Bicicleta acvatică

Ce poate fi mai frumos decât să plouă când te trezeşti?
O furtună matinală, tropicală, cu tunete şi fulgere coborând printre zgârie-nori.

Ies din curtea blocului (sau, mai pe englezeşte, compound) în Shanghaiul furtunos, pe bicicleta mea roşie, cu pelerina mea mov. Peste drum, locuitorii barăcilor improvizate scot cum pot ploaia bogată din sărăcia lor. Merg două străzi, plouă încet acum, iar traficul de pelerine colorate pe roţi mă absoarbe ca de obicei. Trec de cea mai complicată şi aglomerată intersecţie, profitând în viteză de preţioasele ultimele secunde verzi, şi deodată sunt sub apă. De parcă toate picăturile mici şi mari care plouaseră peste Shanghai, toate tunetele şi fulgerele se adunaseră aici. Apă de sus, în stropi blânzi, apă de jos, într-un râu cât strada, care a inundat şi trotuarele. Te aventurezi fără să te gândeşti, în stilul traficului pe bicicletă din Shanghai: unde au reuşit să intre unii, vor putea şi alţii. Înţelegi abia când intri cât de adâncă e apa, înghite roţile bicicletei până aproape de jumătate. Şi chiar simţi că eşti în apă când piciorul în sanda, în rotirea sa aeriană monotonă, coboară pentru prima dată în ud, împingând pedala. Pleosc-pleosc! Picioarele mele fac semicercuri în aer alternativ apă şi nu mai ştiu dacă înot sau merg pe bicicletă. Bicicleta mea, jumătate aeriană, jumătate acvatică.

După primul şoc, începe să-mi placă să înot aşa metalic şi circular.Trec pe lângă un chinez care îşi împinge scuterul prin apă. Trec maşini, valurile pe care le fac mă leagănă, mă simt luată de apă cu tot cu bicicletă. Deodată mi se face teamă, de obicei şerpuiesc într-un şuvoi de biciclete, dar acum sunt aproape singură în mijlocul râului de ploaie; chinezii–pelerine colorate au coborât de pe biciclete şi merg pe lângă ele, în şiruri lente, mai spre malul apei, pe trotuare. Roţile taie apa, iar picioarele dispar-sub-apă-apar, înmuiate bine, doar două se presupun uscate, înfăşurate bine în pungi albe, cizme improvizate şi temporare. Alte roţi şi picioare s-au oprit descumpănite, aşteptând să se retragă apele, n-ai zice că va dura numai câteva ore.

Apoi, intersecţia următoare e ca o insulă înconjurată de ape. Treci repede, să prinzi verdele, nici nu ştii cum ai reuşit să ajungi dincolo, pentru că toată lumea trece din toate părţile, iar ploaia îţi înceţoşează privirea, face harababura mai mare şi calea ta prin ea mai neclară. Dincolo te aşteaptă cu apele deschise alt râu de ploaie. Ai mai trecut pe-acolo cu bicicleta de sute de ori, ştii fiecare bucăţică de asfalt, dar aşa, sub apă, îţi e deodată necunoscut, te-aştepţi oricând să te adânceşti prea mult, eşti mai atent ca oricând să simţi fundul-apei-suprafaţa-pământului cu roţile pe care le învârţi. Ştiai să conduci bicicleta prin aer, acum înveţi să o conduci prin apă, căci nu mai ai libertatea să-ţi alegi viteza minimă, viteza maximă. Roţile acvatice nu mai pot fi oprite de frâne, trebuie să le controlezi prin ritm, să negociezi cu valurile mai mici sau mai mari, venind din direcţia asta sau cealaltă. Să ţii cont de ce nu poţi vedea sub apă, roţile sunt acum ochii tăi subacvatici.

Drumul e mai liber ca oricând, bicicletele sunt mai mult pe trotuare, iar maşinile nu se încumetă să înoate. O bicicletă cu căruţ se opreşte deodată pe trotuarul devenit prea îngust. Din sens opus, trotuarul fiind prea aglomerat şi oricum sub apă, vezi biciclişti sub pelerine colorate pedalând resemnaţi, încet, de-a dreptul prin râul strâzii, făcând valuri după măsura lor. Pe trotuar, pietonii acvatici se descurcă cum pot, desculţi sau cu pungi peste încălţări, unul deja ud cărând în spate pe celălalt, ca să-i salveze măcar lui uscăciunea. O tanti cu apa până la glezne şi deja în pantofi încearcă să meargă pe vârfuri, ţop-ţop, de parcă aşa ar uda-o mai puţin. În intersecţia-insulă care urmează e mai multă lume ca oricând, naufragiaţi atraşi de bucata de uscat, nu pot nici să staţioneze, dar nici să plutească pe una dintre cele patru străzi-râuri-de-ploaie nu se încumetă. Măcar s-a oprit ploaia, s-au mai înseninat ochii oblici. Îmi scot pelerina din mers şi o pun în coş. Senzaţie de dezgolire, de mai aproape de apă, de contact direct cu ea, ca şi cum aş fi rămas fără costumul de scafandru. Trec maşini, mă stropesc ca şi cum un peşte ar sări şi ar împrăştia stropi.

Un bătrân mătură apa afară din micul său restaurant, printre roţi şi picioare acvatice, împinge râul înapoi în stradă. Peste tot vezi câte o mătură încercând să elibereze spaţiul de apă, ca un ritual care ar vrea să solidifice lichidul. O teamă difuză în ochii oblici şi printre ei, ploaia înceţoşează imaginea, te face să mijeşti ochii, frânează, alterează diluează. Teamă că apa e peste tot, că, orice ai face, nu poţi scăpa de ea. Că-ţi udă şosetele şi cumpărăturile din coş, că-ţi cade o picătură pe nas sau după ceafă. Expresii plouate, de oameni care nu ştiu să se poarte cu apa, nu ştiu să se lase, să meargă fără să se chircească sub picăturile inofensive, să accepte atingerea caldă şi blândă.

Furtuna de Shanghai se simte cel mai bine la etaje de ordinul zecilor. Te simţi în mijlocul ei, mai departe de destinaţia furtunii, mai aproape de originea ei, în calea vântului orizontal, a picăturilor verticale şi a fulgerelor luminoase şi oblice, înconjurat numai de pereţii de sticlă ai zgârie-norului. Pluteşti prin furtună într-o capsulă de sticlă. (Poze inundate)

Gratte-ciels de gélatine

Am tradus Zgârie-nori de gelatină pentru un prieten francez. El mi-a corectat traducerea, mi-a acceptat chiar şi cuvintele inventate, iar prietena lui, care predă franceza, vrea să discute textul cu elevii ei chinezi :). Am adăugat o frază din alt text, pentru că aici îi e locul, şi încă o propoziţie pe care iniţial o autocenzurasem.

Du 13e étage j’ai une vue assez généreuse, mais quand je cherche l’horizon, mon regard se frappe contre les gratte-ciels quelques rues plus loin. J’essaie à gauche – ils sont encore plus hauts. Puis à droite – aucune chance. Avec un petit espoir dans mon âme, je suis montée sur le bâtiment, au 20e étage, mais au-delà des bâtiments hauts je n’ai pu voir que d’autres bâtiments, encore plus hauts. Et c’est comme ça partout à Shanghai, l’horizon s’arrête d’un gratte-ciel à l’autre. On finit par oublier que l’horizon existe (car en fait il n’existe pas, n’est ce pas ?), à peine se souvient-on qu’il y a le ciel (qui n’existe pas non plus, il y en a qui le disent…). Mais on s’en souvient quand on le voit se refléter dans le verre des gratte-ciels. Mais ça va pour les chinois, peut-être qu’ils n’ont pas le temps d’y penser. Parfois un cerf-volant coloré se hisse plus haut que les gratte-ciels, pour vérifier : il y a le ciel ou non ? (Je crois qu’il existe, le ciel, car alors les nuages blancs et tendres, où se reposeraient-ils ? Et la neige, d’où tomberait-elle ?)

Je serais contente même avec une petite partie d’horizon, même avec un centimètre. Mais bien des gratte-ciels devraient changer de place pour cela… Mais comme j’ai des prétentions absurdes, moi. Comme si à Bucarest on pouvait voir l’horizon ! Bien sur que non, mais il y a encore quelque lieu magique et secret ou l’on peut recevoir une portion de la ligne terre-ciel. Ici tout ce que l’on peut faire est monter dans la Perle de l'Orient, à 468m de la terre au ciel et se contenter avec le nouveau concept d’horizon : la ligne ciel-gratte-ciels. (Il vaut mieux dire « merci » qu’au moins le ciel soit resté dans l’équation.)

Au commencement, quand je passais devant les gratte-ciels, je les trouvais impressionnants, je me sentais un nain et j’avais peur qu’ils lèvent un pied en béton et qu’ils m’écrasent. Ils s'élèvent comme les champignons après la pluie, en verre argent, bleu, vert, or, gris, faisant des vagues comme ci ou comme ça, reflétant comme ci ou autrement ; avec des coupoles, des tours, des arcades. À ne plus raconter comment sont-ils à l’intérieur. À Shanghai un bâtiment de 10 étages est un nain, à partir de 20 on en discute, et la grande partie des gratte-ciels ont au moins 50 étages.

Maintenant je me suis habituée aux gratte-ciels, il y en a tellement que je n’ai plus peur. Parfois je regarde ces bâtiments de verre et de béton pendant des heures entières. Ils sont comme des enfants grands et timides. Ils essaient de rester sérieux, parce qu’ils sont au service des hommes. Mais je les vois comme ils médisent, ils flirtent, ils éclatent de rire et jettent un coup d’œil pour voir quel frais gratte-ciel s'élève dans les alentours, s’il sera plus impressionant qu’eux. Ils sont un peu la tête dans les nuages ; imagine quand il fait du brouillard ! Le matin, les hommes reçoivent les rayons de réveil un peu tard parce que les gratte-ciels, en profitant du fait que les bureaux ne sont pas encore occupés, jouent au ping-pong avec le soleil-ballon-jaune-lumineux. (À vrai dire, les gratte-ciels sont tout comme les chinois qui à sept heures du matin chassent leur sommeil en jouant au badminton dans le parc.)

J’aime le plus les gratte-ciels vespéraux. Chaque bâtiment haut qui se respecte a des lumières-signal-anti-avion et toute la ville semble décorée avec une immense installation de pomme de noël. Au fur et à mesure que la lumière du jour s’éteint, les lumières de la nuit s’allument. C’est une incertitude d’inter-règne dans laquelle se fondent les lumières, les couleurs, les sons et les formes. Les gratte-ciels perdent leurs contours, ils deviennent des bâtiments de lumière. Ils renoncent à la sérieusité du jour et se préparent pour la vie de nuit. Ils deviennent translucides et mous, ils ressemblent à des gélatines colorées et douces, on a envie d’y mordre. On dirait des phallus lumineux et multicolores. Ils sont tellement translucides qu’on pourrait voir l’horizon à travers eux.

Chaque matin, les gratte-ciels avalent des centaines de gens, ils les mâchent bien pendant neuf heures et, vers le soir, ils les crachent comme des proies de boa à demi digérées.

Prin Nanjing, la fereastra plimbătoare

Prima zi: Maşina eviscerată şi semaforul gratuit Am plecat aşa, fără niciun plan. Habar nu aveam ce e de vizitat în oraşul ăsta, în afară de mausoleul nuştiucui şi muzeul unor martirizaţi, prea roşii pentru noi. Noi vrem verde, şi ne-am bucurăm că harta acestui oraş necunoscut are destul. Am plecat mai mult ca să simt că ies din Shanghai, oraşul cu tentacule. Şi când trenul a trecut de una dintre presupusele sale margini, am simţit că ies dintr-un câmp magnetic într-un afară, ca şi cum trenul ar fi pătruns ca un ac un scut uriaş, o membrană invizibilă.

Dincolo aşteptau margini sumbre de localităţi, cum vezi şi în România din tren. Fabrici, depozite, magherniţe, blocuri de locuinţe ca nişte cămine de nefamilişti. Mult beton, ziduri înalte, numai cîţiva stropi de vredeaţă, multă rugină. Şi clădiri ca CAP-urile de la noi. Doar că aici nu sunt părăsite, aici sunt locuite şi folosite, luate în serios, aici totul e pe bune. Din când în când treceam prin câmpuri verzi, pe marginea mai umană a localităţilor mici, cu drumuri şi scutere. Tata conduce scuterul, mama şi fiul stau în spate, ţinând umbrela, pentru închis soarele afară din scuter. O pălărie ţuguiată se vede dintr-un lan de orez. Pustiu verde cu orizont.

Nanjing. Hotelul era într-o zonă parţial industrială, semi-depozitară, o parte în construcţie, pe jumătate în demolare. Chiar şi clădirile neterminate păreau în demolare. O margine de localitate în interiorul oraşului. Linişte şi pustiu, te bucuri de ele chiar şi aşa, căci cu greu găseşti în China.
Singurul lucru care se întâmpla aici de ziua internaţională a muncii era o maşină mare cu piesele-măruntaie-de-fier scoase, împrăştiate pe marginea străzii. O roată era la orizontală şi maşina se sprijinea într-o cârjă pentru maşini. Maşina eviscerată şi şchioapă. Nişte muncitori arşi de soare scormoneau în intimitatea metalică şi neagră-uleioasă a autovehiculului: unul sub ea, unul în ea, altul în jurul ei. Petrecându-şi aşa câteva ore din viaţa lor. Sau poate toate orele zilei, în fiecare zi. Când ne apropiem, se opresc din scormonit maşina ca să exclame lao wai! şi ca să mă eviscereze cu ochii lor negri-uleioşi, ca să-mi pună cu privirea pete de ulei negru pe haine, care se retrag încet pe măsură ce ne îndepărtăm. Pustiu şi linişte, lumină de după-amiază care înmoaie şi deformează.

În pustiul luminat, în lumina pustiită, am trecut prin intersecţia nouă cu semafor nou, funcţionând perfect, dar însingurat. N-ai fi zis că eşti în China, unde se trece, natural, şi pe roşu. Îţi venea să mai stai, să fii tu pietonul semaforului autosuficient. Să aştepţi culoarea verde şi să traversezi, iar şi iar, învârtindu-te aşa mereu, până i-ai fi învăţat fiecare secundă şi ai fi putut traversa şi cu ochii închişi, şi în somn. Semaforul gratuit. Patru semafoare cu numărătoare inversă pentru patru străzi pustii; opt semafoare cu omuleţi verzi mergând şi roşii stând pentru opt trotuare pustii, privindu-se două câte două cu ochiul-bulină-ciclopică de culoare roşie-alternativ-verde.

Seara ne-am plimbat prin împrejurimi, pe fermecătoare străduţe goale, cu case, cum n-aş fi crezut că voi vedea vreodată într-un oraş chinezesc. Şi de peste mai toate gardurile se revărsau pe lângă tine, în cascade, tufe bogate de trandafiri, tu uitându-te la ei de jos în sus. Şi în curţi, printre gard, se vedeau tot tufe înalte, înflorite alb. Garduri vii de roze care primiseră, firesc, căsuţe şi curţi pe măsură. Trandafiri de început de mai, la lăsarea serii. Nanjing este – aveau să ne convingă astfel de cascade şi tufe care ne împresurau peste tot în zilele următoare – un oraş al trandafirilor. Şi nu crescuţi de oameni ca să fie frumoşi şi dependenţi de aceştia, ci trandafiri autonomi, care cresc singuri şi doar pentru că sunt trandafiri. Peste tot, neîngrădiţi, dând impresia că oraşul le aparţine. Răsar unde nu te-aştepţi, făcându-te să crezi că nu sunt plantaţi acolo cu scop, ci că oraşul s-a construit în jurul lor.

Am ajuns la un lac cu poduri şi cu multe lumini. Au chinezii o slăbiciune pentru jocuri de lumini colorate. Doar că nu numai podurile erau luminate impresionant, ci şi lacului îi dădea târcoale o dâră de lumină în culori schimbătoare, ca să-l înfrumuseţeze. M-am grăbit să găsesc aleea care, de obicei, însoţeşte marginea oricărei ape chinezeşti. Un podeţ cam maiestuos se arcuia promiţător la intrare, dar nu ducea decât la un fel de chioşc luminat brutal de neoane şi la o bucată de pământ cu iarbă unde te puteai aşeza sub o salcie, de n-ar fi fost lumina scormonitoare a neoanelor. Ai fi dat ocol apei, dar pe mal se construiseră case albe cu vedere la lac şi nu voiau să-l împartă cu nimeni. Noroc că totul e mare în China, trebuie doar să cauţi, totceţidoreşti te va găsi. Aveam să mai şerpuim printre trandafiri cu străzi până să ajungem la alte poduri luminate peste continuarea lacului. Cu promenadă pe marginea apei şi cu adolescenţi chinezi încântaţi că văd străini, rugându-ne să facem poze cu ei.

Am ajuns la un mausoleu, părea că dacă nu vrem să mergem noi la vreunul, tot ne iese-n cale cumva. Construit pe trei niveluri, cu scări cu balustrade albe, clasice, un masiv de piatră luminată solemn, cu o sculptură neînţeleasă în vârf şi senzaţia de casapoporului. Mulţi chinezi vesperali şi veseli pe scări şi pe toate nivelurile, în lumina aceea prea puternică pentru armonia întunericului din jur. Şi nelipsitele mirese, pozându-se nocturn şi neînţeles cu sculptura. În jur, multe zmeie de zi profitau de lumina mausoleului şi de vântul serii. Mai departe, în întuneric, am văzut pentru prima dată zmeie cu lumini, mari şi negre păsări de noapte.

În dimineaţa următoare, maşina era din nou eviscerată pe marginea străzii. Sau poate era altă maşină. Dar aceiaşi trei mecanici, mai mult de câteva ore, mai mult de o zi.

Prin Nanjing, la fereastra plimbătoare

A doua zi: Punga cu muşte şi fluturii plastifiaţi Una dintre străzile care duceau la semaforul gratuit se numea Food Street şi avea pe o parte, de la un capăt la altul, o clădire lungă. Numai cu restaurante, nouă, dar pe alocuri în demolare-renovare-transformare, cu vădite pretenţii, dar cam sfioasă, neavând cui să-şi arate nurii în pustiul ăsta. Intrăm într-un restaurant mare şi matinal de gol. E ora la care angajaţii sunt aliniaţi în faţa restaurantului, să-şi înceapă ziua cu o scurtă şedinţă sub razele soarelui. Şefa-ospătăriţă stă cu spatele la stradă şi vorbeşte şirului de uniforme aşezate în ordinea funcţiilor. Nu aud cum le vorbeşte, eu stau la masă în vitrina restaurantului şi-i urmăresc prin perdea, dar văd cum încearcă să fie severă, însă ochii îi zâmbesc. În partea a doua a adunării culinare de dimineaţă se aliniază şirul de bucătari cu ajutoarele lor, în ordinea înălţimii bonetelor albe. Le vorbeşte cea mai înaltă bonetă de bucătar, cu nişte înflorituri de şef în vârf. La sfârşitul şedinţei participanţii strigă scurt un amestec de “Să traiţi!”, felicitări, autoîncurajări şi îşi exprimă firesc buna dispoziţie de sedinţă cu câteva bătăi din palme. Aveam să înţelegem a doua zi că acest ritual se repetă după-amiaza. Să treci pe o stradă pustie şi să vezi bucătari cu bonete înşiruiţi, încheind cu entuziasm şedinţa. La Shanghai strada nu e niciodată pustie când se ţine şedinţa culinară, încât şirul alb de bucătari are parcă alt rost cu mulţimea de trecători – spectatori involuntari – pe lângă ei pe trotuar şi cu maşinile încurcate printre biciclete în strada aglomerată. Din când în când mă gândesc cum se aliniază ei de două ori în fiecare zi, pe trotuarul străzii pustii, fără ca cineva să-i zărească măcar, fără ca ei înşişi să se vadă, doar cu semaforul urmărindu-i de departe; chiar acum, când scriu despre ei, e vremea pentru a doua înşiruire a zilei.

Pe când mâncărurile începeau să vină, una dintre chelneriţe a ajuns cu campania de prins muştele din restaurant la cele câteva care bâzâiau la fereastra lângă care aveam masa. S-a întins peste masă, le-a vânat cu o paletă după perdea. Le-a închis bine într-o pungă în care se mai agitau câteva bâzâitoare negre, printre altele nemaibâzâitoare. Mi-am amintit de fâşiile lipicioase atârnate de tavan, negre de muşte amuţite. Bzz-bzz.
Şi tot asta era şi ora la care restaurantul lua masa. Şi-au pregătit trei dintre cele mai mari mese, au pus în mijloc largi vase comune cu mâncare şi şi-a adus fiecare castronul cu orez. N-au lipsit bonetele albe ale bucătarilor. Gălăgioşi şi veseli, mâncând foarte repede, ne priveau amuzându-se pe limba lor; ne uitam şi noi, minunându-ne în graiul nostru.

Am plecat la întâmplare prin oraş, ne-a oprit o cetate-poartă de apărare. Era ca alte locuri-atracţie, pusă sub o lupă care idilizează şi măreşte grotesc, înscenată. Ritmată de un spectacol de muzică. Cu prea mulţi vizitatori, care se holbeză la imaginea care i-a fost creată ca să nu mai vezi locul aşa cum (mai) este. Cu filmuleţe care prezintă elogios istoria oraşului, decupată cu atenţie, încât să reiasă superlativ măreţia şi importanţa capitală a locului, cum nici n-ar fi visat cetatea că va avea. De parcă nu-i de ajuns să te uiţi la zidurile de piatră înălţate cu sute de ani în urmă, să te miri cum se construia atunci, cât de ingenioase sunt porţile de piatră care se închideau vertical în capul năvălitorilor, bum!, să te gândeşti că acolo s-au dat lupte şi să simţi tumultul. Trebuie să-ţi arate ei într-un desen animat cum intrau lăncile în oameni şi cât de tare ţipau când năvăleau, aaah!!! Imaginea asta o iau cu ei cetăţenii temporari ai zidurilor, multiplicată în miniatură într-o gamă variată de suveniruri, bună de îmbrăcat, pus pe cap, pe frigider sau pe dulap. Între ziduri, pentru că nu mai năvăleau acum duşmani, era loc şi timp pentru două grădiniţe cu multe-multe plante în glastre. De pe cetate, de unde înainte ploua cu săgeţi, ai o privelişte largă a oraşului, căci încă e o poziţie strategică. Vedem un parc mare cu pagodă, arătăm cu degetul, cum arătau şi păzitorii cetăţii când vedeau ceva în depărtare.

Parcul mare cu pagodă era amenajat labirintic&exotic; aglomerat, ca mai toate parcurile chinezeşti. Ne-am întins pe iarbă lângă o fântână arteziană şi am citit. Pagoda putea să mai aştepte. Căci nu alergând de la un obiectiv la altul şi punându-l sub lupa scormonitoare de mistere îmi place să vizitez un oraş, ci oprindu-mă aşa în câte un loc şi făcând lucruri obişnuite, ca şi cum aş face asta în fiecare zi, lăsând acolo câteva gânduri, luând câteva stări. Să-ţi pretinzi că locuieşti în acest oraş, să fie casa ta pentru câteva zile, să-i simţi obişnuitul pe o străduţă anonimă. Să-i găseşti feţele informale şi ne-jucate, să-l vizitezi în locurile nepregătite pentru ochii turistici.

După câteva ore ne-am luat lupele şi am mers la pagodă. Era o pagodă-magazin, vizitatorii erau mai bucuroşi decât în alte pagode, mai ales că la etaj erau câteva mese unde puteai lua şi o gustărică. Se vindeau suveniruri pentru cei care vor să ia China la pachet. Pentru cei care vor să-şi amintească de China vie, se vindeau fluturi. Frumos coloraţi, morţi. Prinşi în plastic transparent în formă de frunză, semn de carte, semn de orice, îmi explică vânzătoarea şi îmi face o demonstraţie cum se pune fluturele în carte şi cât de frumos se vede când o deschizi. Alţi fluturi, de toate cele mai frumoase culorile, muriseră întru confecţionarea unor medalioane. Avea şi vânzătoarea, pentru marketing, un fluture galben aşezat cu forţa la gâtul ei. Să-ţi pui în carte un fluture mort. Să deschizi cartea, fluturele în plasticul lui transparent arată ca şi cum l-ai fi prins aşa cu cartea şi l-ai fi presat. Să porţi la gât cadavrul colorat al unui fluture. Să vânezi fluturi, bijuterii, ca să-i plastifiezi. Să-ţi faci fluturii accesorii colorate, să-i ţii aproape, căci poate nu mai ai timp să-i vezi zburând. M-am întrebat dacă şi muştele de restaurant prinse în pungă erau tot pentru plastifiere, semn de carte de bucate. Mi-am cumpărat cercei mici de metal, în formă de fluture. Ia uite ce frumos se leagănă fluturii metalici, îmi arată vânzătoarea.

Prin Nanjing, la fereastra plimbătoare

A treia zi: Jungla îngrădită şi fereastra plimbătoare Urmând verdele, am ajuns la un munte-parc. Am urcat cu telescaunul, apoi pe jos, până la ceea ce părea să fie unul dintre vârfuri. Mulţi chinezi aleseseră să sărbătorească aici ziua muncii. Într-un urcuş cu fuste, tocuri şi umbrele dantelate, ca la promenadă, căci erau scări până sus. Se mai opreau să-şi cumpere tăiţei, să-i mănânce pe vreo stâncă şi apoi să arunce ambalajele în jur; erau coşuri de gunoi, dar erau şi măturători. În vârf, pac!, poze-poze şi înapoi. Dar muntele de-abia începuse, mai era încă mult verde de parcurs, aşa că ne-am continuat drumul în coborâş-urcuş. Am ajuns repede la un drum pustiu, căci aici nu ajungeau scările, nici telescaunul. Doar câţiva biciclişti de munte. Să nu mai auzi oameni gălăgioşi, nici zgomotele maşinilor, nici urletele industriale ale oraşului. Drumul şi pădurea erau amenajate astfel încât să-ţi fie clar pe unde trebuie să mergi şi să nu-i încurajeze pe aventuroşi. (Nu că ar fi chinezii prea, ei de altfel nici nu înţeleg ce rost are să mergi cu cortul, ce, nu poţi să dormi la hotel!?) Gardul semiînalt de piatră îţi dă senzaţia că nu prea ai libertatea să mergi unde vrei, deşi tare mult ai lua-o de-a dreptul prin pădure. Şi am luat-o.

Să experimentezi o pădure asiatică, încâlcită misterios şi tropical, fără nicio potecă, are pentru tine semnificaţia unei adevărate jungle, doar pentru că n-ai mai trecut printre plante şi arbuşti atât de dese. Simţi că pătrunzi într-un teritoriu neumblat şi autosuficient, că trebuie să ai o anumită atitudine ca să nu-i tulburi armonia. Pare că restul oraşului e îngrădit şi aici e libertate. Când am ieşit din petecul de sălbăticie înapoi la drumul amenajat am auzit din nou zgomotele oraşului apropiindu-se încet, făcând trecerea de la liniştea verde la gălăgia artificială. Ore întregi de urcând şi coborând, şi la capătul coborâşului un lac. Murdar, dar lac în pădure, şi cu pescar solitar. Îşi lăsase scuterul undeva departe şi stătea pe scăunel cu spatele la oraş. Să ai un munte cu lac în mijlocul oraşului. A fost o cură de verde binevenită, la întoarcerea în Shanghai pădurea de zgârie-nori a fost o vreme mai… translucidă.

Pentru un transport în comun mai eficient, în Nanjing erau multe autobuze cu etaj. Porţie dublă de chinezi. De departe, par nişte melci cu cochilie. Nişte melci cam vitezomani, căci merg foarte repede. Opreşte un autobuz-melc-vitezoman, ne înghesuim şi noi cu chinezii. Ne grăbim să mergem la etaj, ce bine, locurile din faţă nu sunt ocupate. E o fereastră mare cât tot peretele-cochilie, vezi tot oraşul de la înălţime. Iar curbele se simt mai fain la etaj. Aici, sus, începi să simţi că autobuzul nu mai există, parcă s-a desprins etajul-cochilie de parterul-melc. Nu mai este decât scaunul tău, la fereastra plimbătoare. Iar tu eşti doar ochi. Îmi pun picioarele pe pervazul scund şi încep să zbor. Atât, doar încep. Toată plimbarea etajată e ca un început prelung de zbor nu mai sus de înălţimea a două niveluri pe roţi. Iar seara, când formele lucrurilor se estompează, când nu mai vezi solul şi nu mai vezi departe, te simţi şi mai sus, ţi se pare şi mai mult că zbori, te-ai plimba aşa prin tot oraşul.

Când te apropii de centru, simţi că aluneci printr-un tunel rotitor de lumini colorate. În miezul acela colcăitor numai cu pasul se poate ajunge. Cobori ca să te amesteci cu luminile şi zgomotele în mulţimea nocturnă. Pe ce-a mai rămas din arhitectura tradiţională (şi unde n-a rămas au mai construit, şi mai tradiţională) au altoit ostentativ, îngrămădite, simboluri. Dragoni uriaşi, luminoşi, cópii mărite de vase chinezeşti, dar nu de lut, ci de lumini colorate. Sau clădirile vechi au devenit, tradiţional chinezeşte, magazine de suveniruri. La lumina zilei vezi canalele curgând sincer, când pline de farmec, când mizere. Dar întunericul maschează realitatea diurnă, iar luminile cosmetizează întunericul. Seara canalele arată numai ce vor ei să arate, nu mai sunt decât oglinzi pentru nebunia luminoasă, scene pentru o realitate secundă, jucată, şi cutii de rezonanţă pentru cântece. De la distanţă vezi în întuneric forma de lumină a bărcilor, fiecărui pod i se caţără pe onduleuri liane luminate colorat. E o atmosferă de bâlci-show sino-lasvegasian, dar oamenii se simt bine, respiră înghit emană lumini şi muzici.

Şi mai înghit ceva. Din toate părţile, de la prăvălii-barbecue mai mult sau mai puţin improvizate, se aud sfârâituri, fum&aburul aduce miresme, beţişoare pe care stau înfipte carne peşte legume caracatiţe şi alte bucăţi de vieţuitoare terestre şi acvatice îşi aşteaptă clienţii pentru a fi puse la fript. Sfâr, sfâr! Ici-colo porumb fiert, fructe, felii de pepene. Cu o nucă de cocos cu pai într-o mână şi o felie de ananas pe băţ în alta, şerpuiesc şi eu în haloul-meu-roi de raze şi sunete printre chinezi în sărbătoare, mă ciocnesc surd şi elastic de halourile altora, totul devine lin, căci şi vânzătorii care-şi întind marfa pe jos, la picioarele tale, şi bicicletele au aura lor protectoare. Poze de la George