Bicicleta acvatică

Ce poate fi mai frumos decât să plouă când te trezeşti?
O furtună matinală, tropicală, cu tunete şi fulgere coborând printre zgârie-nori.

Ies din curtea blocului (sau, mai pe englezeşte, compound) în Shanghaiul furtunos, pe bicicleta mea roşie, cu pelerina mea mov. Peste drum, locuitorii barăcilor improvizate scot cum pot ploaia bogată din sărăcia lor. Merg două străzi, plouă încet acum, iar traficul de pelerine colorate pe roţi mă absoarbe ca de obicei. Trec de cea mai complicată şi aglomerată intersecţie, profitând în viteză de preţioasele ultimele secunde verzi, şi deodată sunt sub apă. De parcă toate picăturile mici şi mari care plouaseră peste Shanghai, toate tunetele şi fulgerele se adunaseră aici. Apă de sus, în stropi blânzi, apă de jos, într-un râu cât strada, care a inundat şi trotuarele. Te aventurezi fără să te gândeşti, în stilul traficului pe bicicletă din Shanghai: unde au reuşit să intre unii, vor putea şi alţii. Înţelegi abia când intri cât de adâncă e apa, înghite roţile bicicletei până aproape de jumătate. Şi chiar simţi că eşti în apă când piciorul în sanda, în rotirea sa aeriană monotonă, coboară pentru prima dată în ud, împingând pedala. Pleosc-pleosc! Picioarele mele fac semicercuri în aer alternativ apă şi nu mai ştiu dacă înot sau merg pe bicicletă. Bicicleta mea, jumătate aeriană, jumătate acvatică.

După primul şoc, începe să-mi placă să înot aşa metalic şi circular.Trec pe lângă un chinez care îşi împinge scuterul prin apă. Trec maşini, valurile pe care le fac mă leagănă, mă simt luată de apă cu tot cu bicicletă. Deodată mi se face teamă, de obicei şerpuiesc într-un şuvoi de biciclete, dar acum sunt aproape singură în mijlocul râului de ploaie; chinezii–pelerine colorate au coborât de pe biciclete şi merg pe lângă ele, în şiruri lente, mai spre malul apei, pe trotuare. Roţile taie apa, iar picioarele dispar-sub-apă-apar, înmuiate bine, doar două se presupun uscate, înfăşurate bine în pungi albe, cizme improvizate şi temporare. Alte roţi şi picioare s-au oprit descumpănite, aşteptând să se retragă apele, n-ai zice că va dura numai câteva ore.

Apoi, intersecţia următoare e ca o insulă înconjurată de ape. Treci repede, să prinzi verdele, nici nu ştii cum ai reuşit să ajungi dincolo, pentru că toată lumea trece din toate părţile, iar ploaia îţi înceţoşează privirea, face harababura mai mare şi calea ta prin ea mai neclară. Dincolo te aşteaptă cu apele deschise alt râu de ploaie. Ai mai trecut pe-acolo cu bicicleta de sute de ori, ştii fiecare bucăţică de asfalt, dar aşa, sub apă, îţi e deodată necunoscut, te-aştepţi oricând să te adânceşti prea mult, eşti mai atent ca oricând să simţi fundul-apei-suprafaţa-pământului cu roţile pe care le învârţi. Ştiai să conduci bicicleta prin aer, acum înveţi să o conduci prin apă, căci nu mai ai libertatea să-ţi alegi viteza minimă, viteza maximă. Roţile acvatice nu mai pot fi oprite de frâne, trebuie să le controlezi prin ritm, să negociezi cu valurile mai mici sau mai mari, venind din direcţia asta sau cealaltă. Să ţii cont de ce nu poţi vedea sub apă, roţile sunt acum ochii tăi subacvatici.

Drumul e mai liber ca oricând, bicicletele sunt mai mult pe trotuare, iar maşinile nu se încumetă să înoate. O bicicletă cu căruţ se opreşte deodată pe trotuarul devenit prea îngust. Din sens opus, trotuarul fiind prea aglomerat şi oricum sub apă, vezi biciclişti sub pelerine colorate pedalând resemnaţi, încet, de-a dreptul prin râul strâzii, făcând valuri după măsura lor. Pe trotuar, pietonii acvatici se descurcă cum pot, desculţi sau cu pungi peste încălţări, unul deja ud cărând în spate pe celălalt, ca să-i salveze măcar lui uscăciunea. O tanti cu apa până la glezne şi deja în pantofi încearcă să meargă pe vârfuri, ţop-ţop, de parcă aşa ar uda-o mai puţin. În intersecţia-insulă care urmează e mai multă lume ca oricând, naufragiaţi atraşi de bucata de uscat, nu pot nici să staţioneze, dar nici să plutească pe una dintre cele patru străzi-râuri-de-ploaie nu se încumetă. Măcar s-a oprit ploaia, s-au mai înseninat ochii oblici. Îmi scot pelerina din mers şi o pun în coş. Senzaţie de dezgolire, de mai aproape de apă, de contact direct cu ea, ca şi cum aş fi rămas fără costumul de scafandru. Trec maşini, mă stropesc ca şi cum un peşte ar sări şi ar împrăştia stropi.

Un bătrân mătură apa afară din micul său restaurant, printre roţi şi picioare acvatice, împinge râul înapoi în stradă. Peste tot vezi câte o mătură încercând să elibereze spaţiul de apă, ca un ritual care ar vrea să solidifice lichidul. O teamă difuză în ochii oblici şi printre ei, ploaia înceţoşează imaginea, te face să mijeşti ochii, frânează, alterează diluează. Teamă că apa e peste tot, că, orice ai face, nu poţi scăpa de ea. Că-ţi udă şosetele şi cumpărăturile din coş, că-ţi cade o picătură pe nas sau după ceafă. Expresii plouate, de oameni care nu ştiu să se poarte cu apa, nu ştiu să se lase, să meargă fără să se chircească sub picăturile inofensive, să accepte atingerea caldă şi blândă.

Furtuna de Shanghai se simte cel mai bine la etaje de ordinul zecilor. Te simţi în mijlocul ei, mai departe de destinaţia furtunii, mai aproape de originea ei, în calea vântului orizontal, a picăturilor verticale şi a fulgerelor luminoase şi oblice, înconjurat numai de pereţii de sticlă ai zgârie-norului. Pluteşti prin furtună într-o capsulă de sticlă. (Poze inundate)

Gratte-ciels de gélatine

Am tradus Zgârie-nori de gelatină pentru un prieten francez. El mi-a corectat traducerea, mi-a acceptat chiar şi cuvintele inventate, iar prietena lui, care predă franceza, vrea să discute textul cu elevii ei chinezi :). Am adăugat o frază din alt text, pentru că aici îi e locul, şi încă o propoziţie pe care iniţial o autocenzurasem.

Du 13e étage j’ai une vue assez généreuse, mais quand je cherche l’horizon, mon regard se frappe contre les gratte-ciels quelques rues plus loin. J’essaie à gauche – ils sont encore plus hauts. Puis à droite – aucune chance. Avec un petit espoir dans mon âme, je suis montée sur le bâtiment, au 20e étage, mais au-delà des bâtiments hauts je n’ai pu voir que d’autres bâtiments, encore plus hauts. Et c’est comme ça partout à Shanghai, l’horizon s’arrête d’un gratte-ciel à l’autre. On finit par oublier que l’horizon existe (car en fait il n’existe pas, n’est ce pas ?), à peine se souvient-on qu’il y a le ciel (qui n’existe pas non plus, il y en a qui le disent…). Mais on s’en souvient quand on le voit se refléter dans le verre des gratte-ciels. Mais ça va pour les chinois, peut-être qu’ils n’ont pas le temps d’y penser. Parfois un cerf-volant coloré se hisse plus haut que les gratte-ciels, pour vérifier : il y a le ciel ou non ? (Je crois qu’il existe, le ciel, car alors les nuages blancs et tendres, où se reposeraient-ils ? Et la neige, d’où tomberait-elle ?)

Je serais contente même avec une petite partie d’horizon, même avec un centimètre. Mais bien des gratte-ciels devraient changer de place pour cela… Mais comme j’ai des prétentions absurdes, moi. Comme si à Bucarest on pouvait voir l’horizon ! Bien sur que non, mais il y a encore quelque lieu magique et secret ou l’on peut recevoir une portion de la ligne terre-ciel. Ici tout ce que l’on peut faire est monter dans la Perle de l'Orient, à 468m de la terre au ciel et se contenter avec le nouveau concept d’horizon : la ligne ciel-gratte-ciels. (Il vaut mieux dire « merci » qu’au moins le ciel soit resté dans l’équation.)

Au commencement, quand je passais devant les gratte-ciels, je les trouvais impressionnants, je me sentais un nain et j’avais peur qu’ils lèvent un pied en béton et qu’ils m’écrasent. Ils s'élèvent comme les champignons après la pluie, en verre argent, bleu, vert, or, gris, faisant des vagues comme ci ou comme ça, reflétant comme ci ou autrement ; avec des coupoles, des tours, des arcades. À ne plus raconter comment sont-ils à l’intérieur. À Shanghai un bâtiment de 10 étages est un nain, à partir de 20 on en discute, et la grande partie des gratte-ciels ont au moins 50 étages.

Maintenant je me suis habituée aux gratte-ciels, il y en a tellement que je n’ai plus peur. Parfois je regarde ces bâtiments de verre et de béton pendant des heures entières. Ils sont comme des enfants grands et timides. Ils essaient de rester sérieux, parce qu’ils sont au service des hommes. Mais je les vois comme ils médisent, ils flirtent, ils éclatent de rire et jettent un coup d’œil pour voir quel frais gratte-ciel s'élève dans les alentours, s’il sera plus impressionant qu’eux. Ils sont un peu la tête dans les nuages ; imagine quand il fait du brouillard ! Le matin, les hommes reçoivent les rayons de réveil un peu tard parce que les gratte-ciels, en profitant du fait que les bureaux ne sont pas encore occupés, jouent au ping-pong avec le soleil-ballon-jaune-lumineux. (À vrai dire, les gratte-ciels sont tout comme les chinois qui à sept heures du matin chassent leur sommeil en jouant au badminton dans le parc.)

J’aime le plus les gratte-ciels vespéraux. Chaque bâtiment haut qui se respecte a des lumières-signal-anti-avion et toute la ville semble décorée avec une immense installation de pomme de noël. Au fur et à mesure que la lumière du jour s’éteint, les lumières de la nuit s’allument. C’est une incertitude d’inter-règne dans laquelle se fondent les lumières, les couleurs, les sons et les formes. Les gratte-ciels perdent leurs contours, ils deviennent des bâtiments de lumière. Ils renoncent à la sérieusité du jour et se préparent pour la vie de nuit. Ils deviennent translucides et mous, ils ressemblent à des gélatines colorées et douces, on a envie d’y mordre. On dirait des phallus lumineux et multicolores. Ils sont tellement translucides qu’on pourrait voir l’horizon à travers eux.

Chaque matin, les gratte-ciels avalent des centaines de gens, ils les mâchent bien pendant neuf heures et, vers le soir, ils les crachent comme des proies de boa à demi digérées.

Prin Nanjing, la fereastra plimbătoare

Prima zi: Maşina eviscerată şi semaforul gratuit Am plecat aşa, fără niciun plan. Habar nu aveam ce e de vizitat în oraşul ăsta, în afară de mausoleul nuştiucui şi muzeul unor martirizaţi, prea roşii pentru noi. Noi vrem verde, şi ne-am bucurăm că harta acestui oraş necunoscut are destul. Am plecat mai mult ca să simt că ies din Shanghai, oraşul cu tentacule. Şi când trenul a trecut de una dintre presupusele sale margini, am simţit că ies dintr-un câmp magnetic într-un afară, ca şi cum trenul ar fi pătruns ca un ac un scut uriaş, o membrană invizibilă.

Dincolo aşteptau margini sumbre de localităţi, cum vezi şi în România din tren. Fabrici, depozite, magherniţe, blocuri de locuinţe ca nişte cămine de nefamilişti. Mult beton, ziduri înalte, numai cîţiva stropi de vredeaţă, multă rugină. Şi clădiri ca CAP-urile de la noi. Doar că aici nu sunt părăsite, aici sunt locuite şi folosite, luate în serios, aici totul e pe bune. Din când în când treceam prin câmpuri verzi, pe marginea mai umană a localităţilor mici, cu drumuri şi scutere. Tata conduce scuterul, mama şi fiul stau în spate, ţinând umbrela, pentru închis soarele afară din scuter. O pălărie ţuguiată se vede dintr-un lan de orez. Pustiu verde cu orizont.

Nanjing. Hotelul era într-o zonă parţial industrială, semi-depozitară, o parte în construcţie, pe jumătate în demolare. Chiar şi clădirile neterminate păreau în demolare. O margine de localitate în interiorul oraşului. Linişte şi pustiu, te bucuri de ele chiar şi aşa, căci cu greu găseşti în China.
Singurul lucru care se întâmpla aici de ziua internaţională a muncii era o maşină mare cu piesele-măruntaie-de-fier scoase, împrăştiate pe marginea străzii. O roată era la orizontală şi maşina se sprijinea într-o cârjă pentru maşini. Maşina eviscerată şi şchioapă. Nişte muncitori arşi de soare scormoneau în intimitatea metalică şi neagră-uleioasă a autovehiculului: unul sub ea, unul în ea, altul în jurul ei. Petrecându-şi aşa câteva ore din viaţa lor. Sau poate toate orele zilei, în fiecare zi. Când ne apropiem, se opresc din scormonit maşina ca să exclame lao wai! şi ca să mă eviscereze cu ochii lor negri-uleioşi, ca să-mi pună cu privirea pete de ulei negru pe haine, care se retrag încet pe măsură ce ne îndepărtăm. Pustiu şi linişte, lumină de după-amiază care înmoaie şi deformează.

În pustiul luminat, în lumina pustiită, am trecut prin intersecţia nouă cu semafor nou, funcţionând perfect, dar însingurat. N-ai fi zis că eşti în China, unde se trece, natural, şi pe roşu. Îţi venea să mai stai, să fii tu pietonul semaforului autosuficient. Să aştepţi culoarea verde şi să traversezi, iar şi iar, învârtindu-te aşa mereu, până i-ai fi învăţat fiecare secundă şi ai fi putut traversa şi cu ochii închişi, şi în somn. Semaforul gratuit. Patru semafoare cu numărătoare inversă pentru patru străzi pustii; opt semafoare cu omuleţi verzi mergând şi roşii stând pentru opt trotuare pustii, privindu-se două câte două cu ochiul-bulină-ciclopică de culoare roşie-alternativ-verde.

Seara ne-am plimbat prin împrejurimi, pe fermecătoare străduţe goale, cu case, cum n-aş fi crezut că voi vedea vreodată într-un oraş chinezesc. Şi de peste mai toate gardurile se revărsau pe lângă tine, în cascade, tufe bogate de trandafiri, tu uitându-te la ei de jos în sus. Şi în curţi, printre gard, se vedeau tot tufe înalte, înflorite alb. Garduri vii de roze care primiseră, firesc, căsuţe şi curţi pe măsură. Trandafiri de început de mai, la lăsarea serii. Nanjing este – aveau să ne convingă astfel de cascade şi tufe care ne împresurau peste tot în zilele următoare – un oraş al trandafirilor. Şi nu crescuţi de oameni ca să fie frumoşi şi dependenţi de aceştia, ci trandafiri autonomi, care cresc singuri şi doar pentru că sunt trandafiri. Peste tot, neîngrădiţi, dând impresia că oraşul le aparţine. Răsar unde nu te-aştepţi, făcându-te să crezi că nu sunt plantaţi acolo cu scop, ci că oraşul s-a construit în jurul lor.

Am ajuns la un lac cu poduri şi cu multe lumini. Au chinezii o slăbiciune pentru jocuri de lumini colorate. Doar că nu numai podurile erau luminate impresionant, ci şi lacului îi dădea târcoale o dâră de lumină în culori schimbătoare, ca să-l înfrumuseţeze. M-am grăbit să găsesc aleea care, de obicei, însoţeşte marginea oricărei ape chinezeşti. Un podeţ cam maiestuos se arcuia promiţător la intrare, dar nu ducea decât la un fel de chioşc luminat brutal de neoane şi la o bucată de pământ cu iarbă unde te puteai aşeza sub o salcie, de n-ar fi fost lumina scormonitoare a neoanelor. Ai fi dat ocol apei, dar pe mal se construiseră case albe cu vedere la lac şi nu voiau să-l împartă cu nimeni. Noroc că totul e mare în China, trebuie doar să cauţi, totceţidoreşti te va găsi. Aveam să mai şerpuim printre trandafiri cu străzi până să ajungem la alte poduri luminate peste continuarea lacului. Cu promenadă pe marginea apei şi cu adolescenţi chinezi încântaţi că văd străini, rugându-ne să facem poze cu ei.

Am ajuns la un mausoleu, părea că dacă nu vrem să mergem noi la vreunul, tot ne iese-n cale cumva. Construit pe trei niveluri, cu scări cu balustrade albe, clasice, un masiv de piatră luminată solemn, cu o sculptură neînţeleasă în vârf şi senzaţia de casapoporului. Mulţi chinezi vesperali şi veseli pe scări şi pe toate nivelurile, în lumina aceea prea puternică pentru armonia întunericului din jur. Şi nelipsitele mirese, pozându-se nocturn şi neînţeles cu sculptura. În jur, multe zmeie de zi profitau de lumina mausoleului şi de vântul serii. Mai departe, în întuneric, am văzut pentru prima dată zmeie cu lumini, mari şi negre păsări de noapte.

În dimineaţa următoare, maşina era din nou eviscerată pe marginea străzii. Sau poate era altă maşină. Dar aceiaşi trei mecanici, mai mult de câteva ore, mai mult de o zi.

Prin Nanjing, la fereastra plimbătoare

A doua zi: Punga cu muşte şi fluturii plastifiaţi Una dintre străzile care duceau la semaforul gratuit se numea Food Street şi avea pe o parte, de la un capăt la altul, o clădire lungă. Numai cu restaurante, nouă, dar pe alocuri în demolare-renovare-transformare, cu vădite pretenţii, dar cam sfioasă, neavând cui să-şi arate nurii în pustiul ăsta. Intrăm într-un restaurant mare şi matinal de gol. E ora la care angajaţii sunt aliniaţi în faţa restaurantului, să-şi înceapă ziua cu o scurtă şedinţă sub razele soarelui. Şefa-ospătăriţă stă cu spatele la stradă şi vorbeşte şirului de uniforme aşezate în ordinea funcţiilor. Nu aud cum le vorbeşte, eu stau la masă în vitrina restaurantului şi-i urmăresc prin perdea, dar văd cum încearcă să fie severă, însă ochii îi zâmbesc. În partea a doua a adunării culinare de dimineaţă se aliniază şirul de bucătari cu ajutoarele lor, în ordinea înălţimii bonetelor albe. Le vorbeşte cea mai înaltă bonetă de bucătar, cu nişte înflorituri de şef în vârf. La sfârşitul şedinţei participanţii strigă scurt un amestec de “Să traiţi!”, felicitări, autoîncurajări şi îşi exprimă firesc buna dispoziţie de sedinţă cu câteva bătăi din palme. Aveam să înţelegem a doua zi că acest ritual se repetă după-amiaza. Să treci pe o stradă pustie şi să vezi bucătari cu bonete înşiruiţi, încheind cu entuziasm şedinţa. La Shanghai strada nu e niciodată pustie când se ţine şedinţa culinară, încât şirul alb de bucătari are parcă alt rost cu mulţimea de trecători – spectatori involuntari – pe lângă ei pe trotuar şi cu maşinile încurcate printre biciclete în strada aglomerată. Din când în când mă gândesc cum se aliniază ei de două ori în fiecare zi, pe trotuarul străzii pustii, fără ca cineva să-i zărească măcar, fără ca ei înşişi să se vadă, doar cu semaforul urmărindu-i de departe; chiar acum, când scriu despre ei, e vremea pentru a doua înşiruire a zilei.

Pe când mâncărurile începeau să vină, una dintre chelneriţe a ajuns cu campania de prins muştele din restaurant la cele câteva care bâzâiau la fereastra lângă care aveam masa. S-a întins peste masă, le-a vânat cu o paletă după perdea. Le-a închis bine într-o pungă în care se mai agitau câteva bâzâitoare negre, printre altele nemaibâzâitoare. Mi-am amintit de fâşiile lipicioase atârnate de tavan, negre de muşte amuţite. Bzz-bzz.
Şi tot asta era şi ora la care restaurantul lua masa. Şi-au pregătit trei dintre cele mai mari mese, au pus în mijloc largi vase comune cu mâncare şi şi-a adus fiecare castronul cu orez. N-au lipsit bonetele albe ale bucătarilor. Gălăgioşi şi veseli, mâncând foarte repede, ne priveau amuzându-se pe limba lor; ne uitam şi noi, minunându-ne în graiul nostru.

Am plecat la întâmplare prin oraş, ne-a oprit o cetate-poartă de apărare. Era ca alte locuri-atracţie, pusă sub o lupă care idilizează şi măreşte grotesc, înscenată. Ritmată de un spectacol de muzică. Cu prea mulţi vizitatori, care se holbeză la imaginea care i-a fost creată ca să nu mai vezi locul aşa cum (mai) este. Cu filmuleţe care prezintă elogios istoria oraşului, decupată cu atenţie, încât să reiasă superlativ măreţia şi importanţa capitală a locului, cum nici n-ar fi visat cetatea că va avea. De parcă nu-i de ajuns să te uiţi la zidurile de piatră înălţate cu sute de ani în urmă, să te miri cum se construia atunci, cât de ingenioase sunt porţile de piatră care se închideau vertical în capul năvălitorilor, bum!, să te gândeşti că acolo s-au dat lupte şi să simţi tumultul. Trebuie să-ţi arate ei într-un desen animat cum intrau lăncile în oameni şi cât de tare ţipau când năvăleau, aaah!!! Imaginea asta o iau cu ei cetăţenii temporari ai zidurilor, multiplicată în miniatură într-o gamă variată de suveniruri, bună de îmbrăcat, pus pe cap, pe frigider sau pe dulap. Între ziduri, pentru că nu mai năvăleau acum duşmani, era loc şi timp pentru două grădiniţe cu multe-multe plante în glastre. De pe cetate, de unde înainte ploua cu săgeţi, ai o privelişte largă a oraşului, căci încă e o poziţie strategică. Vedem un parc mare cu pagodă, arătăm cu degetul, cum arătau şi păzitorii cetăţii când vedeau ceva în depărtare.

Parcul mare cu pagodă era amenajat labirintic&exotic; aglomerat, ca mai toate parcurile chinezeşti. Ne-am întins pe iarbă lângă o fântână arteziană şi am citit. Pagoda putea să mai aştepte. Căci nu alergând de la un obiectiv la altul şi punându-l sub lupa scormonitoare de mistere îmi place să vizitez un oraş, ci oprindu-mă aşa în câte un loc şi făcând lucruri obişnuite, ca şi cum aş face asta în fiecare zi, lăsând acolo câteva gânduri, luând câteva stări. Să-ţi pretinzi că locuieşti în acest oraş, să fie casa ta pentru câteva zile, să-i simţi obişnuitul pe o străduţă anonimă. Să-i găseşti feţele informale şi ne-jucate, să-l vizitezi în locurile nepregătite pentru ochii turistici.

După câteva ore ne-am luat lupele şi am mers la pagodă. Era o pagodă-magazin, vizitatorii erau mai bucuroşi decât în alte pagode, mai ales că la etaj erau câteva mese unde puteai lua şi o gustărică. Se vindeau suveniruri pentru cei care vor să ia China la pachet. Pentru cei care vor să-şi amintească de China vie, se vindeau fluturi. Frumos coloraţi, morţi. Prinşi în plastic transparent în formă de frunză, semn de carte, semn de orice, îmi explică vânzătoarea şi îmi face o demonstraţie cum se pune fluturele în carte şi cât de frumos se vede când o deschizi. Alţi fluturi, de toate cele mai frumoase culorile, muriseră întru confecţionarea unor medalioane. Avea şi vânzătoarea, pentru marketing, un fluture galben aşezat cu forţa la gâtul ei. Să-ţi pui în carte un fluture mort. Să deschizi cartea, fluturele în plasticul lui transparent arată ca şi cum l-ai fi prins aşa cu cartea şi l-ai fi presat. Să porţi la gât cadavrul colorat al unui fluture. Să vânezi fluturi, bijuterii, ca să-i plastifiezi. Să-ţi faci fluturii accesorii colorate, să-i ţii aproape, căci poate nu mai ai timp să-i vezi zburând. M-am întrebat dacă şi muştele de restaurant prinse în pungă erau tot pentru plastifiere, semn de carte de bucate. Mi-am cumpărat cercei mici de metal, în formă de fluture. Ia uite ce frumos se leagănă fluturii metalici, îmi arată vânzătoarea.

Prin Nanjing, la fereastra plimbătoare

A treia zi: Jungla îngrădită şi fereastra plimbătoare Urmând verdele, am ajuns la un munte-parc. Am urcat cu telescaunul, apoi pe jos, până la ceea ce părea să fie unul dintre vârfuri. Mulţi chinezi aleseseră să sărbătorească aici ziua muncii. Într-un urcuş cu fuste, tocuri şi umbrele dantelate, ca la promenadă, căci erau scări până sus. Se mai opreau să-şi cumpere tăiţei, să-i mănânce pe vreo stâncă şi apoi să arunce ambalajele în jur; erau coşuri de gunoi, dar erau şi măturători. În vârf, pac!, poze-poze şi înapoi. Dar muntele de-abia începuse, mai era încă mult verde de parcurs, aşa că ne-am continuat drumul în coborâş-urcuş. Am ajuns repede la un drum pustiu, căci aici nu ajungeau scările, nici telescaunul. Doar câţiva biciclişti de munte. Să nu mai auzi oameni gălăgioşi, nici zgomotele maşinilor, nici urletele industriale ale oraşului. Drumul şi pădurea erau amenajate astfel încât să-ţi fie clar pe unde trebuie să mergi şi să nu-i încurajeze pe aventuroşi. (Nu că ar fi chinezii prea, ei de altfel nici nu înţeleg ce rost are să mergi cu cortul, ce, nu poţi să dormi la hotel!?) Gardul semiînalt de piatră îţi dă senzaţia că nu prea ai libertatea să mergi unde vrei, deşi tare mult ai lua-o de-a dreptul prin pădure. Şi am luat-o.

Să experimentezi o pădure asiatică, încâlcită misterios şi tropical, fără nicio potecă, are pentru tine semnificaţia unei adevărate jungle, doar pentru că n-ai mai trecut printre plante şi arbuşti atât de dese. Simţi că pătrunzi într-un teritoriu neumblat şi autosuficient, că trebuie să ai o anumită atitudine ca să nu-i tulburi armonia. Pare că restul oraşului e îngrădit şi aici e libertate. Când am ieşit din petecul de sălbăticie înapoi la drumul amenajat am auzit din nou zgomotele oraşului apropiindu-se încet, făcând trecerea de la liniştea verde la gălăgia artificială. Ore întregi de urcând şi coborând, şi la capătul coborâşului un lac. Murdar, dar lac în pădure, şi cu pescar solitar. Îşi lăsase scuterul undeva departe şi stătea pe scăunel cu spatele la oraş. Să ai un munte cu lac în mijlocul oraşului. A fost o cură de verde binevenită, la întoarcerea în Shanghai pădurea de zgârie-nori a fost o vreme mai… translucidă.

Pentru un transport în comun mai eficient, în Nanjing erau multe autobuze cu etaj. Porţie dublă de chinezi. De departe, par nişte melci cu cochilie. Nişte melci cam vitezomani, căci merg foarte repede. Opreşte un autobuz-melc-vitezoman, ne înghesuim şi noi cu chinezii. Ne grăbim să mergem la etaj, ce bine, locurile din faţă nu sunt ocupate. E o fereastră mare cât tot peretele-cochilie, vezi tot oraşul de la înălţime. Iar curbele se simt mai fain la etaj. Aici, sus, începi să simţi că autobuzul nu mai există, parcă s-a desprins etajul-cochilie de parterul-melc. Nu mai este decât scaunul tău, la fereastra plimbătoare. Iar tu eşti doar ochi. Îmi pun picioarele pe pervazul scund şi încep să zbor. Atât, doar încep. Toată plimbarea etajată e ca un început prelung de zbor nu mai sus de înălţimea a două niveluri pe roţi. Iar seara, când formele lucrurilor se estompează, când nu mai vezi solul şi nu mai vezi departe, te simţi şi mai sus, ţi se pare şi mai mult că zbori, te-ai plimba aşa prin tot oraşul.

Când te apropii de centru, simţi că aluneci printr-un tunel rotitor de lumini colorate. În miezul acela colcăitor numai cu pasul se poate ajunge. Cobori ca să te amesteci cu luminile şi zgomotele în mulţimea nocturnă. Pe ce-a mai rămas din arhitectura tradiţională (şi unde n-a rămas au mai construit, şi mai tradiţională) au altoit ostentativ, îngrămădite, simboluri. Dragoni uriaşi, luminoşi, cópii mărite de vase chinezeşti, dar nu de lut, ci de lumini colorate. Sau clădirile vechi au devenit, tradiţional chinezeşte, magazine de suveniruri. La lumina zilei vezi canalele curgând sincer, când pline de farmec, când mizere. Dar întunericul maschează realitatea diurnă, iar luminile cosmetizează întunericul. Seara canalele arată numai ce vor ei să arate, nu mai sunt decât oglinzi pentru nebunia luminoasă, scene pentru o realitate secundă, jucată, şi cutii de rezonanţă pentru cântece. De la distanţă vezi în întuneric forma de lumină a bărcilor, fiecărui pod i se caţără pe onduleuri liane luminate colorat. E o atmosferă de bâlci-show sino-lasvegasian, dar oamenii se simt bine, respiră înghit emană lumini şi muzici.

Şi mai înghit ceva. Din toate părţile, de la prăvălii-barbecue mai mult sau mai puţin improvizate, se aud sfârâituri, fum&aburul aduce miresme, beţişoare pe care stau înfipte carne peşte legume caracatiţe şi alte bucăţi de vieţuitoare terestre şi acvatice îşi aşteaptă clienţii pentru a fi puse la fript. Sfâr, sfâr! Ici-colo porumb fiert, fructe, felii de pepene. Cu o nucă de cocos cu pai într-o mână şi o felie de ananas pe băţ în alta, şerpuiesc şi eu în haloul-meu-roi de raze şi sunete printre chinezi în sărbătoare, mă ciocnesc surd şi elastic de halourile altora, totul devine lin, căci şi vânzătorii care-şi întind marfa pe jos, la picioarele tale, şi bicicletele au aura lor protectoare. Poze de la George

Prăvălia cu unghii

pentru sora mea, Florenţa

O măsuţă cu două scaune de o parte şi alte două de cealaltă parte, în antreul unui supermarket, la două niveluri sub pământ. Aceasta este prăvălia cu unghii. Mă aşez pe unul dintre scaunele cumpărătorilor, metroul duduie din când în când foarte aproape, ca să nu uiţi unde te afli. Mă întâmpină o chinezoaică drăguţă, cu ochi vii şi unghii moarte. Are mustăcioară mică, neagră, şi un zâmbet nevinovat sub ea. Sunt surprinsă că vorbeşte engleză. Are douăzeci şi doi, familia ei e departe, e de numai trei luni în Shanghai şi unghiereşte aici, sub pământ, douăsprezece pe zi, şapte pe săptămână. Discuţia e când veselă, când stingherită, când întreruptă de foenul care usucă unghii. Mă abţin să-i corectez engleza, ca să nu tulbur cursul discuţiei. Îmi traduce în engleză admiraţia colegelor ei pentru unghiile mele neasiatice. Are mîini micuţe şi blânde. Să-ţi ţină aşa un strain mâinile în mâinile sale peste o masă.

Începe să-mi recomande să vin regulat aici, la prăvălia cu unghii de sub pământ, să-mi uniformizez unghiile. Mă las descusută, spun tot, şi cât de departe locuiesc de masa aia, şi cât de des vin la cumpărături subterane. Numai ca s-o aud vorbind, ca să mai aflu ce se ascunde dincolo de ochii oblici ai micuţei unghierese. Şi, când crede că sunt destul de pregătită, îmi face oferta, îmi prezintă calculul învăţat şi-mi introduce cardul. REDUCERE la unghii. Accept, şi cu gândul că voi mai avea ocazia să mai vorbesc cu fata asta, să aflu lucruri pe care le pot numai bănui, să mă obişnuiesc să-mi ţină un strain mâinile în mâinile sale. Când în sfârşit accept, e foarte bucuroasă. Mă fac că nu observ semnele prin care îşi comunică succesul colegelor unghierese. O sumă mică pentru mine este o realizare mare pentru aceste fete subpământene, ale caror unghii ies la suprafaţă doar noaptea. A fost prima şi ultima discuţie cu micuţa unghiereasă chineză, alte străine îmi ţin acum mâinile în mâinile lor peste masa-salon. Mi-au trebuit vreo trei unghişedinţe ca să înţeleg că lucrează acum în altă parte. Am uitat să întreb dacă tot sub pământ.

Salonul se întinde de la un răftuleţ la celălalt. Tot felul de sticluţe cu soluţii, oje de culori inventate special, chestii minuscule indispensabile comerţului cu unghii. O întreagă industrie se ascunde în spatele unghiilor. Pe plastice rotunde sunt prinse culorile disponibile, unghii false vopsite, ca nişte mâini rotunde cu câte douăzeci de unghii individualizate. Iei în mâini mâinile acestea rotunde de plastic, le studiezi cu atenţie ca să-ţi alegi culoarea. Pe un panouaş sunt expuse modele de unghii false. Treizeci şi cinci de modele, cu până la patru variante pentru fiecare. Varianta unu: fundiţa la vârf, inimioara la bază. Varianta doi: invers. Multicolore, cu sclipici, cu pietricele. Cu fluturaşi, cu floricele, cu căpşuni, cu I-inimioară-you, cu vreo faţă zâmbăreţă. Mă sperie, mai tare decât nişte unghii de vrăjitoare. De fiecare dată mă uit la ele hipnotizată, încep să le ştiu pe dinafară. Aşadar unii oameni în asta fac carieră, în unghii. Să fii designer de unghii. Creator de unghii. Căci fiecare model încearcă să aibă personalitatea sa, desigur.

Mă uit absorbită la operaţiunea care se desfăşoară în cealaltă jumătate a prăvăliei cu unghii. O chinezoaică fără unghii vrea să-şi cumpere. Ca să ai unghii noi, cele vechi trebuie să fie anihilate. Pe ele se vor altoi cele noi, mai adevărate şi mai frumoase, de plastic. Unghiereasa de serviciu îi tăiase vechile unghii din carne iar acum i le subţiază, i le râcâie cu ceva. Să-ţi raşchetezi unghiile. Arată ca şi cum ar fi fost atacate de substanţe chimice. Apoi le dă cu o soluţie care să le facă mai receptive la unghiile adăugate, cu infinită atenţie, doza de strop potrivită pentru mărimea fiecărei unghii. Îi aplică un fel de unghii de hârtie în prelungirea fostelor, suport pentru unghiile care se vor construi. Cu o pensulă îi întinde bine o soluţie transparentă pe fiecare fostă-unghie-reală-continuată-cu-o-unghie-de-hârtie. Are un miros greu de suportat, chiar şi pentru unghii. Unghiereasa îşi pune o mască, să nu inhaleze unghiile chimice lichide, eu mă uit în jur să văd dacă vaporii ăia nu mănâncă deja din lucruri. În scurt timp, soluţia se întăreşte şi se transformă în unghiile lungi visate. Par aproape reale. Acum i le pileşte ca pe nişte unghii adevărate. Cam livide, dar după ce sunt colorate cu ojă par mai pline de viaţă. Degete cu proteze de plastic colorat.

După ce soluţia chimică ajunsă la statutul de unghii pleacă împreună cu stăpâna, fericită că noile ei unghii false par mai reale ca oricând, uite, îi arată iubitului ei care venise să o ţină de mânuţă, dar nu se mai putea... Aşadar după, unghiereasa-şefă, artista acestui aşezământ de vreo doi metri pătraţi, a scos din dulăpior din cutie din punguţă din pliculeţ nişte unghii de plastic perfect reale, le-a fixat prin lipire de un suport pe care-l ţinea cu pricepere în mână şi a început să le vopsească încet, cu atenţie şi răbdare. De două ori. Mutându-le dintr-o parte în alta, în funcţie de etapa în care ajunsese procesul, respectând ritualic paşii unei metode perfecţionate douăsprezece ore pe zi, şapte zile pe săptămână, la lumina perfect reală a neonului. Urmăream fascinată mişcarea MOV a pensulei în sus şi în jos. Apoi le-a uscat conştiincios cu un foen, părea să fie momentul-cheie pentru reuşita aducerii la viaţă a unghiilor moarte. Cu o pensulă foarte subţire, uimitor delicată şi precisă, a început să deseneze floricele ROZ şi liniuţe ondulate suav. Mă moleşea, mă îndulcea spectacolul creaţiei pensulate. Totul se anula, războaie, boli, cutremure, incendii, inundaţii, zgârie-nori, vegetaţie şi faună, religii, ştiinţe şi arte, suflet (trup nu). Televizorul. Mi se ştersese toată arhiva de cugetări proprii, interioritatea mea era contestată de importanţa acestui act, universul se reducea la bucăţica de unghie de plastic pe cale să devină unghie de plastic pictată.
Când au fost gata păreau atât de vii încât mi s-a părut că merg pe măsuţa-salon, că vin spre mine pe vârfurile degetelor lor de unghii, vrând să mi se implanteze în locul actualelor ocupante ale vârfurilor degetelor mele, adevărate şi paşnice, dar atât de reale încât nemaiinteresante.

Mi-am dat seama că operele unghiereşti expuse pe panoul-unghie-mai-mare nu erau nişte simple plastice de duzină, imprimate pe bandă rulantă de vreo maşină de pictat, cópii, produse în serie. Erau unicate, fiecare era rezultatul unei priviri, al unei mişcări irepetabile a pensulei de către o mână, al unui moment distinct. Mă întreb câte unghii false pictate se nasc acum.

Pictură pe unghii.
Să ai pe unghii mici tablouaşe, o întreagă expoziţie, peisaje, natură moartă; gravuri şi pirogravuri, sculpturi, desene în cărbune sau în petrol, origami, traforaj, tatuaje, jocuri de lumini; poza iubitului, chipurile duşmanilor, fotografiile fiului tău la diferite vârste, portretul bunicului, întregul arbore genealogic; Michael Jackson, Che Guevara, marele-cât-o-unghie-Mutu (dar, atenţie, neapărat să i se vadă aluniţa), toată echipa Steaua; citatul preferat dintr-o carte, spoturi publicitare. Sau poţi să le laşi să crească ascetic, să le rulezi în interior, în exterior sau spiralat, să le împleteşti în trei. În preajma sărbătorilor poţi să-ţi pictezi pe unghii nişte icoane, nişte colinde, nişte ouă roşii. Primăvara ghocei, vara plaje, toamna frunze uscate şi mere-pere-în-panere, iarna oameni de zăpadă dându-se cu sania. Eu mi-aş desena zgârie-norii. Pe tot corpul, şi prin interior.

Cu pietricele colorate şi sclipicioase de plastic, cu strasuri, cu flori minuscule încrustate. Aşa devin unghiile tridimensionale. Dar şi fluturaşii şi floricelele desenate ar putea deveni tridimensionale. Să-ţi fluture câte un lepidopter pe fiecare unghie, să-ţi înflorească aşa câte un trandafir, ca să aibă şi fluturele pe ce să stea. La cerere, se pun şi spini. De ziua ta, câte un tort, cu lumânări arzând. Dacă-ţi place natura, poţi comanda câte un copăcel minuscul pe fiecare unghie, cu tot cu faună. Din douăzeci de copaci faci un părculeţ. Portabil. Iarna poţi încerca varianta brad de crăciun. Un munte, o stâncă, un pârâu, şi nici nu le mai duci dorul. Eu aş face să-mi crească pe unghii zgârie-nori în miniatură, cu lumini colorate, deci va să fie noapte pe unghiile mele. La ce te gândeşti la un moment dat, aia să-ţi crească pe unghii!

Să-ţi scoţi unghiile din carne şi să le laşi la prăvălie, să ţi le taie-vopsească-revigoreze-distreze, să le iei a doua zi şi să ţi le aplici la loc. Sau să ai unghii de schimb, mai bine să ai mâinile cu totul de schimb. Sau o sosie, pe care să o laşi la epilat-coafat-unghiat-visat şi să te schimbi pe tine cu sosia ta fresh imediat ce ţi-a mai murit o celulă din piele, când ţi s-a mai despicat un fir de păr. De PĂR. Să mergi la o maşinărie manichiuristă, pe care să o programezi lungime formă model culoare, în care să-ţi bagi mâinile şi să-ţi scoţi unghiile cosmetizate. Automate de unghii.

De fiecare dată când îmi duc unghiile la ajustat, unghieresele arată spre panouaş (cred că observă că nu-mi mai iau ochii) şi mă întreabă dacă nu vreau nişte unghii mai pline de viaţă. Eu mă uit la plasticele colorate ademenitor şi respingător în acelaşi timp, mă uit apoi la unghiile mele şi mă hotărăsc că le mai păstrez. Mi-e teamă că, odată ajunse pe degetele mele, unghiile de plastic mi-ar intra în carne, ar începe să crească şi n-ar mai putea fi alungate, ar hotărî singure – unghii cu personalitate – când şi cum să-şi schimbe modelul şi culoarea. Floricele, inimioare, fundiţe, pietricele, fluturaşi.

Poiana cu zmeie

Andreei

În ziua aceea, zgârie-norii mă observau atent prin fereastra mea cât peretele. Eu nu observam nimic de la înălţimea mea de etaj 13, era un moment din acelea în care lumina preaplină, coaptă a soarelui matur de după-amiază înmoaie totul şi opreşte timpul. Părculeţul era încremenit, iar vântul îl făcea să pară şi mai pustiu. Atunci, deodată, a apărut în dreptul ferestrei o pasăre mare şi colorată. Avea coadă lungă şi mă privea cu colţul ochiului. Apoi am văzut că vietatea era doar în trecere, se înălţa tot mai sus şi era legată printr-un fir de pământ. Am urmărit firul cu privirea, ducea la omul păsării, un chinez bătrân. Acesta trebuie să fie un zmeu, mi-am zis. Feng zheng. Când am vrut să-l văd mai bine, era deja prea sus, singurul lucru viu în Shanghaiul amorţit.

De atunci, în fiecare zi, aşteptam la fereastră, după perdeaua-ascunzătoare de soare, să mai apară omuleţul cu pasărea sa, legaţi printr-un fir, şi în jurul lor vântul. O pasăre care învaţă să zboare din nou, de fiecare dată. Ca să înalţe zmeul, chinezul îl aşază pe un tufiş şi se îndepărtează, apoi aleargă trăgând brusc sfoara. Caută curenţii de aer care să-i înalţe pasărea fantastică, eu mă plimb dintr-o cameră în alta ca să-l văd mai bine. De mai multe ori cade şi câţiva copii se agită entuziasmaţi în jurul zmeului mai mare decât ei. Întind îndrăzneţi mâna şi îl ating, acum că e la pamânt, neputincios. Când în sfârşit îşi ia zborul, se înalţă mai sus decât norii şi decât clădirile înalte care-i zgârie. Când îl coboară, zmeul se apropie lent de pământ şi se aşază pe braţul omului, ca o pasăre dresată.

De atunci mă uit mereu după chestiile colorate care zboară printre gri-verde-albastrul zgârie-norilor şi mă întreb cine e la capătul terestru al firului. La orice oră, chiar şi la opt dimineaţa, dar mai ales în week-end vezi bărbaţii reci şi serioşi ai Chinei exteriorizându-se prin câte un zmeu. Noaptea se înalţă zmeie luminate. Păsări de noapte, mai mari decât cele de zi, cu multe lumini, organizate în jocuri colorate, ritmate şi schimbătoare, zici că sunt ozn-uri. Zmeiele zboară în China de peste două mii de ani, se spune că aici au zburat pentru prima dată, din mătase şi bambus. Acum sunt doar de fâş şi plastic. Dragoni, fluturi, păsări, feţe zâmbăreţe sau măşti fioroase, mascotele de la jocurile olimpice sau de la Expo 2010. Sau triunghiuri colorate şi atât. Peşti. Astea mă uimesc cel mai mult. Peşti zburători îşi flutură solzii în vânt. Prin parcuri, prin pieţe şi piaţete, de pe clădiri, de pe poduri, pe deasupra apei, în orice loc mai larg vezi zmeie zburând. După ce au desfiinţat parculeţul, am văzut din când în când un zmeu zburând alături, dintr-un fost cartier cu case vechi, actual maidan cu dărâmături nivelate şi cărări, viitor şantier de zgârie-nori.

În unele parcuri ai voie să înalţi zmeie, în altele nu ai voie, dar tot le înalţi. Sunt însă parcuri în care uniforme cu fluier şi cu şapcă păzesc cerul de petecele de culoare zburătoare. Cu coadă. Interzis a tulbura cromatica liniştită a parcului cu aceste culori zgomotoase, cu umbra lor. Şi dansatoare. Zmeiele pot fi obraznice, dau din coadă. Dau din aripi, zâmbesc. Le distrag vizitatorilor atenţia de la viaţa lor cotidiană de locuitori ai centrului select şi conformist al metropolei. Nişte bucăţi de temporar jucăuş care sfidează verticalii sobri făcuţi să pară veşnici, înalţându-se mai sus decât ei. Îi fac pe oameni să se mai uite din când în când şi mai sus de zgârie-nori, să le aducă aminte că există cer şi tot restul.

Nu îndrăzneam să-mi cumpăr, mi se părea că zmeiele sunt numai pentru chinezi. Dar în ziua aceea, toată lume intra în parcul-pădure cu câte un zmeu atârnând pe umăr. Peste tot se vindeau, iar una dintre pravăliile ambulante de zmeie le întinsese pe vreo douăzeci de metri de gard. Toate mărimile, formele şi culorile, un spectacolul care atrage instantaneu. Mi-am ales un zmeuţ în multe culori şi cu coadă, am negociat preţul cum se cuvine şi am intrat în Forest Park cu un fel de mândrie. În scurt timp am ajuns într-o poiană cu zmeie. Atunci chinezii mi-au devenit dragi pentru a treia oară (prima dată pentru că merg mult pe bicicletă, chiar şi prin ploaie; a doua oară pentru că fac exerciţii dimineaţa), şi mai mult decât înainte, căci acum e vorba de o activitate fără finalitate practică. Pe cea mai mare pajişte a parcului, zeci de chinezi cu gurile căscate şi cu ochii înveseliţi spre cer, fiecare zburându-şi zmeul său, zmeul familiei, la diferite grade de înălţime. N-ai crede că demult zmeiele purtau pe aripile lor mesaje militare.

Ştii că vântul e perfect pentru zmeu atunci când îţi zboară din mână, un rebel cuminţit, legat de tine prin firul fără de care nu s-ar putea înălţa. Alteori trebuie să negociezi cu vântul. Îţi place să alergi cu zmeul pe pajişte până îşi ia zborul. Să-i priveşti pe ceilalţi poienari cum îşi plimbă păsările în toate direcţiile, să alergi cu grijă printre ei (da, până şi aici trebuie să înveţi reguli de circulaţie specifice). Să stai pe iarbă, la umbră, la fel ca ceilalţi, să laşi zmeul să zboare cât vrea. Nu înţelegi de ce te simţi aşa, suspectezi o legătură de la suflet la aripi între tine şi vietatea de la celălalt capăt, nu mai ştii cine e omul şi cine e zmeul, te simţi terestru şi aerian în acelaşi timp. Se înălţă zmeul la sute de metri, până-n fundul cerului, abia-l mai vezi, îl confunzi cu păsările. Se lasă să zburde în voie printre alte zmeie, apoi se cheamă pe pământ cu răbdare şi delicateţe, pe nesimţite se aduce zmeul înapoi. Se roteşte mânerul rolei zeci de minute, lent, ca şi cum ai trage cu greu un peşte mare prins în undiţă. La aterizare trebuie să-l aperi cu grijă de copacii care mănâncă zmeie. Stau la pândă să le prindă, îşi întind crengile ameninţător când vreo zburătoare colorată e dusă de vânt prin preajmă. Le place să le înhaţe, să se împodobească în culorile lor, să-şi înveselească verdele cu zmeie captive, ca nişte pomi de crăciun tropicali.

Dar zmeul meu preferat e altfel (v. foto sus). Are forma unui zmeu minuscul de hîrtie, cu beţişoare de lemn, multiplicat de câteva zeci de ori. Fiecare zmeu în miniatură e prins de următorul printr-un fir, formînd un lanţ de vreo cincisprezece metri. Pare un dragon zburător, cum se ondulează în vânt cu porţiunile lui de culori diferite. Zmeul clasic zboară la înălţime, zmeului dragon îi place mai aproape de pământ şi de omul său. Unul se mişcă pe verticală, celălalt pe orizontală, ţi-l prinzi de mână şi îl plimbi pe plajă. Sfoara e scurtă, jumătate de metru de la mâna ta până la primul zmeuţ din şir, simţi mişcările dragonului de hârtie în vânt, aproape te ondulează şi pe tine. Îl plimbi ca pe câine, doar că nu e pe pământ, e în aer, zboară, când bate vântul mai tare e aproape vertical, se ridică pe lângă tine, dereglându-ţi puţin percepţia spaţiului.

Zmeiele au nevoie să fie zmeie cel puţin o dată pe săptămână. Se împachetează cuminţi la sfârşit, de fiecare dată, şi dorm cu vise până la zborul următor. Mă întreb cum ar fi dacă într-o zi ar fi înălţate toate zmeiele din Shanghai. Eu am patru. (Poze)

Labirintul duty-free

Acesta nu este un aeroport.

Încă de la transfer desk simţi că nu miroase ca alte aeroporturi prin care-ai mai fost. Mergi pe culoare aşteptând să ajungi la o sală mai largă, la ceva care să semene cât de cât cu un aeroport. Te învârteşti de câteva ori până îţi dai seama că nu, e doar un labirint spiralat printre magazine. Ameţeşti. Aeroportul din Moscova este un mall, în care pasagerii avioanelor sunt doar toleraţi. Se lăbărţează obscene magazinele sclipicioase defirma şi denefirmă. Noi, călătorii, umblăm ca nişte şoareci năuci într-un labirint de prăvălii de parfumuri-ţigări-băuturi şi alte chestii şoriceşti. Prăvăliile agresiv lucioase ocupă mai mult spaţiu decât au pasagerii pentru circulat şi aşteptat. Se lăfăie indecent pe spaţii generoase, în timp ce umblaţii şi nedormiţii stau pe scări, dacă mai găsesc loc şi acolo, deşi nu e un aeroport aglomerat. Sunt, în schimb, mai multe cafenele şi restaurante. În tot terminalul ăsta sunt mai puţine scaune decât la o singură poartă a aeroportului din Shanghai. Vezi multe scaune libere dincolo de peretele de sticlă, dar ca să poţi merge acolo trebuie să fii scanat mai întâi, iar asta nu se face decât cu puţin înainte de îmbarcare. Deci, da, sunt ceva scaune, dar aeroportul a fost astfel de-construit încât le vezi, dar nu poţi ajunge la ele. Aici e ca la piaţă, aici sunt tarabele cu duty-free, trebuie să cumperi, nu să te odihneşti sau să citeşti. Neavând unde să stai, unde să te uiţi, te eliberezi într-o prăvălie de firmă. DE FIRMĂ. E un labirint de prins şoarecii în cursa free. Că tocmai când credeai că ţii drumul drept, te trezeşti într-un shop. Shoc. Îţi ies în cale, te trag de mână.

La un moment dat labirintul se lărgeşte, îţi dă speranţe că se continuă cu ceva mai larg. Oamenii cred că în sfârşit au găsit aeroportul. Călătorii zburători înaintează, unii aşteptând noi duty-free-uri, alţii doar nişte scaune sau nişte scări pe care să-şi pună fundul. Dar se termină acolo brusc, ca un ciot, şi niciun semn nu indică asta. Oamenii se întorc să-şi continuie pelerinajul prin lăcaşurile de shopping, pentru o mântuire temporară. Mă uit în sus la tavanul care pare neobişnuit de înalt pentru spaţiul acesta strâmt, să văd dacă nu cumva ne analizează cineva, poate fac teste, să vadă cum reacţionează oamenii-şoareci.

Proba cea mai grea în labirint este să treci de security check. Îcăperile de security check se ivesc timide, înghesuite între magazine, ca nişte anexe improvizate. Cozile se întind pe culoarul îngust, printre intrările shop-urilor. Când dai de prima, nu înţelegi că e o coadă, crezi că e doar trafic aglomerat în labirint, te opreşti. Apoi înţelegi că acolo se aşteaptă, stai şi tu cuminte la rând, mai ales că de unde eşti nu se vede că s-ar continua culoarul; durează ceva până te prinzi pentru ce se aşteaptă, aaah, nu e aşteptarea ta, pleci mai departe, dacă ai pe unde să te strecori. La fiecare cotitură mai dai peste una la fel, te opreşti aşa dintr-o coadă în alta, dar te obişnuieşti cu starea de perplexitate când vezi că şi alţi oameni sunt la fel de dezorientaţi. Totul e strâmt, aglomerat, nu te poţi uita decât în sus, la tavanul înalt. Acolo încă n-au pus magazine.

În aeroportul din Moscova, unde vezi prea mulţi oameni-bagaje-agenţi, acolo se verifică securitatea, locul cel mai nesigur pentru mine, cu momentul descălţarea, în care mă blochez. Dar de data asta m-am deblocat mai repede, cu botoşeii de celofan de unică folosinţă. Pentru liniştea şosetelor mele. Deci în Moscova n-am umblat în ciorapi, am umblat în pungi albastre. Te descalţi şi îţi pui pentru câteva secunde aceste încălţări efemere. Lipa-lipa, oamenii sunt mai frumoşi, sunt mai veseli cu picioarele în pungi albastre decât în şosete. Mi-am păstrat o pereche de botoşi-efemeri-de-celofan-albastru, pentru fericirea şosetelor mele şi în alte aeroporturi. Când credeam că am scăpat, agentul arată cu degetul şi la curea. Stăm toţi la rând, conştiincioşi, cu încălţările şi curelele în mâini, le oferim ofrandă pentru securitatea zborului. Bebeluşii sunt şi ei ofrande, sunt scoşi din căruţuri, ţinuţi în aer şi controlaţi bine printre scutece. Trebuie să te mişti repede, te încurci în alţi oameni, în bagajele lor; după mai multe zboruri capeţi experienţă de security check şi devii mai eficient. Da, scormoniţi şi în desuurile bagajelor, controlaţi-mă peste tot, scotociţi-mi prin suflet! Îmi strâng repede lucrurile la sfârşit, uşurată, obosită şi umilită, mă simt agresată. Abia aici, la poartă, şi numai cu vreo oră înainte de plecarea avionului sunt destule scaune, chiar prea multe. Ai scăpat de magazine, dar nu mai ai acces la toalete.

Avionul mic de la Moscova la Bucureşti. Prea mic, prea gol. Senzaţia aceea când îi urci scările mici, când te bate vântul de aeroport, ca-n filme. Înăuntru atmosferă strâmtă, informală, provincială. Stewardul bătrân, cu cearcăne şi ochi obosiţi. Prezentarea măsurilor de siguranţă în avion, o face poate de zeci de ani. Într-un avion mare, vezi toate astea pe ecran, e un film cu actori sau de animaţie. Complet, profesionist şi fără nicio implicare. În avioanele mici, oameni adevăraţi trebuie să o facă, de-adevăratelea, e ca o scurtă piesă de teatru. Sunt acolo, în faţa ta, şi nu poţi să-i ignori cum faci cu filmele, trebuie să-i priveşti în ochi. În uşa strâmtă, stewardul-actor a jucat prezentarea pentruacineştiecâtaoară. Scurtat, redus la informaţiile esenţiale, ca pe o rutină plictisitoare, dar şi cu un fel de mâhnire. În avionul mai mult gol, în care nimeni nu părea să-i acorde atenţie.

La întorcere, opt ore în labirintul strâmtorând şi diform. Mare uimire şi bucurie când văd Transfer Lounge. Mă plimb încoace şi încolo, nu găsesc nicio intrare. Mă uit pe geam, jaluzele trase, întuneric. Să întreb totuşi, doar scrie clar şi mare. „Doesn’t exist“, mi-o taie scurt şi rece rusoaica. Mă mai uit o dată la Transfer Lounge, e singurul indicator mare şi clar în tot aeroportul, în care numai firmele magazinelor se văd bine, şi tocmai ăsta nu există. „Dar avem cafenele şi restaurante“, mi s-a părut că-mi spune privirea ei. Am fost norocoasă să găsesc un scaun pe un culoar îngust. Stau cu faţa la un zid înalt, tencuit, cu spatele la piste, avioane şi cer. Mi se pare că peretele se apropie câte puţin. Şi dacă tot n-au pe ce să se aşeze când trec pe culoarul ăsta improvizat, oamenii se opresc în faţa stativului cu pliante şi reviste gratis, alimentat conştiincios de baieţii de prăvălie. Le citesc, le închiriează mintea lor ca să-şi depoziteze acolo reclamele, în schimbul unor articole „gratis“. Se simt informaţi şi distraţi.

Cum să dorm cu trei bagaje după mine? Să dorm pe ele... Cum să fac să nu-mi fure din bagaje, să nu-mi fure din mine? Să am aşa un pic de intimitate şi să dorm. Să-mi strâng bagajele pe lângă mine şi să-i pun să mă înfăşoare în folie cu tot cu ele, cum îşi înfăşoară unii valizele la aeroport, înainte de îmbarcare (ca sa aibă şi ele intimitate, ca să nu interacţioneze cu alte valize). Să mă pun pe aparatul ăla cu tot cu bagaje şi să mă rotesc aşa în jurul axului propriu până se învârteşte şi folia complet în jurul meu. O intimitate nu mai mult decât suprafaţa corpului meu. Transparentă. Neapărat să închid ochii înainte, altfel se lipeşte folia peste ochii mei deschişi şi adio, intimitate, adio, somn. Să mă fac o mumie temporară. Înfăşurată în folia somnului, ca o pradă de păianjen uriaş. Aici, pe culoarele mall-duty-free-aeroportului, pe scaunul pe lângă care trec călători, tocuri şi bagaje, lovindu-se de picioarele mele. Sau să mă învelesc cu pungi de cumpărături de la magazinele aeroportului-labirint. Să mă ambalez înăuntru. S-ar opri oamenii să privească reclamele de pe panoul ambulant şi adormit. M-ar întoarce pe toate părţile, să mă citească bine. Ar vrea să cumpere.

Înapoi la Shanghai. Acesta este un aeroport. Şi nici nu te pun să te descalţi. Este un aeroport cu duty-free-uri, nu un mall cu aeroport. Aici labirintul e destul de mare şi de măgulitor încât să nu te prinzi că e un labirint.

În şosete prin Paris

lui Florea

E un moment în care mă trezesc ca dintr-un vis şi nu stiu unde sunt şi de ce, ce e cu mine: în aeroport în Paris, în şosete. Mă simt goală. Mă uit la picioarele mele, neînţelegând de ce trebuie să împart aceeaşi bucată de podea cu alte tălpi înşosetate şi mai ales cu tălpile încalţate ale personalului de la security check.

În toate drumurile astea Asia–Europa de Vest–România, acest singur detaliu mă dă peste cap total. După primul şoc, încep să-mi aduc încet aminte că sunt în aeroport, că fac check-ul, că vin de la Bucuresti şi mă duc înapoi la Shanghai. Trec prin poarta aia care scanează metalele sau aşa, întotdeuna cu frică, deşi ştiu că n-am nimic nepermis în bagaje. Mă gândesc cu teamă că poate odată or să mă pună şi pe mine pe banda rulantă, să mă scaneze. Oare ce s-ar vedea în mine?

Îţi recuperezi lucrurile destul de repede, te îmbraci cu haina, îţi iei şi rucsacul în spate, însă îţi lipseşte ceva. Cizmele! Pentru că sunt ultimele predate, sunt şi ultimele sosite, uneori zăbovind mai mult sub scanner. De obicei nu mă ating de celelalte lucruri pana nu-mi vin încălţările. Am un moment de suspensie în care mă simt anulată şi paralizată, nu mai răspund la stimili, sunt grayed, ca o iconiţă inactivă. Sunt în şosete într-un loc public. E ca atunci cand te visezi gol pe strazi.


What would you like to drink? În avion îţi dau să bei şi să mănânci. Pseudo-mâncare. Nu semi-preparată, ci super-preparată-procesată. Un fel de mâncare stilizată sadic, abia de-ar fi bună de decor într-o piesă de teatru. Vasele alea în care ţi-o servesc parcă ar fi nişte cutiuţe în care se joacă de-a mâncarea copiii. În cutiuţa-pe-care-ei-spun-că-trebuie-să-o-văd-farfurie mi se pare că-i zăresc pe Kafka şi pe Orwell, modificaţi genetic, revigoraţi cu E-uri, parfumaţi şi aromaţi, machiaţi bine cu coloranţi, săraţi şi piperaţi cu doza maximă de absurd. Nu ştiu dacă să mă bucur că încă nu e peste tot în lume aşa sau să mă îngrijorez că într-o zi va fi. Acolo, în avion, în spaţiul minim, ţi se serveşte cârnatul absurd. Şi culmea e că tu, omule zburător, îl mănânci, la zece mii de metri altitudine, cu centura pusă şi verificată, cu picioarele strânse, cu ochii în mini-televizor şi cu căştile pe urechi. Dar, foarte impoant, servit cu profesionalism. Şi zi mersi că e încălzit!
Următorul triunghi îl voi face prin Moscova, cu siguranţă altă experienţă culinară la înălţime. La întoarcere voi avea de aşteptat opt ore. Mă gândesc cu teamă că mă vor ţine în şosete.

Mă întreb cum ar apărea toate astea privite din afară: un obiect zburător din aluminiu, cu doua aripi, coadă şi un geam în faţă ca un ochi prin care privesc nişte ochi în uniforme; cu bagaje grele în burtă, conţinând mulţi oameni înghesuiţi ordonat pe scaune înşiruite, mâncând cu tacâmuri de plastic din nişte cutiuţe, la mii de metri deasupra Siberiei. Iar ferestruicile avionului nu sunt ochii lui laterali, ci ochii lui Afară privind înăuntrul avionului. Căci avioanele aşa sunt proiectate, acoperite cu epidermă jupuită de pe cer. Se ia o bucăţică cu ochi care privesc dinăuntrul cerului în alte înlăuntruri, se lipeşte pe obiecte şi aşa apar ferestrele. Aşa că lumea mă priveşte prin ochi înlăuntrul meu, cu ochii-gemuleţe-zburătoare. Cred că eu aşa am apărut, m-am format în jurul a doi dintre ochii lumii, ochii ei au devenit ochii mei în oglindă şi am crescut aşa câte puţin, de la ochi spre tălpi. Înlăuntrul meu este afară al lumii. Şi când stai aşa la ferestruica avionului, trei ochi privesc unul prin altul. Privesc cu ochii-mei-ochii-lumii cum pista se trage înapoi, aeroportul rămâne în urmă cu viteză, pământul se duce în jos ca să-mi arate suprafaţa lui parcelată ordonat şi casele înşiruite de-a lungul străzilor şi al apelor. Noaptea îşi aprind luminile, ca să se vadă de sus că acolo e viaţă; există o înălţime optimă de la care poţi vedea oraşele luminate.

Apoi pamântul se duce şi mai în jos, încât norii vin spre tine, trec prin tine. Ăsta e momentul magic, norii sunt acolo, printre tine, ai vrea să întinzi mâna să-i apuci. Ai vrea să te plimbi pe ei în şosete. Apoi pământul mai coboară puţin şi ajungi deasupra unei întinderi nesfârşite albe, vălurite şi moi. Dacă te-ai arunca, sigur te-ar ţine. Parcă ar fi o întindere de zăpadă, dar simţi că e altfel, căci zăpada ţine lumea, dar pătura asta albă pufoasă o acoperă. Simţi că eşti în cer, că lumea e acolo jos, departe, dar în acelaşi timp simţi şi că stai pe ceva, că aici se formează o altă lume, cu propriul ei sol de nori. Nesfârşită, fără repere, unde totul stă pe loc, chiar şi avionul. Nici pe Everest, nici pe fundul oceanului, nici în deşert sau la Polul Nord nu ai senzaţia asta de afară din lume.

Apoi, deodată, pac!, se acoperă ferestruicile, se închid ochii şi închid în ei ce au văzut. Poate o asemenea privelişte e dăunătoare? Îmi vine să mă duc în cabina piloţilor, că ei nu închid ochiul cel mare, nu? De aici te simţi ca într-un tren în noapte, înspre noapte. Doar din când în când îţi mai aminteşti că eşti în aer şi că la mii de metri dedesubt Siberia degerată se mişcă încet spre dimineaţă. Căci doar aşa, în avion, dimimineaţa şi noaptea nu vin la tine, te duci tu la ele. Drumul cu avionul e o călătorie în timp. Tu stai pe loc şi pământul se duce întâi în jos, apoi se roteşte până la punctual în care ai nevoie să ajungi şi odată cu el se mută şi timpul dintr-o parte în alta. Când ai ajuns, pământul se apropie şi îţi pune în braţe noul timp. Se apropie cu suprafaţa lui parcelată, cu casele adunate în localităţi, cu luminile pe care de-acum ştii când trebuie să le priveşti. Îţi trece pe sub picioare, foarte aproape, câte o casă, câte un ţărm cu stâncă, câte un vârf de copac.

Premiul pentru originalitate l-am acordat unei companii chineze. Cu vreo oră înainte de aterizare, dimineaţa, ne-au pus o casetă cu nişte oameni în avion care făceau exerciţii de înviorare, de pe scaun. Iar o stewardesă executa exerciţiile în faţa noastră, cu zâmbet larg demonstrativ, că probabil era esenţial pentru înviorare să şi zâmbeşti. Încet-încet s-a mai deschis câte-un ochi, s-a mai ridicat câte o mână, s-au mai tropăit nişte picioare. Avionul zbura şi noi băteam din palme în aer. Vezi, mi-am zis, se poate duce o viaţă normală în avion.

Viaţă dublă înjumătăţită

pentru alde Ilici

Acum, când scriu, la Shanghai e ora 7.00. Fac repede un calcul: în România e ora 2.00. Voi vă treziţi când la mine e amiază, aşa că mă simt singură jumătate de zi. Trăiesc în două timpuri diferite: ora României şi ora Chinei, într-o ordine care se modifică permanent, aleatoriu şi brutal. Iarna e simplu, şase ore diferenţă: împart ceasul în două, pe verticală, pe orizontală şi pe toate diagonalele; de la stânga la dreapta dimineaţa şi seara, de la dreapta la stânga ziua şi noaptea. Vara însă linia se frânge: numai cinci ore. (Pentru că ora Chinei e inflexibilă, chinezii stau nemişcaţi şi timpul se învârteşte în jurul lor.)

Odată, când plecam aşa cu o vagă tristeţe spaţio-temporală înapoi spre Asia, văd în aeroport ceasuri duble: două ceasuri pe aceeaşi curea. Timp dublat înjumătăţit. M-am întrebat dacă sunt doar de fiţe sau poate chiar le sunt folositoare călătorilor prin diferenţe mari de fus orar. Ce-ar fi să-mi iau şi eu, să potrivesc unul după China şi unul după prietena ei, România. Să forţez orele să fie regulate şi punctuale, să pun timpul în forme egale. Şi să-mi mai pun un ceas lângă cel de pe perete, să nu-i mai chinui mereu liniile, în funcţie de starea-timp-românesc sau starea-timp-chinezesc.

Trăiesc în două spaţii diferite. Într-o ţară mai mare decat Europa, de unde văd România ca pe o bucăţică de hârtie, cât pui degetul pe hartă, care poate n-ar exista pentru mine nici aşa dacă n-ar fi ţara mea. Bucureşti-Shanghai. Shanghai-Bucureşti. De multe ori prin Paris. (Voilà ce triunghi fac eu a între parişi, căci şi Shanghaiului i se spunea cândva Paris nuştiucum...) De fiecare dată când sunt transportată aşa de la un capăt la altul al lumii, am o perioadă de perplexitate, îmi ia câteva zile să mă dumiresc şi să accept că da, se poate ca azi să fii într-un loc şi mâine la mii de kilometri curbi distanţă. Sunt confuză că văd alte feţe, că aud vorbindu-se româneşte. Că totul în jur te respiră altfel. Şi când mă gândesc la România, mă întreb dacă traiectoria gândului urmăreşte suprafaţa curbă a Pământului sau îl străpunge, pentru a se întoarce rapid la obiectul gândit. Acest du-te-vino între două tărâmuri mă solicită enorm, căci trebuie să-mi rearanjez structura instantaneu. Şi nu reuşesc până la capăt, căci atunci când privesc oraşul vertical, de beton şi sticlă ziua, de gelatină colorată şi luminată noaptea, între mine şi el se strecoară geloasă holograma Bucurestiului. Spaţiu secund teleportat.

Aceste două coordonate, altfel conformiste şi liniare, mi se alterează uneori după ne-reguli schimbătoare. Spaţiul devine elastic, se contractă, se lăbărţează. Se face triunghiular, se spiralează, mă închide. Timpul crapă, se face vertical şi mă apasă de sus în jos, mă izbeşte ca o furtună. Mă prind în horă ca nişte iele, le târâi după mine ca pe nişte conserve goale, le alung ca pe muşte. Îmi înscenează viziuni baroce, îmi injectează profesionist doze de bucurii şi melancolii sub şi supra-patetice, îmi încredinţează teorii revoluţionare. Alteori sunt neserioase, timpul întârzie, spaţiul umblă şifonat şi descusut. Când obosesc, mi se cuibăresc cuminţi în buzunare.
Dacă vrei să te înjumătăţeşti puţin, calculează şi tu cât e ceasul acum aici şi pune-ţi palma pe hartă, peste China.