc eu pentru prima dată pe un cal, pe un munte din China de sud-vest. Încurajez bietul animal, se tot opinteşte printre pietre, îi cer iertare în gând, dar relaţia care credeam că s-ar stabili de la sine într-o situaţie ca asta nu prea-mi reuşeşte. În vârf, nici măcar n-am apucat să-i dau calului un biscuit cu ciocolată, că au şi dispărut să vâneze alţi turişti. Punctul cu cea mai bună privelişte e păzit de nişte localnici vânzători ambulanţi, trebuie să le plăteşti dacă vrei să fotografiezi de acolo. E o stâncă îndrăzneaţă, un promontoriu în aer, te desprinzi de muntele pe care ai mers până acum, de potecile, pietrele, copacii, oamenii şi caii lui, ca să fii foarte sus deasupra râului. Îl priveşti în ochi, îi auzi vuietul, îi vezi zbaterea, iar pe partea cealaltă, munţi, munţii.
Urmează coborâşul, la fel de lung, pe partea ascunsă şi întunecată a muntelui şi un nou contact intim. O casă izolată pe marginea drumului, de piatră, te întrebi ce fel de oameni pot fi cei care trăiesc aşa, singuri între munţi. Ajungem înapoi de unde am pornit, ne reintegrăm în populaţia de turişti care colindă lumea în căutare de uimire, la fiecare întâlnire se încrucişează variante de eden aşa cum le-a trăit fiecare. Mai arunci o privire spre aceste locuri ştiind că, odată ajuns înapoi în civilizaţie, nu-ţi va veni să crezi că ai fost aici, aşa cum, atâta timp cât eşti aici, oraşul în care-ţi vei duce viaţa de acum încolo pare necredibil.
Mai multe poze.

Tatăl nostru cel concret

Am venit în China cu teama de ceea ce ştiam că poate însemna comunismul, de ceea ce ar putea presupune totalitarismul în secolul XXI într-o ţară în ascensiune, de ideea de cenzură. Eram hotărâtă să aflu cât mai multe. Dovezi, dovezi.

Nu afli nimic concret, comunismul nu se vede pe stradă, pe stradă sunt zgârie-nori şi branduri capitaliste. În ochii oamenilor nu luceşte totalitarismul, ci sărăcia. Dar începi să simţi atmosfera de care te temeai de cum deschizi televizorul chinezesc pentru prima dată, se scurge printre cuvinte mari, de după zâmbete largi, din imagini idilice. Te învăluie, te trec fiorii. Primele ştiri sunt întotdeauna cu oamenii de foarte sus, cei puşi autocratic în vârf, cu realizările, planurile de realizări sau măcar cu zâmbetele lor părinteşti către popor. Întotdeauna primele ştiri, şi cât mai multe. Şi înţelegi că lumea s-a amestecat rău de tot când vezi că ştirile în engleză mai sunt povestite, complice, cu zâmbetul pe buze, şi de câte un occidental. As the Chinese leader arrived for talks with Tanzanian President, people lined both sides of the street leading to the Presidential Palace to welcome him*. În China totul e minunat, numai în restul lumii se petrec mari nenorociri. În China sunt lucruri rele numai dacă sunt catastrofe naturale sau accidente, şi atunci în prim-plan este extraordinara intervenţie a statului, care salvează poporul. Se anunţă ştirile rele numai după ce a aflat toată planeta şi nu se mai poate ascunde nimic. Atunci mai cade câte un cap al dragonului, pentru imagine. Dacă vrei să simţi că eşti într-o ţară normală, trebuie să uiţi că există presă.

Cenzura?, întrebi de fiecare dată când ai ocazia. Nu afli nimic concret, dar când deschizi calculatorul, simţi cenzura pe monitorul tău. Când unele pagini de internet nu se deschid, când nu ai niciun rezultat pentru câte o căutare, lucrul ăsta nu există în acest univers paralel, te sperii puţin. Dar ţi se pare şi incitant, te crezi în mijlocul unui lucru important şi periculos, vrei să provoci marele zid chinezesc internautic. Te simţi măgulit că o pereche de ochi oblici ar putea urmări pe ce site-uri umbli, ce e-mailuri despre China scrii. Şi-ţi mai e teamă când deschizi năstruşnicul şi ilegalul progrămel pe care-l folosesc mulţi, străini şi chinezi, pentru a surmonta zidul informatic. Ai o explicaţie unică pentru toate problemele: când merge greu internetul, când nu primeşti un e-mail aşteptat, când nu poţi să accesezi Wikipedia, când ţi se întrerup convorbirile cu Europa sau măcar pârâie. De aici până la paranoia că ai putea fi urmărit, până la impulsul de a căuta microfoane şi camere ascunse prin casă, nu mai e decât un gând. După ce înţelegi, cu bucurie, dar şi cu o uşoară dezamăgire, că nu se va întâmpla nimic extraordinar cu tine, că nu te vor aresta pentru ceea ce gândeşti despre ei, începe să ţi se pară o ţară normală. Dar îţi continui goana după dovezi. Aduni frânturi, le potriveşti în sinea-ţi temătoare, filmele trebuie să fie aprobate de un birou special, filmul ăsta a fost retras pentru că prezintă partidul nici în rău, dar nici în bine, se pare că întreg biroul a fost demis pentru că nu observase; unele scene sunt tăiate, abia penultimul 007 nu a mai fost considerat periculos de cenzura chineză şi a fost difuzat pe marile ecrane. Nu te întreba despre ce scriu tinerii poeţi chinezi sau, mai degrabă, despre ce nu scriu.

Îţi rămâne internetul ca să râzi, ca să ţipi, dar te pot prinde. Şi te prind. Cu ajutorul companiilor de e-mail, cu ajutorul a mii de ochi pe monitoare, de mâini pe tastaturi – aşa te păstrezi pe primul loc în topul ţărilor cu cei mai mulţi jurnalişti arestaţi –, care deja nu mai reuşesc să pătrundă peste tot, bloggerii s-au înmulţit într-atât, încât vor să-i înregistreze cu numele real. Să mergi la un ghişeu cu buletinul, bună ziua, un permis de blogger, vă rog.

Te miri că au tradus în chineză 1984; pentru că nu se aşteaptă să înţeleagă chinezii ceva de acolo, mi-a spus un chinez care îl citise disident, în original. Te întrebi cum, dacă au permis proiecţia acestui documentar despre Coreea de Nord. Mintea ta coruptă la conspiraţii nu găseşte decât un răspuns, ca să vadă cetăţenii că în Coreea de Nord e iadul, că, în comparaţie cu mult mai răul acesta, cu alte ţări din Asia, în China e raiul pe pământ. Şi chiar este. Dar tu te gândeşti la acele părţi ale lumii unde poţi fi cât de individualist vrei, unde puţinii care-şi dau seama cum merg lucrurile, care măcar îşi pun întrebări, sunt liberi să spună, unde nimeni nu poate fi constrâns să servească vreun scop, nu ca aici. Aici nu de libertate brută sunt privaţi oamenii, ci de libertatea de a deveni oameni normali într-o ţară normală. Într-o ţară în care oamenii nu spun singuri că nu au nevoie de libertate, chiar crezând asta. Dacă vrei să te simţi liber în China, uită că există restul lumii.

Nu ştii mai nimic nici despre propaganda din China, afli doar că există un departament, concret, de propagandă. Ajunge şi la tine, prin panourile cu autorităţi salvatoare, prin emisiunile TV cu uniforme militare care recită şi cântă, cu tibetani care dansează la un fel de Cântarea Chinei, povestind muzical cât bine le-a făcut conducerea chineză. Ca să te simţi bine în China, nu te întreba cât din tot ce se spune-face e adevărat, neregizat. Nu te gândi ce strategii se pun acum la cale ca să crezi ce vor ei, ca să faci ce vor ei.

Ştiai că religia ortodoxă e interzisă în China, îţi aminteşti de fiecare dată când priveşti icoana pe care ţi-ai adus-o şi pentru care încă îţi mai e, poate neîntemeiat, frică. Dar înţelegi cu adevărat ce înseamnă zidul statului între tine şi tinele tău în biserică abia când nu vezi nicio cupolă ortodoxă, nicio catapeteasmă, nu auzi niciun clopot. Mai ales că au fost cândva, ar mai fi, e ca şi cum au fost înghiţite. Şi rămâi pentru totdeauna cu această perplexitate, că între-adevăr există locuri pe pământ unde nu eşti liber să faci asta sau asta, unde cineva, statul, Statul, îţi poate spune tu, străinule, mergi la biserica asta, tu, chinezule, la cealaltă. Nu ţi se întâmplă nimic dacă mergi la biserica chinezilor – doar că nu înţelegi nimic din slujbă –, dar e apăsător gândul că ceea ce tocmai faci, cu tine şi pentru tine, cu mintea ta, este, cel puţin teoretic, interzis. Îţi rămâne protestantismul, destul de internaţional, de diluat şi de lejer, destul de centrat pe individ, nu pe Dumnezeu, destul de practic, de adaptat şi de neextrem, încât să nu fie o ameninţare pentru sistem. Căci şi religia catolică e permisă numai dacă e independentă de Vatican, nu de Dumnezeu temându-se comuniştii, ci de Papa. Şi de ruşi. Dumnezeu erau ei. Mao e un dumnezeu. Dacă încă mai vrei să crezi că într-o ţară normală ai ajuns, nu te duce la biserică.

Trăieşti permanent cu gândul teama uimirea că cineva are putere absolută. Iar coborând ierarhic, puterea e tot absolută, doar că fragmentată, face parte din puterea superiorului, şi tot aşa până sus, ierarhic şi absolut. Bănuieşti puterea crescândă a umbrelor, bogătaşii Chinei, conducând fantoşele ierarhice. Îi compătimeşti pe lideri pentru viaţa de ghips pe care o duc, pentru eventualul moment când vor cădea în dizgraţie, vor deveni dispensabili, ba chiar nocivi, şi vor coborî de la superlativul de superioritate la cel de inferioritate. Căci istoria e partidul. Simţi corupţia plutind în aer, organizându-se în straturi, grade, intensităţi, mâncându-i pe oameni pe dinăuntru, ca nişte viermi, sufocând totul, oamenii respirând-o, aşa cum respiră aerul de vapori vara, ţi se face greaţă. De fiecare dată când o afacere necurată iese la iveală în China - sute de oameni au fost răpiţi închişi siliţi la muncă forţată în fabrici -, când vezi prostituţia în vitrină, bănuieşti un amestec al statului, căci în China totul e sub control. Sau măcar un acord tacit. Nimic nu se întâmplă fără să afle cineva acolo sus , şi dacă află, nimic nu se mai întâmplă decât dacă cel de sus vrea. În China, mafia e statul, spunea un cunoscut, spune lumea. Trăieşti cu o teamă difuză, iraţională, în una dintre cele mai sigure ţări. Te sperie chioşcurile poliţiei la câte un colţ de stradă, cu geamuri fumurii şi cu stemă. Te înfioară steagurile roşii, prea mult roşu, prea multe stele, mai multe decât vezi pe cer, prea multe uniforme, instituţiile cu însemne oficiale păzite de soldaţi kaki, cu arme şi priviri fixe, te întrebi ce înseamnă pentru elevi cravatele roşii legate neglijent la gât, pentru fiecare chinez.

Poţi să discuţi cu prietenii la masă, că sunt alegeri libere în partid, le vezi şi la TV, se aleg liber fiii şi rudele oficialilor, că o mişcare spirituală a fost violent anihilată, pentru că avea deja prea mulţi adepţi, prea mare influenţă, că există un partid special, elitist, din care fac parte numai intelectuali, că au dus chinezi în Tibet până au devenit majoritari, nu eşti arestat atâta timp cât nu îndrăzneşti să protestezi public. Căci e vorba de imagine şi aparenţe. Te întrebi în ce măsură comportamentul şi modul de viaţă al chinezilor a fost modelat de condiţiile socio-politice. Felul lor de a-şi reprezenta lumea. Câtă otravă le-a intrat în sânge, pentru câte generaţii.

Îţi dai seama la un moment dat că nu poţi afla adevărul despre China, ci numai frânturi clare sau întreguri voalate, te simţi nesigur. Afli mai mult din presa occidentală, de pe net, din zvonuri pe care le mai auzi pe la alţi străini şi mai puţin de la chinezi. Rămâi totuşi cu câteva certitudini generale, în China e mai mult capitalism decât în ţările capitaliste, principiile comuniste sunt mai mult teoretice, mai puţin foarte practicele nimeni-nu-poate-cumpăra-teren şi după-şaptezeci-de-ani-locuinţa-ta-revine-statului, e vorba acum de totalitarism pentru putere şi bani, oamenii trebuie să arate că încă mai cred în ideologia comunistă, mărturisite, de altfel, de mulţi dintre chinezi. Aduni cu grijă preţioasele lor răspunsuri:
„a trebuit să devin membru de partid ca să pot obţine serviciu la stat“
„nu am nicio siguranţă în China, vreau să emigrez în Statele Unite cu toată familia“
„cred că în cincizeci de ani în China se va ajunge la război civil“
„un primar al Shanghaiului putea comite orice ilegalitate, şi scăpa nepedepsit“
„nu putem avea încredere, avem o singură versiune, aceea a autorităţilor“
„există o anumită ierarhie în partid, nimeni nu are putere absolută“
„cu un singur partid e stabilitate, forţele politice nu se luptă între ele, se pot ocupa de ţară, chiar dacă mai şi fură. Îţi merg afacerile, mai ales dacă ai relaţii“
„Tibetul face parte din China dintotdeauna“
„ceea ce contează este că viaţa tibetanilor este acum mai bună“
„au fost salvaţi de la feudalism, ni s-a spus că erau sclavi“.
Dacă vrei să stai liniştit în China, nu-ţi pune întrebări despre democraţia Hong Kongului în ultimii zece ani, uită că din când în când se mai trage în câte un tibetan.

Înţelegi curând că occidentalilor le pasă mai mult decât chinezilor de libertatea şi drepturile omului în China. Că armonia totală domneşte aici pentru că orice formă de protest e interzisă, cu excepţia celor agreate-organizate de guvern, căci partidul e ţara, ţara e partidul, cum ar fi protestele-comemorare a atrocităţilor japonezilor în China. Te bucuri de siguranţa pe care o simţi pe străzi şi speri că nu de frică nu agresează chinezii nici măcar verbal sau cu privirea. Accepţi că de multe ori sunt doar diferenţe de formă între nedreptăţile şi neregulile din China şi cele din alte părţi, democratice. Că marea realizare a partidului este că a reuşit să scoată din foamete o cincime din populaţia lumii, că are în fiecare zi orez pentru peste un miliard de guri.

În cele din urmă, încheind o discuţie de câteva ore despre lucruri neconcrete cu fraza concretă eu am nevoie să ştiu câţi chinezi sunt închişi acum pe nedrept, la care nu există răspuns, pentru că nimeni nu ştie, renunţi să mai cauţi dovezi. Realizezi că ceea ce vezi este suficient ca să înţelegi. Dovada e bunul-simţ. Pentru majoritatea, chinezi şi străini, comunismul nu se mai simte, iar totalitarismul e invizibil, ca orice totalitarism bine pus la punct, te face să crezi că lucrurile îşi urmează cursul firesc. Comunismul chinezesc nu te atinge, nu dacă eşti un om normal cu preocupări normale, care nu se gândeşte că, în timp ce îşi umple coşul la supermarket, încă un jurnalist este închis pentru ani buni, că, în timp ce se uită la noul DVD cumpărat, ca de obicei, de la colţul străzii, cu filmul piratat înainte chiar să fie lansat, bătăi şi torturi se petrec în vreo închisoare a Chinei, în multe închisori; nu dacă nu te îndoieşti că toţi oamenii participă de bunăvoie la teatrul ăsta real, că mai cred în el; nu dacă ai încredere că oamenii se pot abţine de la abuzuri şi nedreptăţi când obţin putere absolută. Nu dacă nu te gândeşti că, trăind aici confortabil, fără să-ţi pese de toate astea, eşti complice al sistemului. Aşa ajungi să interiorizezi totalitarismul chinez, să crezi că e doar în mintea ta, e doar o stare, o paranoia a unora, puţini, căci toţi ceilalţi sunt mâncaţi distraţi resemnaţi relaxaţi. Relaxează-te şi tu, se ocupă ei de toate. Dacă vrei să te simţi bine în China, nu mai întreba nimic.

*http://www.cctv.com/english/20090216/106159.shtml

Kaki şi roşu

Beijing, piaţa Tiananmen. Uriaşă. O întindere de beton, întunecată de furtuna de nisip, prima mea furtună de nisip, care bântuie din când în când Beijingul, un mic deşert urban, din care oamenilor le mai revine numai o porţiune. Mă plimb prin mulţimea cosmopolită de turişti care se opresc să-şi cumpere suveniruri, îşi fac poze cu şepci Mao de un dolar, kaki şi cu stea roşie. Kaki. Roşie. În euforia lor turistică, oamenii nu observă barierele, cordoanele care-i separă de imensitatea pieţei. Eu le observ. Mă uit cu jind printre soldaţi, cu ochii mijiţi printre firele de nisip, la întinderea de beton, ca şi cum acolo ar fi libertatea absolută. Aş vrea să alerg până acolo, să scap de cordoane, să respir. Dar asta ar însemna prea multe lucruri nepermise.


Zona e re-stric-ţi-o-na-tă după evenimentele din 1989. Adică tancuri, gloanţe, sânge şi un tânăr în calea unui tanc. Acum se păzeşte amintirea celor întâmplate, se ţin închise gurile stafiilor, ale oricui ar vrea să vorbească liber despre. Şirurile de soldaţi te intimidează, sunt aici ca să nu îndrăzneşti un protest imaginar, tăcut şi nevăzut, o privire iscoditoare. Ca oamenii să nu ştie niciodată, dar nici să nu uite. Să nu ştie cum a fost, să nu uite cum spun ei că a fost. Te simţi redus la condiţia de animal înspăimântat, te întrebi cât strop din curajul acelor oameni ai fi avut, vei avea vreodată, îţi închipui teama soldaţilor la fel de mare ca a protestatarilor, de o parte şi de cealaltă a puştilor.


Cu cât te apropii de Oraşul Interzis, cu atât atmosfera e mai solemnă. Piaţa austeră, poarta impunătoare, paza, uniformele mai elaborate. Steagurile roşii fluturând în furtuna de nisip. Tabloul uriaş al lui Mao, pictat în stilul acela inventat parcă odată cu portretele primilor lideri comunişti, străjuieşte intrarea în fosta lume a împăraţilor chinezi, scanând toate interioarele care intră pe poartă. Şi veghează peste piaţa pieţelor, mătură China cu privirea, pătrunde în casele şi în inimile oamenilor. Ajunge până la Nanjing, în celălalt capăt al ţării, la adolescenta care ne-a mărturisit că vrea să studieze la Beijing pentru că, după ce a citit o carte despre marele mare, a devenit idolul ei, făuritorul Chinei, pentru că acolo se odihneşte, iar spiritul lui e încă viu, i-a spus cartea fetei, ne-a spus nouă fata, cu sincer şi emoţionant entuziasm. Îmi amintesc de ea de fiecare dată când îl văd pe Mao în forme multiple: bancnote, toate bancnotele Chinei, statui, statuete, ceasuri, căni, tablouri, multe fotografii cu Mao în restaurantele cu specific Hunan, învăţăturile lui Mao, suveniruri, suveniruri, sper să nu-l visez. Mao pictat pe boabe de orez, şireturi cu Mao, scobitori cu Mao. E un fel de zeu, mi-a spus un chinez.


Mulţimea haotică e tăiată de coloanele care defilează cu pas cadenţat. Turistele se fotografiază cu soldaţii, ei se amuză. Sunt oameni, te convingi când îşi întorc unii spre alţii capetele cu căşti de metal, îşi vorbesc şi-şi zâmbesc, în timp ce încearcă să-şi păstreze poziţia de drepţi. Oameni cu gloanţe. Mă sperie să văd arme adevărate atât de aproape, izvoare de moarte în repaus, ignorate în mulţimea turistic euforizată. Mă întreb care dintre puşti a spart vreo ţeastă, care a tras vreodată, care mâini.


Soldaţii şi poliţiştii par să facă parte din peisaj, sunt parte din piaţa Tiananmen, par să fi rămas aici de la evenimente. De la gloanţe, sânge, tancuri. Tânărul a dispărut. Pentru mine nu sunt o masă de soldaţi fără chip. Îi privesc cu atenţie de aproape, mă uit direct în ochii lor, îi jenează puţin privirea mea fixă. Privesc cu uimire-dragoste-rece-dispreţ-curiozitate expoziţia de soldăţei. În priviri le aud inimile bătând, le aud vocea cu care îşi gândesc gândurile. Sunt atât de tineri, mă întreb de prin ce colţuri ale Chinei sunt adunaţi, cum simt relaţia cu arma, ce cred ei că păzesc aici. Soldaţi kaki în cea mai roşie piaţă a Chinei.

Dezintegrare

Întrebi câte un străin de ce a ales să plece din ţara lui şi să vină aici, îţi răspunde că lui îi place China. Cu interes îl întrebi apoi mai în detaliu ceanume şi dece. Pare să fie prima dată când îşi pune problema, şi recunoaşte în cele din urmă, faţă de tine şi de el însuşi, că pur şi simplu voia să plece din ţara lui şi s-a nimerit să fie China. Acolo totul era plictisitor, nu se întâmpla nimic. Aici e altfel, totul e nou, provocări&incitant, cunoşti oameni noi, îţi faci repede prieteni, explorezi. Te simţi liber, departe de griji şi de obligaţii. Eşti văzut altfel. Te vezi şi tu altfel. Ai plecat ca să scapi de eşecuri, de tot ce nu e ţara ta, de tine însuţi. Aici toate te fac să uiţi de tine şi de viaţa dinainte, aici trăieşti în exterior. Oraşul colcăie de turişti, de lux şi mizerie, zgârie-norii cresc ca din apă, oraşul e dinamic, îl simţi viu, simţi şi tu că trăieşti. Aici te resuscitează sistemul sclipicios-zgomotos-luminos de entertainment ori de câte ori rişti să pici în monotonie. Ţi se injectează din afară toată bucuria pe care nu o mai poţi găsi înăuntru. Puţini străini vin aici pentru că iubesc China, pentru că o aleg şi vor să o descopere. Pentru majoritatea este doar un refugiu, o oportunitate, locul tuturor posibilităţilor, de unde nu mai vor să se întoarcă în ţările lor. Sunt cosmopoliţi, internaţionali, intergalactici, universali. Ai vrea să le zici profitori, paraziţi chiar, dar sunt consideraţi o binecuvântare pentru buna dezvoltare a Chinei. Expaţi simbiotici. China în simbioză cu restul lumii.

Săracii se duc să fie servitori în Occident, bogaţii vin să fie stăpâni în Orient. Căci străinii se simt regi aici. Salarii mai mari, preţuri mai mici, case mai mari. Servicii ieftine la tot pasul, nici nu mai fac curat – femeile de serviciu costă foarte puţin –, nici nu-şi mai gătesc, cu un salariu acceptabil în Vest, străinii sunt aici de-a dreptul bogaţi. În ţara lor erau oameni obişnuiţi, sau oameni deosebiţi printre alţi oameni deosebiţi; aici totul gravitează în jurul lor. Sunt experţi, şefi, sunt supermeni, aduc locuri de muncă şi boluri de orez. Dacă o viaţă comodă şi plină de distracţii îţi doreşti, atunci aici o să te-ngropi. Aici eşti cineva fără să fii cineva, fără să faci nimic, doar să-ţi plimbi fundul alb pe stradă. Puţin îţi pasă de situaţia din China, doar profiţi cât poţi pentru binele tău şi pentru câştigurile companiei. Iar dacă apare vreo umbră de regret, conştiinţa ta se va curăţa rapid la primirea scrisorii anuale cu calculul impozitului plătit statului chinez, adică două pagini în chineză şi un rând în engleză: Thank you for your contribution to China’s flourishing and prosperity!

Aici toţi expaţii devin feţi-frumoşi. Vin în China bătrâni graşi urâţi, îşi aleg femei tinere frumoase ambiţioase. Oricine îşi poate găsi soţie. Chinezoaicele ar face orice să pună mâna pe un străin, concurenţa e foarte mare, e un noroc să atragă atenţia unui lao wai, aşa că nu-şi permit să-i respingă atunci când nu le plac. Femeile sunt pur şi simplu la picioarele tale, poţi să calci pe ele, îmi spunea un străin. Se vând pe speranţa că vor deveni iubite, poate chiar soţii de occidentali, pe iluzia că vor deveni americance, că vor avea casă masă haine, mai multă stimă de sine şi motive întemeiate să se creadă mai grozave decât alte chinezoaice.

Când sunt întrebată cum e în China, răspund că duc o viaţă liniştită şi fără griji. Viaţa de expat la Shanghai e călduţă, comodă, uşoară. Fără obligaţii sociale, eşti singur şi liber să faci ce vrei. Nu mai simţi presiunea de a vizita oameni rude prieteni, de a le fi alături la diferite ocazii. Nu mai “când te căsătoreşti? când faci copii?” Nu mai dai nas în nas cu oameni cu care nu ai ce să vorbeşti, dar cu care trebuie totuşi să schimbi câteva cuvinte. Aici toţi oamenii care nu vrei să existe pur şi simplu nu mai există. Telefonul sună mult mai rar. Ai mai mult timp liber. Aici totul e mai uşor pentru că nimic nu e al tău, nu poţi să urăşti, dar nici să iubeşti. În ţara ta te deranjează anormalitatea pentru că aparţii, pentru că simţi că e al tău. În China eşti în vizită, nu te poţi implica. Aici nimic nu e apăsător, ajungi să priveşti totul detaşat, oricât de rău ar fi, e interesant pentru că e nou. E pitoresc să vezi cocioabe şi oameni săraci făcând orice pentru a supravieţui. Şi chiar când te deranjează, nu poţi nici măcar să visezi că ai putea modifica ceva. Nu ai prieteni să discuţi problemele social-economice, cel puţin nu ca în ţara ta, unde discuţi cu acea revoltă dacă nu iluzionată că ar putea schimba lucrurile, măcar bine ţintită către o figură-instituţie. Aici oraşul nu are chip, nu are reprezentant, iar tu nu ai existenţă socială, eşti doar un turist prelungit. Dacă scapi într-un lac pe stradă, nici nu ştii pe cine să înjuri, nu ştii cum îl cheamă pe primar şi nici cum arată. Nu-ţi pasă, şi e bine.

Însă încet-încet te diluezi. Viaţa asta e totuşi prea relaxată, superficială, ireală. E prea simplu, ca o poveste, ca într-o realitate virtuală în care simţi că e prea uşor ca să fie adevărat. Lipsa anotimpurilor maxime condensate puternice, toate fructele prezente tot timpul anului, luminile oraşului noaptea ca ziua te fac să pierzi contactul cu ritmurile aşa cum le ştiai, nu mai simţi curgerea timpului, începi să te simţi atemporal şi nemuritor. Hiperactivitatea metropolei, viaţa de distracţii pe care o poţi duce te fac la cincizeci să te simţi de treizeci, îţi dau iluzia întineririi, a tinereţii fără bătrâneţe.

Aici înţelegi că, deşi te schimbi imperceptibil, oriunde în lume rămâi tot tu, că, oricât ai vrea, nu scapi de obsesii, defecte, frici, slăbiciuni, preconcepţii, că nu-ţi pierzi visurile, nevoile, afinităţile, ataşamentele şi dragostea doar pentru că nu mai duci viaţa dinainte, doar pentru că eşti departe. Erai obişnuit să trăieşti într-o lume agitată, să te simţi conectat la cotidianul de evenimente conflicte pasiuni bârfe drame minuni. Iar aici nu se întâmplă nimic, iar dacă se întâmplă, nu ajunge până la tine, e prea linişte, prea uşor, nu sunt provocări, nici lupte, nu ai nicio satisfacţie, simţi nevoia să ai din nou probleme. Nu ai în ce să-ţi investeşti energia. Viaţa de expat e ca o vacanţă prelungită. Timpul se alungeşte, se lăbărţează, spaţiul se anulează. Nu mai eşti un nod în reţeaua de prieteni, familie şi locuri. Te vezi rupt de orice context, rămâi aşa cum eşti în tine însuţi, dezgolit de toate imaginile pe care ţi le creaseşi despre tine, căci nu mai e cine să le vadă. Devii un punct izolat, care ar trebui sa aibă valoare în sine ca să reziste, să-şi fie autosuficient. Simţi că ceva nou şi important se va întâmpla cu tine, că acum te vei pierde pentru totdeauna, fără speranţă, sau că te vei regăsi cum n-ai crezut. Fără repere, fără schema zilnică, izgonit din piesa în care te-ai trezit şi în care ştiai să-ţi joci rolurile, existenţa ta se redefineşte, se stilizează. Singur şi izolat, te apropii de condiţia de om primordial. Te analizezi în condiţii extreme, eşti un animal într-un autoexperiment. Eşti o metafiinţă, iar existenţa ta e metaviaţă. Până la urmă, toate se împacă meta în poveste. Când povesteşti chinezilor despre România şi românilor despre China, cu neomenească sinceritate, cu autoironie crudă. Până începi să te joci şi să te dejoci pe tine însuţi, să-ţi pui viaţa în scenă, până aproape te lichefiezi. Te-ai integrat? Nu, m-am dezintegrat.

kina prin okii mei în tiuk!

Un cadou minunat am primit de Crăciun: China e pretutindeni a apărut în Tiuk! de iarnă: http://www.tiuk.reea.net/21/iulia.vilau.html
Îi mulţumesc lui Mihail Vakulovski.

Vitrine cu corpuri

Mergi pe străzile din Shanghai şi vezi din când în când nişte cămăruţe, cu uşi şi pereţi din sticlă, ca mai toate prăvăliile de aici; înăuntru se zăresc fete îmbrăcate sumar, aliniate sau întinse pe canapele. Te uiţi să afli cum se numeşte o astfel de prăvălie, să ştii ce se vinde aici. Mai toate se numesc massage sau foot massage. Da, vezi şi tu cilindrul luminos cu talpa de reflexoterapie care se învârteşte la intrare. Şi ai o bănuială, dar nu îndrăzneşti să o duci până la capăt. Te vor lămuri chinezii cu care vei vorbi şi care îţi vor spune că da, bordeluri sunt acelea. Carne vie se vinde acolo, sufletele s-au vândut demult.

În China, pornografia e ilegală, pentru asta intră oameni la zdup-zdup din când în când, dar chinezii îşi iau fără probleme filme de pe internet şi din magazinele cu dvd-uri piratate. În China, prostituţia e ilegală, dar bordelurile se găsesc la colţ de stradă, uneori pe câte o străduţă întreagă. Te uiţi mirat că între tine şi canapeaua cu corpuri golaşe e doar trotuarul îngust şi uşa batantă din sticlă. Din vitrinele aflate de o parte şi de alta, fetele se pot privi peste strada îngustă, căci altă privelişte nu au, asta e perspectiva lor zilnică. Treci cu bicicleta sau cu maşina şi din viteză zăreşti corpuri informe, amestecate, disponibile. Vezi bucăţele de material lucios în culori stridente acoperind ici-colo masa asta de carne, pete aprinse de culoare pe chipuri cu ochi oblici. Simţi repulsie, dar în acelaşi timp nu-ţi poţi lua ochii. Ai o senzaţie violentă de vulgar şi sexualitate afişată forţat, fără să conştientizezi de unde anume vine. Căci sunt toate acele detalii şi accesorii puse în scenă ca să sugereze că acelea sunt corpuri de vânzare. Doar să deschizi uşa, să întinzi mâna şi gata, ai găsit dragostea. Te aşteaptă, uitându-se la televizor sau jucând cărţi, cu chip plictisit. Prin oraşele mai mici astfel de locuri arată de-a dreptul domestic, de parcă femeile ar locui acolo, în vitrină. Asta se numeşte masaj sau frizerie în China comunistă, tradiţionalistă şi antipornistă. Bănuieşti că există prostituţie, ca peste tot în lume, dar te gândeşti că e ascunsă bine, e pe centură, pe anumite străzi, în întuneric. La Shanghai, unde şi pornografia e ilegală, găseşti prostituţia în vitrină, ca la Amsterdam. Te întrebi cum de e posibil, căci statul pare să aibă totul sub control, iar poliţia pare destul de activă.

Tradiţionalişti şi foarte familişti, chinezii dispreţuiesc prostituatele, dar le frecventează, altfel cum ar fi atâtea bordeluri? Ce sperie cel mai mult e acest nu e, dar e, toată lumea ştie că acelea sunt bordeluri, dar pluteşte în aer înţelegerea tacită că nu sunt, se prefac cu toţii de dragul aparenţelor că sunt masaj. Chiar şi fetele îmbrăcate-dezbrăcate din vitrină par să spună nu suntem prostituate pentru cine nu vrea să fim, suntem doar pentru cei care au nevoie. Şi mai bănuieşti o acceptare a acestei îndeletniciri ca o muncă obişnuită, ca oricare alta. Şi o alienare neconştientizată, de oameni care nici nu ştiu de la ce s-au alienat şi cum ar trebui să arate normalitatea. În condiţii de supravieţuire, orice îţi asigură traiul azi şi mâine poate fi considerat normal, mai ales dacă te naşti cu oriceul chiar pe strada ta, în sunet de chiorăit de maţe. Iar corpul tău disponibil în vitrină îţi poate aduce mai mulţi bani decât majoritatea joburilor, tentaţia e mare pentru fetele care poate îşi întreţin familia rămasă undeva într-un sătuc uitat de lume.

Câteodată ai impresia că vitrinele de la massage s-au deschis, iar corpurile au ieşit pe străzi. Căci de multe ori vezi pe străzi fete îmbrăcate la fel de sumar. Aveai o altă imagine a chinezoaicelor înveşmântate. Oare scăpând de vestimentaţia tradiţională şi apoi de anostele uniforme comuniste, femeile s-au repezit să imite, ostentativ, libertatea vestimentară a occidentalelor? Au preluat însă mai ales partea agresiv provocatoare a vestimentaţiei vestice. Tocmai ele, care – delicate – nu sunt făcute să fie vampe, femei fatale. Cel puţin nu genul occidental de femei fatale. Nu aceste femei care purtau cu graţie acele rochii de mătase încheiate până la gât şi care încă le mai poartă uneori, ale căror corpuri firave par făcute mai puţin să fie revelate de haine mulate şi mai degrabă să fie ascunse misterios în falduri de mătase. Însă atunci când stilul întâlneşte feminitatea, cochetăria chinezoaicelor poate fi o încântare, pare condiţia lor naturală, o personalizare a femeilor în comparaţie cu bărbaţii cum în puţine locuri din lume mai poţi vedea. Păr negru şi drept, corpuri suple în pardesie legate în jurul mijlocului şi pantofi cu toc în picioare delicate.

Ai senzaţia că această categorie a feminităţii se pierde, căci cele mai multe se îmbracă modern&sexy ostentativ şi agresiv. Alteori, la cealaltă extremă, se copilăresc excesiv, se cred prinţese roz. Te întrebi care este percepţia lor asupra propriului corp, asupra sexualităţii pe care se străduiesc să o emane, dacă dezgolindu-ţi astfel corpul nu te îndepărtezi mai degrabă de el, dacă nu te goleşti pe dinăuntru, dacă oferindu-ţi corpul privirilor începe să nu mai fie al tău. Oare cum îşi percepe corpul chinezoaica aceasta nemaitânără, îmbrăcată în pantaloni scurţi scurţi, arătând foarte bine pentru vârsta ei, cu pielea însă nu destul de tânără, cam la limită ca să fie astfel dezgolită? Ce anume în structura ei o face să-şi expună astfel formele în loc să le ambaleze, feminin, într-o rochie uşoară de vară? De ce multe chinezoaice vor să se îmbrace modern şi sexy cu orice preţ, chiar şi atunci când rezultatul e dizgraţios? Cum de femei în toată firea nu-şi dau seama că picioare în colant-aproape-dres şi cu o bluză care doar acoperă fundul sunt doar nişte picioare dezgolite, ca şi cum ţi-ar cădea fusta, nu stil!? Şi apoi, o astfel de vestimentaţie devenind comună – căci e purtată peste tot, chiar şi la birou – se banalizează, ajunge să nu mai aibă niciun efect, ca în filmele SF în care tipele sunt îmbrăcate într-un fel de costum de baie argintiu, pe alocuri metalic, şi poartă cizme de piele până la genunchi. Femeia modernă.

Şi te ma întrebi dacă e o urmare a occidentalizării accelerate a Shanghaiului. Căci, bănuieşti, dacă te naşti în beton, între zgârie-nori de oţel şi sticlă, de beton vei fi. De oţel şi de sticlă. În zgârie-nori ţi se va opri orizontul. Dacă nu vezi natură decât cel mult în parc, dacă creşti cu strălucirile zgârie-norilor în ochi şi cu ultimele noutăţi ale marilor branduri sub nas, e ca şi cum te-ai naşte pe tocuri şi cu poşeta pe braţ. Vei vrea să străluceşti ca luminile Shanghaiului noaptea, să ai ce au manechinele din vitrinele Gagaramo şi Vuvuion. Să fii ca divele de la TV, să fii glamorous. Poate şi faptul că aici se fabrică&copiază toate brandurile, de aici se îmbracă lumea întreagă – dar chinezii cei dintâi –, că aici găseşti ultimele stiluri originale şi identic originale face din Shanghai un uriaş mall şi din locuitorii lui nişte manechine în vitrină. Mai apăsător decât orice este gândul că forma aceasta este ireversibilă, că ce a crescut aşa, aşa va rămâne. Fusta nu se va mai lungi, părul nu se va face natural, poşeta – una dintre zecile pe care trebuie să le ai – nu se va mai purta decât cu stil studiat. Restul e viaţă.

Numai spiritul practic chinezesc îi mai vine de hac stilului, căci vezi o fustă scurtă-medie, cu dres sau fără, până aici totul e ok, dar când te uiţi mai jos, vezi că pantofii-sandalele conţin picioare înşosetate, aşa cum numai la fetiţe pare normal. La asta se mai adaugă, după caz, părul negru purtat cu naturaleţe pe picioarele minijupate. Deci poate chinezii chiar percep altfel stilul, corpul şi întâlnirea dintre cele două. Diferenţe culturale?

Pluteşte în aerul chinezesc ideea de imagine ca afacere, că dacă atragi atenţia prin look poţi avea de câştigat, poate un partener de afaceri, poate un soţ bun, poate un amant bogat. Dar şi un sentiment de consumabil, o teamă difuză că azi străluceşti, dar că poate mâine te ofileşti, că e concurenţă, că totul curge prea repede, că fashion-ul devorează corpuri, merge înainte pe un covor de corpuri consumate şi abandonate, iar tu trebuie să alergi în rând cu el. Poate de aceea recurg chinezoaicele la o continuă punere în scenă a propriului corp. O încercare disperată de a atrage atenţia, ca nişte copii care n-au primit suficientă afecţiune. În vitrinele prăvăliilor cu corpuri, în metropola-vitrină.

Luo-ma-ni-ya

tot lui Carmen

Am început să învăţ chinezeşte încă dinainte de a ajunge la Shanghai şi prima propoziţie aproximativ în chineză i-am spus-o unei chinezoaice comerciante din Italia, ea deja vorbea italiana. De teamă să nu pierd o mare ocazie, să profit că sunt în China. Apoi am vrut să învăţ chinezeşte sperând că astfel îi voi intelege mai bine pe chinezi, că vor deveni clare lucruri pe care de-abia le intuiam, că poate chiar voi descoperi secrete nebănuite. Aveam eu senzaţia că acele sunete inedit muzicale sunt codul cu care voi putea descifra modul lor de gândire. Deja simţeam ritmul vorbirii chinezeşti în capul meu. Îmi imaginam cum vor ţopăi silabele prin mintea mea, cum voi turna lumea aşa cum o ştiu în silabe care sună dur, ţan gin djî*.

Însă tocmai când mai aveam puţin până la punctul în care aş fi putut valorifica tot ce învăţasem până atunci, am renunţat. A fost un moment în care am decis că nu voi învăţa bine chinezeşte. Cu cât îmi doream mai mult să mă întorc în România, cu atât îmi ardea mai puţin să învăţ limba Chinei. A fost, se pare, şi un reflex de autoapărare. Căci am simţit, pentru prima dată la contactul cu o limbă străină, că ar însemna să văd lumea altfel, să-mi modific formele mentale şi stuctura sufletească. Că dacă mi-aş turna mintea în forme chinezeşti de expresie, m-aş schimba, aş împrumuta o parte din mine însămi, iar mine însămi nu e nelimitat. Şi eram atât de prinsă în scrierea acestor texte, atât de autovrăjită de provocarea propriilor limite în limitele limbii române, începusem să-mi trăiesc limba maternă atât de organic, să o simt ca pe o fiinţă vie respirând împreună cu mine, încât nu mai era loc pentru altă experienţă lingvistică. Apoi, acea senzaţie că nu poţi avea decât o relaţie superficială cu o limbă învăţată, că nu vei avea niciodată acces în mod natural la subtilităţile şi profunzimile ei. Că limba maternă te umple pe dinăuntru, iar limba învăţată te învăluie înafară. Căci gândeşti în limba ta, apoi traduci, după cum nu înţelegi direct ce se vorbeşte în limba străină, transpui mai întâi în limba maternă.

Am simţit limba chineză ca un zid chinezesc cultural. Pronunţia pe patru tonuri îţi cere să vorbeşti muzical, altfel nu vei fi înţeles, vei spune cu totul altceva, pentru că spui ma cu tonul unu în loc de tonul patru. Nici să înveţi să scrii nu poţi spera, căci cele aproape cincizeci de mii de caractere, mereu înmulţindu-se, din care un chinez educat învaţă doar a zecea parte, te fac să simţi că ceva din limba asta şi din lumea pe care o exprimă îţi va rămâne mereu inaccesibil. Ca şi cum scrierea chineză s-ar fi inventat pentru a proteja mistere la care să aibă acces doar anumiţi iniţiaţi.

Mi-am dat seama că o limbă în care sensurile se coagulează altfel în cuvinte, în grupuri de sunete minime, djî, lîă, care pronunţate ascendend înseamnă ceva şi cu totul altceva dacă le pronunţi descendent, în care un cuvânt poate suna ţcin [nazal şi descendent-ascendent] sau ţan gin djî, nu e compatibilă cu structura mea, aşa cum, dacă chineza ar fi fost limba mea maternă, tare neînţelese mi-ar fi părut limbile indo-europene.

Am înţeles de ce mulţi se sperie de limba chineză, de ce pare imposibilă, neauzibilă, de neconceput, din altă lume. Căci auzi sunete aruncate cu putere, apăsate muzical pe patru tonalităţi. Ascultând, te întrebi cum de şi-au alcătuit astfel limba, în sunete dure dz ţ dj sş ţci ş ph gi, răsunând cu putere la început de silabă prin vocale mohorâte ă î îă â uă şi nazale, chiar şi ă nazal, pentru ca din când în când să te uimească cu sunete atât de deschise iu ea ie iuea iea. Duritate moliciune, yin yang. Zdrăngănit de arme şi foşnet de mătase. Dj şi dz sunt stânci dure, învăluite moale de ceţoasele î ă sau de însoritele a oa, ca în peisajele din realitate, din picturi şi mai ales din imaginaţia mea. Şi ai o senzaţie de deschidere, căci nu pot să pronunţe două consoane una după alta şi nici să încheie silaba în alte consoane decât blândele m şi n.

Iar cuvintele străine trebuie să se supună acestui tipar, Bosch se va pronunţa Po şî. Coca-cola, ceri la magazin. Dacă ai noroc, înţelege ce vrei, dar îţi dă şi o lecţie de pronunţie chinezească: kîă kou kîă lîă, chiar aşa ar trebui să pronunţi, varianta scurtă kîă lîă. Până data viitoare, încearcă să înveţi, sau va trebui să arăţi cu degetul. Iar dacă vrei să ajungi la Carrefour, ai grijă să pronunţi gia lîă fu.
Romania, îi răspund câte unui chinez care mă întreabă în engleză din ce ţară sunt. Dacă răspunsul e un “ah” scurt şi nesigur, îmi dau seama că nu ştie despre ce e vorba, deşi nu vrea să arate, fie pentru că are numai o idee vagă, fie pentru că nu recunoaşte numele. Aşa că îi spun numele chinezesc al ţării mele: Luo-ma-ni-ya. Abia atunci înţelege cu adevărat, repetă de bucurie că ştie.

Îmi va fi dor să uit de mine scriind pagini întregi cu caractere, cu acelaşi caracter, să-mi găsesc liniştea scurgându-mă prin vârful stiloului în dansul graţios al liniilor chinezeşti; nu-i voi uita pe chinezii care scriu caractere pe alei, în parc, cu pensulă şi apă. Te bucuri când scrii şi citeşti primele cuvinte într-un sistem din alt capăt al lumii, din celălalt capăt al timpului, cel mai îndelung&neîntrerupt folosită scriere, însă îţi dai seama curând că e unul dintre acele lucruri căruia i te dedici sau renunţi. Aşa că încerci să-ţi apropriezi chineza prin pinyin, sistemul romanizat de scriere cu care decriptează restul lumii codul rezervat iniţiaţilor.

Simboluri caractere ideograme pictograme logograme. Hieroglife. Han dzî.
Încerci să-ţi imaginezi cum, în relaţia lor cu lumea de la începutul începuturilor, chinezii au ales să deseneze stilizat lumea, cum semnele au inceput să se înmulţescă, să crească unele din altele, din cuvinte, din obiecte, din idei şi concepte, pe măsură ce acestea se inventau. Îţi place să afli povestea fiecărui caracter, mai mult sau mai puţin ascunsă, poate estompată sau de tot pierdută odată cu simplificarea caracterelor tradiţionale.
Te sperie că nu e nicio legătură între semn şi felul în care e pronunţat, cum afli la început de peste tot; te mai linişteşti când înveţi mai târziu că majoritatea caracterelor au de fapt şi un element fonetic, dar te simţi din nou prins în reţeaua simbolurilor chinezeşti când înţelegi că ajutorul fonetic e doar un alt caracter care se pronunţă la fel sau aproape la fel ca cel nou pe care tocmai îl înveţi, deci un semn depinde de altul, asta dacă pronunţia semnului ajutător nu s-a modificat în timp, ceea ce complică semnul şi-l face semiarbitrar. Te minunezi însă că există, că a existat cândva o legătură între semn şi înţelesul cuvântului, adevărată, nu arbitrară, ca în lumea noastră, în limbile alfabetice. Chinezii au spus omului ren, apoi au desenat stilizat un om, au pictogramat un înţeles. Noi spunem om şi scriem câte un semn arbitrar pentru fiecare dintre sunetele pronunţate. Apoi ei trebuie să înveţe acel simbol, împreună cu alte patru-cinci mii, dacă vor să citească un ziar, de exemplu. Auzind cuvinte chinezeşti noi, nu vei şti să le scrii până nu înveţi şi semnele corespunzătoare, după cum, văzând scris un caracter nou, va trebui să înveţi cum anume se pronunţă. Sensul e în centru, suveran, el mijloceşte relaţia dintre scris şi pronunţie. În chineză, sensul a primit o pronunţie, apoi sensul a primit şi un semn, a fost desenat. Pe când în română, sensul primeşte o pronunţie, apoi pronunţia capătă litere. Înţelesul contează mai puţin, pronunţia şi literele sunt legate indisolubil. Dacă vezi scris un cuvânt nou, ştii să-l citeşti, iar dacă îl auzi, vei şti să-l scrii, chiar dacă nu ştii ce înseamnă. Şi nu te trezeşti din când în când azi s-a mai inventat o literă-un caracter, hai s-o-l învăţ, ca să ştiu să citesc. Te simţi în siguranţă pe limba ta.

Îţi mai revin speranţele că vei învăţa totuşi chineza când afli că nu are flexiune, pare a fi visul oricui vrea să înveţe o limbă străină. Spui A cumpăra măr şi se înţelege din context dacă un măr, mărul, nişte mere, merele; dacă eu, voi, familia mea. Apoi înveţi că e o limbă analitică, fiecare cuvânt conţine o singură informaţie, e invariant, pur. Individualist şi imuabil, nu acceptă alipire, modelare, transformare, nuanţare, decât de la distanţă, prin particule care să nu-l atingă, prin învăluire în context, prin modul în care îl abordează celelalte cuvinte, în ordinea lor. Nu suportă upgradare, evoluţie, alterare, expresia lui depinde de celelalte cuvinte, e o muncă de echipă, o colectivitate. Textul se construieşte ca un bricolaj, locul fiecărei piese fiind strict. Tot ce în română se creează prin creşterea şi metamorfoza unui cuvânt, în chineză se face mai ales prin adunarea mai multor cuvinte şi prin cooperarea dintre ele.
Apoi te întrebi dacă simplitatea aceasta, eu (a) fi, tu (a) fi… ei (a) fi; eu (a) avea ieri, tu (a) avea mâine este primitivism lingvistic sau dimpotrivă, evoluţie, capacitatea de a exprima doar noţiunea pură, de a nu avea nevoie de nunţe şi precizie formale, de a stiliza limbajul, de a lăsa mintea să deducă singură informaţia, fără a-i livra, saturat, înflorituri flexionare.

Apoi alte întrebări, ce anume în modul lor de a vedea lumea îi face să spună Pe lac pluteşte o barcă, nu O barcă pluteşte pe lac sau De mine scrisă scrisoarea, în loc de Scrisoarea pe care am scris-o. Cum de au sunete atât de complicate, dar pronunţă atât de greu r şi v, sunete pentru mine simple. Şi cum de numărul total de silabe e mult mai mic decât în alte limbi, cum de le-au scurtat până când multe au devenit identice, forţându-le să se combine câte două-trei pentru a forma cuvinte şi alterând astfel fascinanta corespondenţă un cuvânt = o silabă = un caracter a chinezilor din trecut. Pentru mine chineza va fi mereu formată din silabe, aliate ocazional pentru a forma cuvinte, silabe rostite sacadat, independente, cu sens plin în două sunete.
Şi uimirea pe care o ai când vezi că traducerea în chineză a unui text englezesc de o pagină va acoperi numai jumătate de pagină, căci caracterele sunt linii sensuri idei poveşti adunate intens la un loc. Îmi plac cuvintele alfabetice, întinse, lăbărţate. Cuvinte lungi, rotunjite uneori prin consoane finale, cu silabe legate, solide prin adunări de consoane str spr nd, te poţi baza pe ele, oricât de prost le-ai pronunţa, ai şanse să fii înţeles. Cuvintele chinezeşti – nu numai cele monosilabice – au un corp material redus, par expresii stilizate, care având nevoie de susţinere, şi-au creat tonurile, ca o nouă dimensiune, compensatorie. S-au redus pe orizontală pentru a creşte într-o a patra dimensiune a cuvântului. Te întrebi câte alte dimensiuni, nebănuite, s-ar putea adăuga comunicării.

Mă minunam cât de plastice sunt unele exprimări chinezeşti, diferit plastice, căci chineza este – se spune – limba cu cel mai mare potenţial poetic. Dar îmi veneau în minte tot mai des vorbe româneşti, care aşa, la distanţă, răsună altfel
poimarţi
umblă curcubeu
la cuca măcăii
vrând nevrând
dă nas în nas
cu căţel, cu purcel
pe apa sâmbetei
gând la gând cu bucurie
baba cloanţa cotoroanţa
se ţine scai
târâş-grăpiş
marea cu sarea
se benoclează se holbează se zgâieşte
are pitici pe creier
o ia pe cocoaşă
ţipă ca din gură de şarpe
dă ortu’ popii
căinţă
fiinţă
catrinţă
smerenie
uşă de biserică
face pe dracu-n patru
trai pe vătrai
sărac lipit pământului
calic
beat mangă
trage mâţa de coadă
antropomorfism
pseudoideologizant
aprioric
habar n-am
noi să fim sănătoşi
căci uneori departe poate însemna mai aproape ca oricând.

Aventura mea lingvistică chinezească se încheie aici, deşi întrebările senzaţiile mirările îmi vor mai da târcoale o vreme, sunetele chinezeşti îmi vor răsuna din când în când în minte şi mă voi uita fix, ca şi cum aş înţelege tot, când voi auzi chinezi vorbind. Relaţia mea cu limba română, cu orice altă limbă, se va schimba, voi compara altfel limbile şi lumile pe care le exprimă, apărându-mi formele şi structurile. În limba română, în România.

*Pentru a reda cuvintele chinezeşti din acest text nu am folosit pinyin, ci le-am transcris fonetic folosind alfabetul limbii române.

Chabel

lui Carmen

Când le-am vorbit în engleză vânzătorilor la piaţă, au izbucnit în râs. Am râs şi eu apoi, gândindu-mă că nici la piaţă în Crângaşi vânzătorii nu ştiu engleză. Şi mi-am dat seama că pentru supravieţuire trebuie să învăţ repede numerele şi câteva cuvinte de bază. Ca un pod de frânghii pe care să trec, legănându-mă, spre această lume nouă şi necunoscută. Am învăţat curând să comunic prin gesturi, prin mimică şi exclamaţii; şi câtă linişte îţi dă uneori să nu poţi vorbi cu cei din jur, şi ce handicap când nu poţi decât să arăţi cu degetul, cât de mult investeşti într-o privire, într-un zâmbet.

Uaci, beag, dividi. Asta auzi de la roiul de chinezi care te înconjoară arătându-ţi, luc-luc, cataloage minuscule cu produse de firmă imitate cu succes, când ajungi pe marile străzi comerciale din Shanghai. Sunt cuvintele englezeşti pe care chinezii le cunosc cel mai bine. După halou. Chinezii învaţă şi vorbesc greu englezeşte, iar cei mai silitori sunt acolo unde trebuie să ţi se vândă ceva, hello, my friend!. Drink, cheap, bamboo boat, come-come, îţi zâmbesc ţărăncile arse de soare, ieşindu-ţi în cale când te plimbi printre câmpuri de orez şi livezi de portocali.

Cu această chengleză trebuie să interacţioneze străinii care vin în Shanghai de peste tot, fiecare vorbind o engleză liberă, personalizată, aromatizată internaţional. Engleza nu mai e engleză, nu mai e a englezilor sau a americanilor, e limba tuturor, aici se vorbeşte engleza cosmopolită. Atunci când un francez vorbeşte englezeşte, de la distanţă se aude franţuzeşte şi recunoşti imediat un român după felul în care vorbeşte engleză. Când vorbeşti cu un francez în engleză, uneori traduceţi de-a valma cuvânt cu cuvânt unele expresii româneşti franţuzeşti, nu contează dacă ele există sau nu în engleză, vă înţelegeţi, folosiţi engleza doar ca pe un cod. Iar comunicarea nu mai e mono-spaţială, cum ar fi dacă ai vorbi nativ cu nativ, e o plimbare prin mai multe limbi, ca şi cum ai experimenta în acelaşi timp mai multe universuri paralele, mai adaugi un cuvânt din română, unul din franceză, mai multe din chineză, e mult mai expresiv decât să traduci, dacă se poate traduce, ba chiar şi din italiană şi spaniolă, te plimbi prin mai multe lumi ca printr-o reţea tridimensională, dar glăsuieşti english.

Însă cel mai ciudat mi se pare când aud un străin vorbind chinezeşte. Îl privesc de parcă ar fi posedat. Mă întreb ce s-a întâmplat cu el încât a ajuns să stea atâta departe de ţara lui şi să vorbească atât de bine o limbă extrem diferită. În schimb, în ţară asişti la alterarea lingvistică a emigranţilor români, a românilor italieni&spanioli. Să pleci şi încet-încet să nu mai vorbeşti bine româneşte, să simţi că sensurile se blurează, să te trezeşti că strecori fără să vrei câte un bueno sau un ciao, apoi accentul, apoi şi sintaxa. Să simţi că limba ta maternă se scurge din tine, că nu o mai poţi controla ca înainte. Să nu mai ai cu cine să o vorbeşti. Şi poate că nici nu-ţi pasă. Eşti atât de ocupat să înveţi limba ţării în care ai emigrat, încât nu-ţi mai pasă de limba de acasă, vrei ca acolo să fie acasă de acum.

Când îi aud pe chinezi cum vorbesc englezeşte bâlbâindu-se, încep să mă bâlbâi şi eu, încerc să vorbesc cât mai simplu, uneori nerespectând regulile, transformând engleza într-o metodă schematică de comunicare, singurul mediu comun între două fiinţe extrem diferite, prin care mintea mea se poate lega de mintea chinezului, mediu în care ne vărsăm şi unul şi celălalt pentru a ne putea înţelege, de multe ori parţial. Să te uiţi în ochii unui om şi să simţi că, orice ai face, sufletul lui îţi va rămâne inaccesibil; că, orice ai spune, sufletul tău nu va fi înţeles.

Atunci când vorbim româneşte, chinezii devin atenţi, întorc capul, se uită cu mirare, mai ales dacă abia acesta a fost semnalul că pe lângă ei trec străini. Atunci sunt mai puţin atentă la discuţie, mă concentrez să percep ce sunete româneşti ajung de la mine la urechile chinezeşti. Cuvintele îmi răsună ca în ecou, ce mişto e zgârie-noru’-ăsta, ce mişto e zgârie-noru’-ăstaaa, ce mişto e zzz…, le repet în gând ca şi cum aş auzi pentru prima dată această limbă. Totul se desfăşoară cu încetinitorul, ca în scenele alea din filme, aerul opune rezistenţă, iar vocea mi-o aud îndepărtată, sunetele se dilată. De fiecare dată când se vorbeşte româneşte în prezenţa unui chinez, eu filtrez cuvintele, îmi trec printr-o ureche şi se scurg prin cealaltă, spre el, mă întreb ce reacţie produce în mintea lui sunetul unei lumi necunoscute. Pentru că ştiu cum e să nu înţelegi ce se vorbeşte în jurul tău. Să-ţi fie paranoic teamă că acum, lângă tine, colegii tăi chinezi despre tine vorbesc râzând. Eu ascult cu atenţie, poate-poate înţeleg ceva, mă uit fix la ei, fascinată de sunetul unei alte lumi, cu aerul că înţeleg tot, în privire le trece întrebarea înţelege sau nu, dacă se modifică ceva în discuţia lor, s-ar putea ca eu să fi fost subiectul.

Ai o senzaţie babel şi când pricepi că în ţara asta cât un continent oamenii se exprimă printr-o familie de grupuri de limbi şi dialecte, denumită, unificator, Chineză. Sute, destul de diferite încât vorbitorii să nu se poată înţelege. Un chinez poate ajunge să vorbească trei limbi chineze: limba maternă din sătucul-orăşelul natal, dialectul oraşului mai mare, în care merge să studieze sau să lucreze, şi mandarina – chineza standard, limba naţională, singura în care poate studia şi în care ar trebui să se poată înţelege cu chinezi de oriunde din ţară. Iar dacă se mută într-o altă regiune, în câţiva ani o va învăţa pe a patra. Peste un miliard de chinezii condimentează mandarina standard cu accentul dialectului natal şi o asezonează adăugând cuvinte de acasă. Chiar şi pe străzile din Beijing, unde s-a născut limba naţională, pronunţia e puţin deviantă. Chineza e a tuturor, pronunţia standard prinde glas numai la ştiri.

Cât individualism lingvistic într-o ţară în care idealul e comuniunea. Fiecare zonă are un dialect sau o altă limbă, dar aici o zonă poate fi cât o ţară. În partea de sud, munţii şi râurile au fragmentat limbile. Fiecare oraş, chiar în aceeaşi provincie, are dialectul său, un chinez din Shanghai de-abia se poate înţelege cu unul din Hanzhou, la 100 km distanţă. Câte un sat nu se poate înţelege cu satul de peste râu, iar în Shanghai, estul celor douăzeci de milioane de locuitori au shanghaleza lor, diferită de a celor de la vest de râu. Dar peste toate pluteşte, comună, mandarina standard. Şi mai sus decât mandarina pluteşte, mai comună, scrierea. Căci toate aceste limbi au aceeaşi scriere, milioane de ochi văd acelaşi semn, în minte ia naştere o imagine unică, doar cuvântul care o desemnează sună în zeci-sute de moduri diferite. Aşa cum, citind 2008, orice om din lume va înţelege acelaşi lucru, dar va pronunţa diferit.