Kaki şi roşu

Beijing, piaţa Tiananmen. Uriaşă. O întindere de beton, întunecată de furtuna de nisip, prima mea furtună de nisip, care bântuie din când în când Beijingul, un mic deşert urban, din care oamenilor le mai revine numai o porţiune. Mă plimb prin mulţimea cosmopolită de turişti care se opresc să-şi cumpere suveniruri, îşi fac poze cu şepci Mao de un dolar, kaki şi cu stea roşie. Kaki. Roşie. În euforia lor turistică, oamenii nu observă barierele, cordoanele care-i separă de imensitatea pieţei. Eu le observ. Mă uit cu jind printre soldaţi, cu ochii mijiţi printre firele de nisip, la întinderea de beton, ca şi cum acolo ar fi libertatea absolută. Aş vrea să alerg până acolo, să scap de cordoane, să respir. Dar asta ar însemna prea multe lucruri nepermise.


Zona e re-stric-ţi-o-na-tă după evenimentele din 1989. Adică tancuri, gloanţe, sânge şi un tânăr în calea unui tanc. Acum se păzeşte amintirea celor întâmplate, se ţin închise gurile stafiilor, ale oricui ar vrea să vorbească liber despre. Şirurile de soldaţi te intimidează, sunt aici ca să nu îndrăzneşti un protest imaginar, tăcut şi nevăzut, o privire iscoditoare. Ca oamenii să nu ştie niciodată, dar nici să nu uite. Să nu ştie cum a fost, să nu uite cum spun ei că a fost. Te simţi redus la condiţia de animal înspăimântat, te întrebi cât strop din curajul acelor oameni ai fi avut, vei avea vreodată, îţi închipui teama soldaţilor la fel de mare ca a protestatarilor, de o parte şi de cealaltă a puştilor.


Cu cât te apropii de Oraşul Interzis, cu atât atmosfera e mai solemnă. Piaţa austeră, poarta impunătoare, paza, uniformele mai elaborate. Steagurile roşii fluturând în furtuna de nisip. Tabloul uriaş al lui Mao, pictat în stilul acela inventat parcă odată cu portretele primilor lideri comunişti, străjuieşte intrarea în fosta lume a împăraţilor chinezi, scanând toate interioarele care intră pe poartă. Şi veghează peste piaţa pieţelor, mătură China cu privirea, pătrunde în casele şi în inimile oamenilor. Ajunge până la Nanjing, în celălalt capăt al ţării, la adolescenta care ne-a mărturisit că vrea să studieze la Beijing pentru că, după ce a citit o carte despre marele mare, a devenit idolul ei, făuritorul Chinei, pentru că acolo se odihneşte, iar spiritul lui e încă viu, i-a spus cartea fetei, ne-a spus nouă fata, cu sincer şi emoţionant entuziasm. Îmi amintesc de ea de fiecare dată când îl văd pe Mao în forme multiple: bancnote, toate bancnotele Chinei, statui, statuete, ceasuri, căni, tablouri, multe fotografii cu Mao în restaurantele cu specific Hunan, învăţăturile lui Mao, suveniruri, suveniruri, sper să nu-l visez. Mao pictat pe boabe de orez, şireturi cu Mao, scobitori cu Mao. E un fel de zeu, mi-a spus un chinez.


Mulţimea haotică e tăiată de coloanele care defilează cu pas cadenţat. Turistele se fotografiază cu soldaţii, ei se amuză. Sunt oameni, te convingi când îşi întorc unii spre alţii capetele cu căşti de metal, îşi vorbesc şi-şi zâmbesc, în timp ce încearcă să-şi păstreze poziţia de drepţi. Oameni cu gloanţe. Mă sperie să văd arme adevărate atât de aproape, izvoare de moarte în repaus, ignorate în mulţimea turistic euforizată. Mă întreb care dintre puşti a spart vreo ţeastă, care a tras vreodată, care mâini.


Soldaţii şi poliţiştii par să facă parte din peisaj, sunt parte din piaţa Tiananmen, par să fi rămas aici de la evenimente. De la gloanţe, sânge, tancuri. Tânărul a dispărut. Pentru mine nu sunt o masă de soldaţi fără chip. Îi privesc cu atenţie de aproape, mă uit direct în ochii lor, îi jenează puţin privirea mea fixă. Privesc cu uimire-dragoste-rece-dispreţ-curiozitate expoziţia de soldăţei. În priviri le aud inimile bătând, le aud vocea cu care îşi gândesc gândurile. Sunt atât de tineri, mă întreb de prin ce colţuri ale Chinei sunt adunaţi, cum simt relaţia cu arma, ce cred ei că păzesc aici. Soldaţi kaki în cea mai roşie piaţă a Chinei.