Prin Nanjing, la fereastra plimbătoare

Prima zi: Maşina eviscerată şi semaforul gratuit Am plecat aşa, fără niciun plan. Habar nu aveam ce e de vizitat în oraşul ăsta, în afară de mausoleul nuştiucui şi muzeul unor martirizaţi, prea roşii pentru noi. Noi vrem verde, şi ne-am bucurăm că harta acestui oraş necunoscut are destul. Am plecat mai mult ca să simt că ies din Shanghai, oraşul cu tentacule. Şi când trenul a trecut de una dintre presupusele sale margini, am simţit că ies dintr-un câmp magnetic într-un afară, ca şi cum trenul ar fi pătruns ca un ac un scut uriaş, o membrană invizibilă.

Dincolo aşteptau margini sumbre de localităţi, cum vezi şi în România din tren. Fabrici, depozite, magherniţe, blocuri de locuinţe ca nişte cămine de nefamilişti. Mult beton, ziduri înalte, numai cîţiva stropi de vredeaţă, multă rugină. Şi clădiri ca CAP-urile de la noi. Doar că aici nu sunt părăsite, aici sunt locuite şi folosite, luate în serios, aici totul e pe bune. Din când în când treceam prin câmpuri verzi, pe marginea mai umană a localităţilor mici, cu drumuri şi scutere. Tata conduce scuterul, mama şi fiul stau în spate, ţinând umbrela, pentru închis soarele afară din scuter. O pălărie ţuguiată se vede dintr-un lan de orez. Pustiu verde cu orizont.

Nanjing. Hotelul era într-o zonă parţial industrială, semi-depozitară, o parte în construcţie, pe jumătate în demolare. Chiar şi clădirile neterminate păreau în demolare. O margine de localitate în interiorul oraşului. Linişte şi pustiu, te bucuri de ele chiar şi aşa, căci cu greu găseşti în China.
Singurul lucru care se întâmpla aici de ziua internaţională a muncii era o maşină mare cu piesele-măruntaie-de-fier scoase, împrăştiate pe marginea străzii. O roată era la orizontală şi maşina se sprijinea într-o cârjă pentru maşini. Maşina eviscerată şi şchioapă. Nişte muncitori arşi de soare scormoneau în intimitatea metalică şi neagră-uleioasă a autovehiculului: unul sub ea, unul în ea, altul în jurul ei. Petrecându-şi aşa câteva ore din viaţa lor. Sau poate toate orele zilei, în fiecare zi. Când ne apropiem, se opresc din scormonit maşina ca să exclame lao wai! şi ca să mă eviscereze cu ochii lor negri-uleioşi, ca să-mi pună cu privirea pete de ulei negru pe haine, care se retrag încet pe măsură ce ne îndepărtăm. Pustiu şi linişte, lumină de după-amiază care înmoaie şi deformează.

În pustiul luminat, în lumina pustiită, am trecut prin intersecţia nouă cu semafor nou, funcţionând perfect, dar însingurat. N-ai fi zis că eşti în China, unde se trece, natural, şi pe roşu. Îţi venea să mai stai, să fii tu pietonul semaforului autosuficient. Să aştepţi culoarea verde şi să traversezi, iar şi iar, învârtindu-te aşa mereu, până i-ai fi învăţat fiecare secundă şi ai fi putut traversa şi cu ochii închişi, şi în somn. Semaforul gratuit. Patru semafoare cu numărătoare inversă pentru patru străzi pustii; opt semafoare cu omuleţi verzi mergând şi roşii stând pentru opt trotuare pustii, privindu-se două câte două cu ochiul-bulină-ciclopică de culoare roşie-alternativ-verde.

Seara ne-am plimbat prin împrejurimi, pe fermecătoare străduţe goale, cu case, cum n-aş fi crezut că voi vedea vreodată într-un oraş chinezesc. Şi de peste mai toate gardurile se revărsau pe lângă tine, în cascade, tufe bogate de trandafiri, tu uitându-te la ei de jos în sus. Şi în curţi, printre gard, se vedeau tot tufe înalte, înflorite alb. Garduri vii de roze care primiseră, firesc, căsuţe şi curţi pe măsură. Trandafiri de început de mai, la lăsarea serii. Nanjing este – aveau să ne convingă astfel de cascade şi tufe care ne împresurau peste tot în zilele următoare – un oraş al trandafirilor. Şi nu crescuţi de oameni ca să fie frumoşi şi dependenţi de aceştia, ci trandafiri autonomi, care cresc singuri şi doar pentru că sunt trandafiri. Peste tot, neîngrădiţi, dând impresia că oraşul le aparţine. Răsar unde nu te-aştepţi, făcându-te să crezi că nu sunt plantaţi acolo cu scop, ci că oraşul s-a construit în jurul lor.

Am ajuns la un lac cu poduri şi cu multe lumini. Au chinezii o slăbiciune pentru jocuri de lumini colorate. Doar că nu numai podurile erau luminate impresionant, ci şi lacului îi dădea târcoale o dâră de lumină în culori schimbătoare, ca să-l înfrumuseţeze. M-am grăbit să găsesc aleea care, de obicei, însoţeşte marginea oricărei ape chinezeşti. Un podeţ cam maiestuos se arcuia promiţător la intrare, dar nu ducea decât la un fel de chioşc luminat brutal de neoane şi la o bucată de pământ cu iarbă unde te puteai aşeza sub o salcie, de n-ar fi fost lumina scormonitoare a neoanelor. Ai fi dat ocol apei, dar pe mal se construiseră case albe cu vedere la lac şi nu voiau să-l împartă cu nimeni. Noroc că totul e mare în China, trebuie doar să cauţi, totceţidoreşti te va găsi. Aveam să mai şerpuim printre trandafiri cu străzi până să ajungem la alte poduri luminate peste continuarea lacului. Cu promenadă pe marginea apei şi cu adolescenţi chinezi încântaţi că văd străini, rugându-ne să facem poze cu ei.

Am ajuns la un mausoleu, părea că dacă nu vrem să mergem noi la vreunul, tot ne iese-n cale cumva. Construit pe trei niveluri, cu scări cu balustrade albe, clasice, un masiv de piatră luminată solemn, cu o sculptură neînţeleasă în vârf şi senzaţia de casapoporului. Mulţi chinezi vesperali şi veseli pe scări şi pe toate nivelurile, în lumina aceea prea puternică pentru armonia întunericului din jur. Şi nelipsitele mirese, pozându-se nocturn şi neînţeles cu sculptura. În jur, multe zmeie de zi profitau de lumina mausoleului şi de vântul serii. Mai departe, în întuneric, am văzut pentru prima dată zmeie cu lumini, mari şi negre păsări de noapte.

În dimineaţa următoare, maşina era din nou eviscerată pe marginea străzii. Sau poate era altă maşină. Dar aceiaşi trei mecanici, mai mult de câteva ore, mai mult de o zi.